A încerca să aduci în fața publicului sub formă de statui vivante “meseriile uitate ale Parisului “ este un demers artistic și moral în acealși timp, căci nostalgia care îmbracă toate aceste imagini nu este capabilă să ascundă realitatea dură a unor vieți care nu aveau deloc certitudinea zilei de mâine.
STRIGĂTELE PARISULUI
(Centrul Istoric Lipscani-Smardan)
Mihai Mălaimare -scenariul și regia
Adina Mastalier -scenografia și costume
Răzvan Alexandru Diaconu – muzica
Haricleea Bădescu -canto
Parisul acelei perioade era extrem de colorat atât în ceea ce privește lumea din trăsuri cât și mai ales lumea pe jos, acea mulțime care fosgăia de colo colo în căutarea a “quelque chose a manger” și care își strigă dorința în gura mare încercând să oprească fie și pentru o secundă, fie și pentru o pară mulțimea elegantă și disprețuitoare a trăsurilor. Parisul acelor vremuri era zgomotos, plin de strigătele micilor negustori de tot felul și de toate cele, un fel de muzică a nevoii de a trăi.