Povestirile lui Andrei Crăciun
https://www.ziarulmetropolis.ro/povestirile-lui-andrei-craciun/

Pe 23 mai 2015, la Bookfest, Editura Herg Benet va lansa volumul “Pălăria albastră şi alte povestiri”, semnat de Andrei Crăciun, poet, prozator şi, mai ales, colaborator al nostru, al ziarului Metropolis, unde semnează de un an şi jumătate cronici de teatru şi de cărţi şi de filme şi interviuri cu personalităţi din cultura noastră românească, aşa cum e ea.

Un articol de Liliana Matei|13 Mai 2015

Cartea aceasta – aşa cum povesteşte autorul – a fost scrisă fără să ştie că este scrisă. “Habar n-aveam nici eu că scriu o carte, dar uite că”, spune bărbatul de treizeci şi unu de ani.

Andrei Crăciun s-a jucat, aşadar, cu cuvintele, s-a dedat fără nicio ruşine ficţiunii, ca o alternativă la brutalitatea realităţii la care orice ziarist este obligat. Au rezultat nişte poveşti ultrascurte – de citit între două staţii de metrou. E primul şi ultimul compromis pe care scriitorul Andrei Crăciun îl face cu contemporanii săi grăbiţi. De-acum, promite acesta, va scrie cărţi “mult mai lungi, poate chiar infinite”. Adio, deci, prozei ultrascurte!

Unele dintre aceste texte au mai fost rătăcite pe internet, povestitorul avea de gând să le lase să moară, aşa, în uitare, căci – aidoma unui personaj secundar din serialul american de televiziune “Seinfeld”, îndrăgitul George Costanza – şi el vrea să fie cu desăvârşire uitat, nu ţinut minte.

Dar, fără să poată explica de ce, i s-a făcut milă de moartea lor prematură şi le-a mai dat o şansă la viaţă, în acest dicţionar al personajelor şi întâmplărilor secundare, de la care – spune Andrei Crăciun – nu are absolut nicio aşteptare. E mulţumit cu bucuria pe care i-a adus-o faptul că această carte a fost scrisă fără să ştie că este scrisă. Şi mai e mulţumit că a fost publicată, căci, spune ziaristul nostru, e tot mai greu să găseşti un editor care să nu fie un ghişeu în faţa căruia să vorbeşti singur în această ţară şi în acest timp. Se va bucura dacă fie şi unui singur om îi va plăcea ficţiunea sa, pe care o descrie “munca de imaginaţie a unui om sceptic, dezgustat până la ultimele consecinţe de natura umană, dar niciodată învins”. Restul e o contabilitate de care e cu totul străin.

În cuvintele dinainte ale cărţii, autorul mărturiseşte: “Am început să scriu chiar rândurile următoare mai târziu, în primăvara anului 2013. Mi s-a propus să-mi rătăcesc în fiecare duminică ficţiunile pe internet, să fac un scandalos pionerat pe o pagină de socializare, să ies, în public, din jurnalism, deci din realitate.

Nu mai ştiu de ce, am acceptat. Poate mi se părea că irosindu-le astfel e ca şi cum le-aş da foc, într-o suportabilă nebunie, ca Gogol. Apoi mi s-a făcut foarte milă de această despărţire şi le-am strâns cenuşa în cartea aceasta.”

O povestire despre o actriţă. Fragment:

“Se povesteşte că actriţa era de o atrăgătoare indolenţă. Avusese, zice-se, un suflet tânăr, care o predispunea la iresponsabil. Avea un nas banal, dar un păr blond, cârlionţat, o talie avantajoasă şi cea mai frumoasă pereche de sâni naturali din emisferă.

Jucase uşor pe degete toţi bărbaţii importanţi din oraş. Toţi bărbaţii importanţi erau canalii şi foarte urâţi. Chiar şi aşa, degetele actriţei se umpluseră, rapid, de inele cu diamante adevărate, strălucitoare.

Nu se ştie când căpătase obiceiul de a cere bijuterii – tot mai multe, tot mai mari, orbitoare. Dar se ştie că în ultimul deceniu, după ce trecuse deja de patruzeci de ani şi cota i se mai diminuase, fără ca steaua erotismului să îi apună definitiv, căci era o legendă, actriţa n-a mai ieşit din casă şi nici n-a mai primit vizite bărbăteşti. (…)

Începuse să se audă tot mai insistent că actriţa se trezea în zori, îşi împlinea conştiincios tabieturile costisitoare şi apoi se aşeza în faţa oglinzii, probând, până în noapte, iar şi iar, bijuteriile pe care i le adusese viaţa ei desfrânată.

I-au găsit cadavrul la începutul primăverii, la baza unui taburete antic. Deasupra ei, oglinda nu mai reflecta niciun chip. Gâtul îi fusese tăiat cu o lamă subţire, începând dinspre est. Din anchetă a reieşit că în casă nu se mai afla nicio bijuterie.

La înmormântarea actriţei au trimis coroane de flori patru foşti premieri, mai mulţi foşti miniştri de interne, un număr nedeterminat de generali în rezervă şi doar unul în retragere.

S-a dovedit că actriţa avea părul gri, iar faţa îi căpătase, în acest deceniu obsedant, o incredibilă nuanţă de alb. Cel care a descoperit-o a mărturisit că a găsit-o cu ochii deschişi – erau albaştri, ca de sticlă.

Coşciugul a fost acoperit, dar unii dintre foştii amanţi au reuşit, prin metode obscure, să o vadă şi fără viaţă. Un bărbat cu spatele lat, învelit în pripă într-un pardesiu lejer care reuşea să treacă, totuşi, neobservat spusese, în timpul slujbei religioase, mai mult pentru sine, că niciodată nu arătase mai frumoasă.”

O povestire despre un careu de dame. Fragment:

“Dimineaţa nu ar fi avut probabil nimic deosebit, dacă nu ar fi fost la începutul zilei în care Tânărul Poet decisese că trebuie să moară. Era o miercuri dintr-un anotimp mai degrabă ploios, o toamnă, se povesteşte. Tânărul Poet avea să încheie totul într-un mod demn, deşi cam viril pentru societatea asexuată în care se intrase deja. Un careu de aşi – cele patru femei din viaţa lui, pe care le exploatase fără scrupule şi uneori fără nicio plăcere.

Inima Neagră locuia la parterul unei clădiri care n-a supravieţuit Marelui Cutremur. Pe atunci, însă, se înălţa cu toată puterea celor patru etaje deasupra Foişorului. S-au iubit în zori, îndelung şi cu o falsă castitate. Inima Neagră era melancolică, nu lipsită de farmec, ba chiar sunt voci care spun că nu i-a lipsit decât şansa pentru a sfârşi ca o divă.

10256534_10152447050041224_2129703853942473711_o

Andrei Crăciun dând autografe pe cartea „Baricadele” , la Bookfest-ul de anul trecut

 

La amiază, Tânărul Poet se înfăţişă la Inima Roşie. Au făcut dragoste, fără introducere. Inima Roşie avea ceva dintr-o faleză înghiţită de valuri. Era, din păcate, nebună de legat, iar Tânărul Poet o evita.

Rombul. Nu putea explica de ce era figura lui geometrică ideală. Avea o prefecţiune fragedă, îşi purta părul lung şi cârlionţii îi izbucneau inuman de sub pălăriile care o făceau cochetă fără să fie ridicolă. (…).

Ultima carte i-a intrat târziu, în amurg. Trefla era singura care încă îl iubea. Desenase treceri de pietoni prin tot oraşul şi toate duceau la casa Tânărului Poet. Valsa goală pe muzici imaginare. L-ar fi însoţit şi în moarte, dacă nu ar fi avut grijă să o alunge la timp.

Tânărul Poet urcă apoi în cea mai înaltă clădire din oraş şi sări. În ziua aceea risipitoare dăduse viaţă pentru patru fii. Legenda spune că fiii Tânărului Poet au murit toţi în război, fără să facă, precum tatăl lor, nicio faptă eroică înainte.”

O povestire despre o confesiune. Fragment:

“Erau, de fapt, multe fete tinere şi frumoase în campusul acela – şi nu toate uşoare. Erau, dar nu conta, fiindcă acolo se întâmplase domnişoara Angie Zachmann.

Angie nu păşea, ea nici nu călca iarba, ea plutea – ca şi cum Cineva cu mult deasupra noastră o dansa. Bărbaţii, chiar şi cei mai bătrâni, o priveau aşa cum şi trebuia – ca pe o minune. La ea, Creatorul excelase. Probabil că toate cele ce fuseseră înaintea ei erau doar nişte ciorne, iar după ea, Creatorul, nemaiputându-Se egala, a renunţat să mai facă femei.

Angie nu era înaltă, însă privea într-un fel anume, ca şi cum ar fi fost. Întotdeauna superioară, stăpână pe forţele ei nepământene, îşi făcea din oameni pioni pe care îi trimitea să moară adânc în jumătatea de tablă a unor adversari imaginari, într-un şah paranoic, dar magic. Pionii mureau cu plăcerea soldaţilor ruşi în Marele Război de Apărare a Patriei.

(…)

Vorbea, sau mai degrabă îşi cânta cuvintele, aducând extazul care însoţeşte întotdeauna mediocritatea celor spuse dublată de perfecţiunea celui ce le spune. Toţi erau îndrăgostiţi de Angie. Eram tineri. A fost şi o ştire în ziar: un arab a spintecat un alt arab, de la o privire necuviincioasă.

Desigur, ea l-a ales pe Maxwell, cel mai bogat dintre pământenii pe care îi cunoscuse. Mult mai târziu, Angie a înnebunit, iar apoi a îmbătrânit cu adevărat. Şi-a făcut şi cancerul şi a murit într-un sanatoriu din Pittsburgh, fără să facă niciodată nicio greşeală de exprimare, fără să lase rostit niciun cuvânt nemaiauzit – după ce distrusese mai multe inimi (…).

Îmi e foarte greu să admit toate acestea, fiindcă Angie a fost soţia mea.”

O povestire despre o scrisoare de dragoste a unui îndrăgostit. Fragment:

„ (…) te iubesc pentru hainele tale care nu sunt niciodată în vogă, te iubesc pentru visele tale de noapte pe care nu le ţii minte niciodată, te iubesc pentru pisica ta care nu vede bine şi nu răspunde niciunui nume, te iubesc pentru câinele tău urecheat, pe care alt bărbat ţi l-a dăruit, te iubesc pentru buclele tale şi bustul tău cum n-a mai avut nicio altă femeie înainte, deşi au mai fost poeţi care s-au înşelat, te iubesc pentru ochii tăi mai degrabă negri, te iubesc pentru discurile tale cu muzică din secolul douăzeci, îndeosebi pentru jazz, te iubesc pentru serialele tale din care îmi amintesc doar personajele secundare, te iubesc pentru râsul tău care mă ţine în viaţă, te iubesc pentru că mă rog pentru tine aşa cum doar un ateu se roagă lui Dumnezeu;

te iubesc în limba italiană şi te iubesc pentru dovleceii pe care îi găteşti cu talentul cu care pianistele îşi îmblânzesc pianele, te iubesc pentru posibilitatea de a-mi cânta la pian, te iubesc pentru numele tău latin, te iubesc pentru muzica paşilor tăi, te iubesc pentru pantofii tăi cu toc cui şi pentru toţi melcii pe care i-ai salvat de la moarte, după ploaie, te iubesc pentru cum ţi se înfioară pielea pe tot trupul atunci când facem dragoste, te iubesc pentru că te-ai născut în luna ianuarie, te iubesc pentru tăcerile tale (…)

te iubesc pentru toate nopţile în care m-ai aşteptat şi n-am venit, te iubesc pentru cei doi copii pe care îi vom avea, care vor purta nume ruseşti fiindcă aşa e în toate basmele, te iubesc pentru curajul tău şi pentru genţile noastre de voiaj pe piatra cubică, iarna, te iubesc pentru arta cu care ai putea să supravieţuieşti oricărui război, oricărei epidemii, oricărei molimi, oricărei vieţi ordinare din mileniul al treilea, te iubesc pentru şedinţele tale cu psihologi costisitori, te iubesc pentru că iei fiecare îndatorire în serios şi pentru că nu renunţi niciodată, te iubesc pentru că nu îţi îngădui să fii tristă şi pentru că m-ai învăţat să fiu viu.”

14
/12
/18

Marți, 18 decembrie, de la ora 19.00, la Sala Union a Cinematecii Române, va avea loc lansarea volumului „Păcatul originar. O autobiografie” de Anthony Quinn, publicat la Editura Nemira, în colecția Yorick.

05
/12
/18

În această seară, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) se lansează romanul Scara lui Iakov de Ludmila Uliţkaia, tradus în limba română de Gabriela Russo, bestseller Gaudeamus 2018, recent apărut în colecția Raftul Denisei, un roman-parabolă, „o saga de familie traversând patru generații și un secol de cultură rusă, căreia îi dă glas o femeie uluitoare“ (Il Giornale).

30
/11
/18

La 100 de ani de la 1 Decembrie 1918, vă propunem să ne amintim de regina cu rol neîndoielnic în realizarea României Mari: Maria a României, așa cum a surprins-o celebrul scriitor, diplomat și călător al perioadei interbelice – francezul Paul Morand, în volumul „București” (editura Humanitas).

27
/11
/18

Marți, 4 decembrie, de la ora 16.00, la Clubul Teatrelli din București va avea loc lansarea celui de-al zecelea volum semnat de Octavian Saiu: „Clipa ca imagine. Teatru și fotografie”, publicat la Editura Nemira.

23
/11
/18

"Suntem urmaşii a tot ce s-a întâmplat în această ultimă sută de ani, începută prin miraculosul efort care a dat sens mileniilor anterioare.(...)" - Ana Blandiana. Cunoscuta scriitoare va susţine conferinţa cu tema "Centenarul, un exerciţiu de exorcizare", duminică, 2 decembrie, de la ora 11.00, la Sala Pictura a TNB.

22
/11
/18

Regina Elena este una dintre reginele a căror viață o cunoaștem mai puțin, o regină mamă între suferință și bucurie, dragoste de popor, datorie de neam, dar și frica de a fi departe de fiul ei Mihai. Un creuzet de iubire și speranță, de frică și îndoială, dar și bunătate și împăcare sufletească. Regina - mamă Elena, Mariajul și Despărțirea de Carol al II-lea din colecția Istorie cu blazon, de la Corint, este o carte de o frumusețe uluitoare.

20
/11
/18

CĂRȚI DE NEOCOLIT Pierre Larousse (1817-1875) e unul dintre rarii noștri semeni al căror nume e scris uneori cu literă mică. Într-o bibliotecă poți auzi solicitarea: ”Dă-mi, te rog, un larousse!” Și asta pentru că  instrumentul de lucru care poartă acest nume cuprinde un bagaj de cunoștințe impresionant, în măsură să informeze pe cititor în cele mai variate domenii.

19
/11
/18

În această seară, de la ora 17.00, va avea loc, online si offline, conferința  „Centenarul femeilor în arta româneasca” la care sunt invitați să prezinte studii specializate Ioana Vlasiu, Luiza Barcan, Cristian Vasile si Radu Popica. Cosmin Nasui, curatorul proiectului, va prezenta publicația cu titlul omonim, al doilea volum, parte a proiectului editorial  Lada de Gunoi a Istoriei”. În spațiul conferinței va fi prezentă o micro-expoziție cu elemente de cultură vizuală dedicate artistelor care au trăit și lucrat în România din 1918 în prezent.

Page 1 of 8712345...102030...Last »