O naţiune are obligaţia să-şi conserve memoria, inclusiv pe cea cinematografică, iar o cinematecă trebuie să transmită patrimoniul cinematografic tinerei generaţii, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, Eric Le Roy, preşedintele Federaţiei Internaţionale a Arhivelor de Film (FIAF).
Un articol de Ionuţ Mareş|16 februarie 2016
Eric Le Roy este preşedintele Federaţiei Internaţionale a Arhivelor de Film (FIAF), organizaţie fondată în 1938 care reuneşte în prezent peste 150 de instituţii din circa 75 de ţări şi care se ocupă de salvarea, conservarea şi promovarea patrimoniului cinematografic al lumii.
A fost ales în această funcţie în 2011, de pe poziţia de şef al serviciului „acces, valorizare şi îmbogăţire a colecţiilor” la Arhivele de Film din cadrul Centrului Naţional al Cinematografiei (CNC) din Franţa.
Este totodată autorul cărţii „Cinémathèques et archives du film” („Cinematecile şi arhivele de film”), apărută în 2013 la editura franceză Armand Colin.
La sfârşitul lunii ianuarie, Eric Le Roy a fost prezent la Bucureşti, unde a participat la deschiderea Săptămânii Filmului Francez de la Cinemateca Eforie, eveniment organizat de Arhiva Naţională de Filme a României împreună cu Centrul Naţional al Cinematografiei din Franţa şi Federaţia Internaţională a Arhivelor de Film, în colaborare cu Ambasada Franţei şi Institutul Francez.
În cadrul programului au fost prezentate şapte titluri de referinţă ale istoriei cinematografului francez, în copii restaurate (peliculă 35 mm).
Cu ocazia vizitei sale în România, am stat de vorbă cu Eric Le Roy despre provocările cu care se confruntă arhivele de film, despre riscurile producţiei digitale, despre rolul cinematecilor şi despre importanţa ca tânăra generaţie să vadă filme şi pe peliculă de 35 mm.
Ionuţ Mareş: Care este în prezent principala provocare pentru o arhivă de filme?
Eric Le Roy: În opinia mea, este conservarea filmului, a peliculei. Odată cu trecerea de la peliculă la digital şi la păstrarea filmelor pe servere şi atât timp cât încă nu se ştie cum să se conserve datele digitale, este extrem de important să se conserve în continuare pelicula şi ca filmele, după restaurarea digitală, să fie trecute înapoi pe peliculă de 35 mm.
Problema este în special la filmele contemporane, din prezent, care, în majoritate, sunt realizate în digital. În Franţa, mai sunt încă 4-5 regizori – nu mai mulţi – care filmează pe peliculă. Dar ce viitor au filmele care sunt realizate, montate şi difuzate digital şi care nu există şi pe peliculă sau nu sunt transferate pe 35 mm? Încă nu există garanţia conservării datelor digitale.
De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că tehnologia se schimbă mereu?
Sunt mai multe aspecte. Pe de o parte, este vorba de aspectul economic. Există companii de producţie care falimentează. Regizorii nu sunt informaţi. Există laboratoare – acolo unde sunt păstrate datele digitale – care intră în faliment. Şi nu se ştie unde sunt filmele. Sunt date digitale în calculatoare, pe hard-disk-uri, în timp ce munca noastră de arhivă este una concretă: există pelicula, există cutiile unde conservăm filmele.
Este vorba apoi de aspectul tehnologic. Tehnologia se schimbă mereu, la fiecare un an sau doi. Prin urmare, când există date digitale ale unui film, trebuie neapărat ca ele să fie transferate – poate la fiecare cinci ani – pe alte servere. Trebuie gestionat acest lucru. Trebuie să existe oameni care să se ocupe de asta. Trebuie să existe o memorie. Producătorii, cei care sunt proprietarii filmelor, trebuie să facă acest lucru. Dacă ei dispar sau intră în faliment, cine se va ocupa de trecerea datelor digitale pe peliculă sau pe un alt server, cu o altă tehnologie? Este extrem de dificil.
Marea îngrijorare este legată de dispariţia unor filme contemporane, pentru că dacă aceste date digitale nu sunt transferate imediat pe peliculă, se vor pierde filme. Am pierdut deja filme.
Chiar aşa?
Da. În Franţa, cu siguranţă. În Franţa, producţia de filme este enormă: 250 de lungmetraje (pe an – n.r.).
Cea mai importantă producţie din Europa.
Este enorm. Dar, în acelaşi timp, există producători care dau faliment. Există probleme tehnice în laboratoare. Ştiu că, în ultimii cinci ani, au fost producători care nu au avut bani pentru a face transferul pe peliculă de 35 mm. Ce s-a întâmplat ce aceste filme? Nu ştiu. Există laboratoare care au falimentat, care s-au închis. Poate că au distrus datele. Iar noi nu avem nimic în Arhivă. Nu avem elemente despre aceste filme. Prin urmare, există deja filme care au dispărut.
Dar producătorii trebuie să ofere câte o copie Arhivei?
Da. Sunt obligaţi să ne ofere o copie pe peliculă de 35 mm. Dar, de cinci ani, acest număr tot scade.
Există o lege în acest sens?
Există o lege: Legea Depozitului Legal. Este o obligaţie să depună o copie pe 35 mm, pentru a fi înregistrată. Dacă nu o fac, putem sesiza poliţia, care le poate da o amendă de 75.000 de euro, dar astfel companiile s-ar închide. Prin urmare, nu am atacat cu adevărat niciodată companiile care nu pot face acest lucru. Iar acum nu mai există nimic.
În schimb, ceea ce Franţa a reuşit să facă, prin CNC (Centrul Naţional al Cinematografiei – n.r.), a fost să creeze un nou dispozitiv, care este în vigoare de la 1 septembrie 2015. CNC oferă bani producătorilor pentru filme care au un buget mai mic de 5 milioane de euro, pentru a face transferul pe peliculă. Există, în acest cadru, mai multe niveluri: cu cât bugetul este mai mic, cu atât CNC-ul oferă mai mulţi bani. Sub 5 milioane de euro, există obligaţia să facă un transfer pe 35 mm şi să ofere Arhivei copia pe peliculă.
De cealaltă parte, tot conform acestui nou dispozitiv, dacă un producător are un film cu un buget de peste 5 milioane de euro şi nu face transferul, CNC-ul nu îi va mai oferi subvenţii. Pentru că CNC-ul oferă subvenţii pentru producţie, pentru scriitură, pentru difuzare, pentru trecerea pe BluRay, pentru multe momente din viaţa unui film. Iar dacă producătorul nu face transferul pe 35 mm, CNC-ul nu va mai oferi finanţare pentru niciunul dintre momentele din viaţa unui film. S-a terminat.
Acest lucru se face în aşteptarea de a găsi mijlocul prin care să putem asigura perenitatea datelor digitale. Poate că într-o zi vom şti exact cum să conservăm datele digitale. Pentru moment, nu se ştie.
Care este situaţia în Europa?
Este extrem de diversă. Există şi perspective foarte diferite. Chiar şi noi, în cadrul FIAF, avem opinii extrem de diferite. O parte dintre colegii noştri consideră că ar trebui să ne focalizăm mai bine munca şi reflecţia asupra viitorului fără 35 mm, pentru că, oricum, într-o zi nu va mai exista peliculă. Iar arhivele să recupereze ele însele fişierele digitale, să plătească pentru transferul de date, pentru a ne asigura de perenitatea filmelor. Şi nu companiile private.
Dar este foarte scump.
Aşa e. Apoi, sunt alţi membri ai FIAF care nu sunt de acord (cu această abordare – n.r.) şi care spun că pelicula există de 120 de ani şi că aceasta va exista în continuare. Că trebuie susţinută fabricarea peliculei. Nu mai există însă decât un singur fabricant de peliculă în lume, Kodak.
Am făcut un studiu, la FIAF, pentru a vedea care sunt nevoile de peliculă ale arhivelor din întreaga lume, pentru conservarea filmelor vechi şi a filmelor contemporane. Sperăm că prin aceasta Kodak va putea continua să fabrice peliculă.
Este foarte dificil acest transfer, pentru că, în prezent, se fac numeroase filme în întreaga lume, mai multe decât în trecut.
Datorită digitalului, este foarte uşor să faci film.
Care ar trebui să fie rolul unei cinemateci acum? Cum s-a schimbat acest rol de-a lungul timpului?
Lumea cinematecilor este extrem de diferită de la o ţară de la alta, în funcţie de cultura fiecărei ţări, în funcţie de perioade, pentru că au existat schimbări în privinţa instituţiilor. Există instituţii care se numesc cinemateci, care fac în acelaşi timp muncă de arhivare, de conservare, de restaurare, dar şi de programare. Şi există cinemateci care fac doar programare.
Dacă dispune de o colecţie, o cinematecă are responsabilitatea acestei colecţii de filme. Trebuie să o conserve, trebuie să o restaureze, trebuie să o întreţină, trebuie de asemenea să o transmită tinerei generaţii.
Este foarte important ca tinerele generaţii să poată descoperi filmele vechi, pe care internetul nu le oferă. Şi să poată vedea şi altceva decât cinematografia contemporană.
Rolul unei cinemateci este astfel să transmită patrimoniul cinematografic, într-o sală de cinema, dar şi la nivelul învăţământului. Uneori, în funcţie de posibilităţi, să editeze DVD-uri şi cărţi. Să facă o muncă pedagogică, pentru ca cinematografia naţională să trăiască. Cu cât trece timpul, cu atât sunt mai multe filme de arătat.
Este interesant de asemenea să fie arătată istoria artei prin cinema. Dar să se înţeleagă cum cinematografia poate fi şi mijloc de lectură a istoriei, de înţelegere a unor evenimentele politice, culturale ş.a.m.d.
Apoi, ceea ce mi se pare foarte important, pentru noi, la CNC, este diversitatea cinemaului. Cinemaul nu înseamnă doar filme de ficţiune. Există şi cinema documentar, cinema ştiinţific. Există o întreagă dezbatere, extrem de interesantă, în legătură cu ideea de a arăta ceea ce a putut face cinemaul în domeniul ştiinţific, în domeniul documentar sau în domeniul propagandei.
Trebuie întotdeauna ca filmele să fie puse în context. Nu este suficient să proiectezi un astfel de film şi apoi să rămâi afară. Trebuie să vorbeşti înainte, să prezinţi filmul, să discuţi cu spectatorii.
În special într-o ţară ca România sau ca fostele ţări comuniste, unde au fost făcute multe filme de propagandă.
Chiar şi în Franţa, unde am avut multe filme coloniale. Filme pe care Franţa le-a făcut pentru a promova coloniile, în care vedem săraci de culoare. Trebuie făcută pedagogie în legătură cu aceste filme. Este important de explicat noilor generaţi, tinerilor, în ce context au fost făcute aceste filme şi la ce serveau.
Au existat şi filme din timpul ocupaţiei germane, care erau filme de propagandă privind diverse teme. Au fost şi unul-două filme – nu sunt multe, dar totuşi există – de propagandă antisemită. Este important să arăţi într-o sală de cinema astfel de filme. Toate aceste forme de cinema îşi au locul într-o cinematecă.
Există de asemenea şi cinemaul experimental. Artişti care au făcut cinema non-narativ, pictural. Tot ce este legat de experimental este interesant.
Prin urmare, cinemateca este un mod de arăta întreaga diversitate a cinemaului.
Bineînţeles. Trebuie arătată toată complexitatea cinemaului, pentru că cinemaul nu înseamnă doar un film de ficţiune.
Sau un blockbuster hollywoodian.
Exact. Sunt lucruri extrem de variate. Fiecare ţară are propria scriitură cinematografică, propriul stil. Este important să descoperi – în România sau în Franţa – alte forme ale cinemaului din afară.
O arhivă de filme este o memorie comună.
Bineînţeles.
Iar secolul 20 este secolul care are o memorie vizuală. Este una dintre cele mai importante moşteniri.
De aceea, o naţiune are obligaţia să-şi conserve memoria. Şi nu este vorba doar de memoria pe hârtie, sub forma arhivele. Franţa este prima ţară a administraţiei. Avem hârtii peste hârtii. Suntem ţara arhivelor. Păstrăm totul. Totul este pus în cutii, conservat, dintotdeauna. Dar nu există doar asta.
Trebuie conservată de asemenea şi imaginea, cum ar fi fotografia, desenele, tot ceea ce vizează mărturia artistică, politică, istorică a unei ţări. Prin urmare, şi cinemaul. Este foarte important să fie conservat şi restaurat patrimoniul cinematografic naţional şi asigurată transmiterea acestuia.
Ce i-aţi spune cuiva pentru a-l convinge că este important să vadă şi filme pe peliculă?
Majoritatea sălilor de cinema nu mai au acum aparate de proiecţie de pe peliculă. În Franţa, în unele locuri mai sunt păstrate astfel de aparate de proiecţie.
Trebuie explicat tinerei generaţii importanţa de a vedea un film în maniera în care el a fost realizat, scris, produs şi difuzat. Pentru că, altfel, e ca şi cum am vedea tablouri ale unui mare pictor pe ecrane digitale. Este acelaşi lucru.
Trebuie explicat cu adevărat tinerei generaţii importanţa istoriei peliculei. Eu sunt suficient de bătrân pentru a fi văzut peliculă deteriorată, zgâriată. Tânăra generaţie vede totul nou, curat, clar. Nu mai vede schimbarea unei bobine.
Trebuie explicat că este vorba de însăşi istoria cinemaului. Trebuie să le explicăm că, atunci când vedeam filme, acestea se întrerupeau în mijlocul proiecţiei. Vedeam schimbarea bobinelor. Şi că după trei săptămâni de proiecţie, filmul avea zgârieturi.
Este de asemenea important de explicat tinerei generaţii ce este materia numită film şi cum se făceau filme înainte de telefonul mobil, înainte de internet. Tinerii nu mai ştiu acest lucru. Nu mai ştiu nici că înainte filmele erau alb-negru. Văd un film alb-negru şi nu înţeleg. Trebuie să le spui că înainte erau filme alb-negru şi că oamenii nu erau aşa şi în realitate (râde – n.r.). Aşa era pelicula.
Sau filmele mute. Trebuie explicat că a existat un moment când sunetul nu fusese încă inventat. Este nevoie de pedagogie. Este extrem de important, pentru că face parte nu doar din memoria naţională, ci din cultura generală.
