Radu Jude: „Mă interesează acele lucruri din istoria României care ne-au fost ascunse”
https://www.ziarulmetropolis.ro/radu-jude-ma-intereseaza-acele-lucruri-din-istoria-romaniei-care-ne-au-fost-ascunse/

„Mă interesează acele lucruri din istoria României care ne-au fost ascunse”, afirmă Radu Jude într-un amplu interviu din care Ziarul Metropolis publică prima parte. Regizorul va lansa în noiembrie un nou film, „Inimi cicatrizate”, după M. Blecher. În prezent lucrează la un documentar bazat pe fotografiile lui Costică Acsinte.

Un articol de Ionuţ Mareş|27 septembrie 2016

La doar un an după succesul cu „Aferim!”, Radu Jude va reveni în noiembrie în cinematografe cu un nou film, „Inimi cicatrizate” (citiţi o cronică aici), adaptare liberă după cărţile scriitorului interbelic M. Blecher. Filmul a obţinut Premiul Special al Juriului la Festivalul de la Locarno.

În prezent, regizorul lucrează la un documentar bazat, vizual, exclusiv pe sute de instantanee ale celebrului fotograf Costică Acsinte, din care, în documentarea pentru interviu, am putut vedea o variantă de montaj în lucru. Coloana sonoră a documentarului este construită în bună parte din fragmente citite din jurnalul scriitorului şi medicului evreu Emil Dorian, care acoperă perioada 1937-1946, la care se adaugă extrase din discursuri celebre ale unor personalităţi politice interbelice precum Carol al II-lea, Horia Sima sau Ion Antonescu.

Viitorul lungmetraj de ficţiune al lui Radu Jude, din al cărui scenariu am putut, de asemenea, citi o variantă provizorie, ar urma să trateze, dintr-o perspectivă prezentă, masacrul de la Odessa din 1941, comandat de Ion Antonescu.

Ziarul Metropolis publică prima parte a unui amplu şi detaliat interviu cu Radu Jude, în care regizorul discută despre „Aferim!” şi reacţiile la el, despre nevoia de a lupta cu naţionalismul şi antisemitismul, despre critica românească de film, despre M. Blecher şi „Inimi cicatrizate”, precum şi despre interesul pentru istorie şi în special pentru perioada interbelică.

Ionuţ Mareş: În noiembrie o să lansezi în cinematografe noul tău film, „Inimi cicatrizate”, realizat după scrierile lui M. Blecher. Până să discutăm despre el aplicat, aş vrea să revenim puţin la „Aferim!”. A trecut mai mult de un an şi jumătate de când l-ai lansat la Festivalul de la Berlin, unde ai luat premiul de regie. Între timp, a fost bine primit de o foarte mare parte a criticii şi a obţinut numeroase nominalizări şi premii. În plus, a reuşit să fie cel mai vizionat film românesc din 2015. Cum priveşti acum filmul şi tot ce s-a întâmplat cu el ulterior premierei de la Berlin?

Radu Jude: E o întrebare foarte complexă. Cum privesc eu filmul ăsta? Nu îl privesc deloc, pentru că m-am detaşat complet de el. Nu am obiceiul să revăd ce am făcut. În momentul în care termin lucrul propriu-zis, nu mă mai uit la film, nici măcar la premieră. Nici la Berlin nu am stat la proiecţie, şi nici la premiera de aici, pentru că văd toate lucrurile nereuşite şi nu îmi face nicio plăcere.

Altfel, reacţia la film m-a bucurat. Când am început să lucrez la „Aferim!”, ţin minte că am avut o discuţie cu cineva care mi-a zis: „Acest film este inutil. În definitiv, e o situaţie de acum 200 de ani. E o chestie încheiată. Pe cine o să intereseze?” Mai exista o altă problemă, legată de faptul că va fi un film care va interesa strict publicul din România şi va fi incomprehensibil pentru un public străin. Aceste lucruri nu s-au întâmplat şi mă bucur. S-a dovedit – cred şi sper – relevant pentru România de astăzi. Deşi a fost gândit pentru comunitatea noastră, pentru că e o problemă care ţine în primul rând de România, şi deşi multe din lucrurile legate de felul în care e construit limbajul nu au putut să treacă în traducere, totuşi ceva din esenţa filmului a fost comunicat destul de bine, cred. Am fost surprins că mulţi dintre comentatorii şi criticii străini care au scris despre film nu au avut o problemă în a înţelege lucrurile esenţiale. În ceea ce priveşte faptul că a fost vizionat şi de un public numeros, aici trebuie să definim puţin…

Să nuanţăm.

Să nuanţăm. Nu a fost un blockbuster. Au fost peste 70.000 de spectatori, ceea ce e mult pentru un film românesc, dar e foarte puţin în raport cu ceea ce poate însemna un film de succes ţinând cont de populaţia unei ţări. Chiar şi dacă ne comparăm cu ţările vecine…

Te-a bucurat ce s-a întâmplat cu filmul?

Da, dar mai importante sunt alte lucruri, şi anume faptul că filmul a generat o serie de texte şi discuţii. Scopul filmului nu cred că e doar consumul imediat, ci şi încercarea de a provoca o oarecare dezbatere în jurul temelor puse în discuţie. Mai ales în cazul unui film care are un substrat politic destul de asumat şi de important.

Au fost însă şi reacţii de respingere, unele chiar vehemente. Inclusiv critici legate de veridicitatea unor reconstituiri istorice. Dar se pare că ai deranjat şi perspectivele edulcorate şi pioase asupra istoriei. Unora chiar şi stilul le-a produs confuzii. Bănuiesc că te aşteptai şi la astfel de reacţii. Dar te-au deranjat? Cum le-ai primit?

A priori, nu mă deranjează nicio reacţie critică la adresa unui film, al meu sau al oricui altcuiva. E important ca filmele să fie dezbătute, criticate, discutate, întoarse pe toate feţele. O opinie negativă, dacă ea e bine argumentată, inteligentă şi profundă, e mai importantă decât o apreciere din partea unui tâmpit. Realmente, prefer reproşurile întemeiate decât aprecierile care vin din partea unor oameni lipsiţi de inteligenţă sau profunzime. Şi da, foarte multe din aspectele acelui film se pot discuta critic şi sunt convins că sunt extrem de multe neîmpliniri.

Pe de altă parte, criticile pe care le consider neîntemeiate vin din două părţi. În primul rând, de la oameni care au o atitudine naţionalistă. Sunt destul de mulţi. Mai mulţi decât credem. Se întâmplă ceva bizar: cu cât te îndepărtezi de prezent, cu atât oamenii au ideea că acolo, undeva în trecut, există un fel de esenţă a românismului care nu poate fi atinsă. Putem să-i înjurăm pe cei care sunt acum la putere, nu e nicio problemă. Dar dacă îi înjuri pe cei de la putere de acum 200 de ani, dintr-o dată nu mai e ok. E o idee care nu ştiu exact de unde vine, pentru că nu sunt istoric sau antropolog. Dar e uluitoare. Poţi să spui orice despre orice român din ziua de astăzi, dar dacă spui ceva critic despre daci, s-a terminat, vei fi luat la picioare.

Deci, există acest naţionalism primitiv. Iar în cazul reacţiilor la „Aferim!” e vorba de un naţionalism combinat cu un rasism care e foarte prezent în societatea românească. E un rasism atât de bine integrat în societate, încât nici nu îl mai observăm. Uneori iese la suprafaţă în manifestări foarte violente, mai ales verbal, dar de foarte multe ori se manifestă în forme mult mai subtile.

De pildă, de puţină vreme locuiesc într-o zonă apropiată de câteva case în care trăiesc foarte mulţi romi. Am chemat de mai multe ori taxiul de pe aplicaţia telefonului şi am constatat că găsesc mult mai greu decât în alte locuri din Bucureşti, cel puţin comparativ cu cele în care am locuit până acum. Aşa că într-o zi am întrebat un taximetrist de ce găsesc atât de greu o maşină. Iar el mi-a zis: „Aici, unde e ţigănia asta, nu venim, pentru că nu ştim peste cine dăm. Şi nu am chef să iau niciun ţigan în maşină. Nu vin”. Acesta a fost răspunsul.

Alt exemplu de rasism. Eu am făcut multă publicitate. Procesul de realizare a unui spot publicitar presupune că variantele de casting sunt arătate clienţilor agenţiei de publicitate. De fiecare dată când un actor rom sau un actor cu aparenţă de rom, un actor mai negricios, era propus, clienţii sau oamenii din agenţiile de publicitate aproape întotdeauna îl respingeau violent. Fie cu un discurs direct rasist: „Nu vreau ţigani la mine în spot. E spotul meu, la bere sau la telefoane, nu vreau să am de-a face cu ţigani”. Fie cu variante mai subtile: „Domnul sau doamna din imagine nu corespunde targetului nostru”. Acestea sunt reacţii tipic rasiste, deşi nu sunt vizibile sau nu sunt considerate ca atare. Cred că trebuie luptat împotriva lor şi atât.

Alte reproşuri, în măsura în care le putem clasifica aşa, vin din partea celor care au spus: „Nu e în regulă. Nu aşa trebuie făcut un film. Nu asta a fost istoria noastră. Nu aşa se vorbea”. Cred că aceste critici sunt greşite, pentru că filmul, din felul în care este gândit şi făcut, arată clar că o reconstrucţie unu la unu este imposibilă.

„Filmul e o construcţie extrem de artificială”

Aici e mai mult de vorbit. Cred că pentru spectator cinematograful înseamnă de cele mai multe ori aproape automat realitate. De fapt, filmul e cu totul altceva. Filmul e o construcţie extrem de artificială, cu un limbaj foarte sofisticat. Faptul că noi suntem expuşi la el din fragedă copilărie ne face să avem senzaţia aproape că nu e un limbaj sau că e ceva extrem de simplu de înţeles. Faptul că nu e aşa o dovedesc experienţele cu oameni veniţi dintr-un trib din junglă şi care, expuşi la un film, nu au înţeles nimic, nu au înţeles despre ce a vorba. Cred că Jean-Claude Carriere povesteşte undeva că atunci când, în adolescenţă, a văzut un film pentru prima dată (copilărise undeva la ţară), nu a înţeles convenţia de plan-contraplan. Realmente, faptul că nu era obişnuit cu acest tip de limbaj şi de convenţie îl făcea să nu înţeleagă ce se întâmplă atunci când o scenă era filmată în plan-contraplan.

Cinematograful nu înseamnă deloc realitate. Înseamnă o interpretare, o reprezentare a realului folosind un limbaj care, deşi pare natural, nu e deloc natural. Este artificial şi foarte sofisticat.  Oamenii uită acest lucru când privesc un film, inclusiv în cazul unuia de ficţiune. De documentar nu mai spun. De aici şi credulitatea foarte multor oameni atunci când văd, de exemplu, un reportaj TV, iar senzaţia pe care o au e că au fost martori la evenimentul respectiv. Însă nu au fost martori. Au văzut o reprezentare a acelui eveniment făcută într-un limbaj care are limitele oricărui alt limbaj, doar că aceste limite nu sunt evidente sau sunt atât de bine integrate, încât nu mai sunt vizibile. E posibil ca „Aferim!” să aibă probleme, doar că ele, prin felul în care filmul e făcut, sunt la vedere, sunt asumate.

Doar că nu le-au văzut toţi.

Da, pentru că oamenii se uită greşit la film. Oamenii se uită la film ca la o fereastră către lume, nu? Ceea ce nu e aşa: un film nu este o fereastră către lume.

Cu atât mai puţin către trecut.

Da, cu atât mai puţin către o realitate care nici nu mai există. Accesul este cu atât mai complicat.

De aici au venit, practic, şi confuziile.

Ţin minte că am avut o discuţie de acest tip cu Mihai Dobrovolschi la radio. El mi-a spus: „Nu aşa se vorbea în secolul al XIX-lea”. Deja folosirea acestui impersonal „se vorbea” e problematică. Ce înseamnă „se vorbea”? Sunt milioane de oameni, fiecare vorbeşte altfel. Trecând peste asta, cum ai putea şti cum „se” vorbea? E absurd. Nemaivorbind de faptul că eu nu am pretins niciodată că aşa „se” vorbea în secolul al XIX-lea. Poate că dacă făceam filmul în versuri, cum a făcut Wajda „Nunta”, lucrurile erau mai clare pentru toată lumea, deşi cred că nici atunci. Probabil că reproşul ar fi fost că nu se vorbea în versuri.

Tu ai arătat foarte clar care au fost sursele de inspiraţie pentru limbaj.

Dincolo de asta. Oamenii uită sau nu sunt atenţi. Tu poţi să pui pe generic orice, însă apoi începe filmul şi spectatorul se uită la el tot ca la un fragment de realitate imediată. Cred că e ceva în natura filmului care face ca, deşi artificiul e foarte mare, inclusiv în modul de producţie a imaginilor, oamenii să uite că privesc un film. Nu are legătură cu tipul de educaţie. Spectatorii nu văd un film ca un film. Aşa cum unii nu se uită nici la un tablou ca la un tablou, ci ca la altceva. Nu îl judecă în interiorul convenţiei picturii. Dar, în cazul filmului, este cu atât mai apăsată această tendinţă.

Tu semnalezi aceste lucruri, inclusiv în primele tale filme, considerate mai realiste. Acolo te duci uneori înspre farsă şi, într-un fel, provoci spectatorul. În „Aferim!”, cu atât mai mult. Sunt multe aspecte care, teoretic, ar trebui să semnaleze ideea de construct. În „Inimi cicatrizate” se observă acelaşi lucru. Îl faci intenţionat?

Îl fac intenţionat. Dar nu pentru că aş desconsidera spectatorul şi l-aş crede incapabil să vadă de unul singur. Ţine de corectitudinea faţă de spectator. E important ca natura reprezentaţională a filmului, mai ales când vorbim de un film a cărui poveste e plasată în trecut, să fie marcată. Ca spectatorul să ştie că ceea ce i se propune există pentru a pune semne de întrebare şi nu pentru a prelua ce e acolo fără a chestiona ce vede.

În acelaşi timp, în cazul „Aferim!” se observă – şi s-a scris – că, pe de o parte, atragi spectatorul în poveste, însă, pe de altă parte, îl scoţi imediat. Este tot timpul un astfel de joc.

E corect. Intenţia mea a fost de a spune acea poveste folosindu-mă de elementele cinematografice clasice, tradiţionale, la care am adăugat, din când în când, aceste mărci ale construcţiei. Totul pentru ca, atunci când intră foarte mult în film, spectatorul să îşi amintească, dacă este atent, că ceea ce are în faţă este un film şi nu altceva.

O faci în primul rând printr-un fel de teatralitate a jocului actorilor, prin exagerare, prin emfaza rostirii replicilor. Apoi prin elemente ce ţin de estetică. De pildă, prin poziţionarea camerei la distanţă de personaje.

Da, prin mizanscenă. În cazul lui „Aferim!”, e limbajul compilat din surse literare şi documentare, din surse scrise. E imaginea alb-negru. Apoi, într-adevăr, jocul actorilor, scos din ceea ce se cheamă registrul realist, din aşa-zisa naturaleţe. Şi naturaleţea, la rândul ei, este tot un construct, un artificiu. De exemplu când actorul apare într-un film şi îşi mormăie replicile, iar spectatorul spune: „ce natural vorbeşte”.

Este foarte multă construcţie acolo.

Da, e doar o altă convenţie. Sau când camera este pusă pe umăr şi se creează aparenţa unui documentar şi totul pare aproape un reportaj. De fapt, este tot o construcţie şi acolo, doar că realizată cu alte elemente. Nu e altceva. Doar că acea construcţie e mai puţin vizibilă pentru cine nu e obişnuit să îşi pună aceste probleme.

„Cred că critica românească e, din păcate, la un nivel foarte jos”

Te interesează ce se scrie despre filmele tale? Citeşti ce se scrie? Cauţi?

Întrebarea e greşit pusă. Mă interesează foarte tare dacă cel care scrie sau cel care are o opinie este cineva realmente preocupat de film. Altminteri, nu. Şi, dacă este cineva de acest fel, atunci, da, mă interesează.

Dar citeşti cronicile care se scriu despre filmele tale?

Mai mult sau mai puţin. În cazul lui „Aferim!” am citit destul de mult, pentru că eram eu însumi curios. Dar, vezi, întrebarea ta are un aer de generalitate care nu-mi place. E ca şi cum ai întreba: „Te interesează filmele?”.

Nu, am înţeles. Doar că sunt unii regizori care spun că nu îi interesează ce se scrie despre filmul lor şi nu citesc.

Din România, dacă ne referim la spaţiul nostru, mă interesează extrem de puţini oameni. Cred că critica românească e, din păcate, la un nivel foarte jos, general vorbind. Sigur, mă interesează foarte tare tot ce scrie Gorzo. Mă interesează ce scrie Christian Ferencz-Flatz, care e filosof, nu critic. Mă interesează Lucian Maier, încă doi-trei şi cam atât. În plus, mi s-a părut foarte importantă apariţia FilmMenu şi a studenţilor care au scris acolo, în primul rând pentru că, dintr-odată, vedeai la nişte oameni tineri un interes pentru un alt tip de film decât cel comercial sau cel mainstream, pentru că există un mainstream şi în interiorul filmului de artă. Cred că revista asta este un fenomen important şi sper să continue. Altfel, în general, cei care îşi spun critici în România sunt nişte oameni care văd cele zece filme din competiţiile mari, se plimbă de la un festival la altul şi cam asta-i tot.

Nu se duc spre zone mai puţin mainstream.

Da. Mai e o chestie care nu trebuie ignorată. Ştim asta din liceu, de la textele lui George Călinescu, care spunea că un critic trebuie să aibă statutul unui creator. Cred că aşa e, dacă e un critic bun. Când citeşti textele lui Lucian Raicu, de exemplu, despre Gogol sau despre Bacovia, îţi dai seama că ele nu sunt doar nişte texte de critică. Sunt texte care au o valoare în sine, sunt nişte eseuri foarte bune. Ce a scris Radu Cosaşu despre film este extraordinar de profund, de inteligent şi de stimulativ intelectual. Or, la noi, majoritatea oamenilor care scriu cronici – fie că le scriu într-un ziar, fie că le scriu pe un site sau pe pagina lor de Facebook – în general povestesc ceva din naraţiunea filmului şi, după aceea, dau nişte verdicte: „Actorii joacă prost, însă imaginea este bună. Montajul e reuşit, dar scenografia lasă de dorit. Două steluţe din cinci”. Nu consider că asta este critică de film serioasă. Cred că un text critic trebuie să aibă un conţinut dens de idei şi să aibă valoare în sine. Să ia filmul doar ca un punct de pornire.

Să te trimită şi spre altceva.

Da. În definitiv, nu se poate altfel. Am întâlnit această idee: un critic de film trebuie să vadă filme şi atât, să vadă cât mai multe filme.

Nu este suficient.

Nu cred că e suficient. Un critic trebuie să fie în stare, atunci când vede un film, să îl plaseze nu doar în istoria şi peisajul cinematografic, ci să aibă idei despre istoria culturii, despre lume. Textele lui Radu Cosaşu mi se par extraordinare, nu doar pentru că el e un scriitor mare, ci şi pentru că e un om cu o sensibilitate şi o capacitate de înţelegere pe care ar trebui să le aibă orice critic. Asta este valabil şi pentru cei din străinătate. Sunt puţini buni.

„E un lucru tulburător tot ce s-a întâmplat în anii `30 – anii `40”

Ce te-a atras la Blecher şi la scrierile lui? Ce aş identifica eu – iar tu poţi să confirmi sau să infirmi – este această privire specială a lui asupra vieţii şi a suferinţei. Nu este o lamentare, ci este o privire detaşată şi nu lipsită de umor. Şi în filmele tale se vede ceva asemănător. De aceea cred că aici a fost o intersectare.

Da, ai dreptate. Au fost mai multe chestii care au venit deodată, în cazul acestui proiect. El nici nu a pornit de la mine. Mi-a fost sugerat de prietenul meu Dan Nicolaescu de la Librăria Anthony Frost, care mi-a zis într-o doară: „De ce n-ai face un film după Blecher, după «Inimi cicatrizate»“? Ideea mi-a surâs. Ştiam cartea. O citisem în adolescenţă. Mă fascinase atunci şi între timp o uitasem. Aşa că l-am reluat pe Blecher şi m-am hotărât să fac filmul. Toţi ne gândim la aceste teme – suferinţă, moarte –, iar experienţa lui Blecher, faţă de momentul în care l-am citit prima dată, nu mai era acum a unui personaj mai în vârstă decât mine, ci a unuia mult mai tânăr. Acest lucru m-a răscolit într-un fel în care mă face să mă gândesc la propria moarte în alţi termeni. Egoist spus: aproape că te bucuri că tu eşti în viaţă şi ai reuşit să depăşeşti măcar vârsta lui.

Aici s-a mai adăugat un element. După cum ştii, „Inimi cicatrizate” este o carte scrisă în limba română, ca toate celelalte cărţi ale lui Blecher, dar povestea se petrece în Franţa, la Berck-sur-mer. Mi-am pus problema la început dacă nu ar trebui să fie un film care să se petreacă în Franţa. Am hotărât să nu fac asta, pentru că nu stăpânesc limba franceză. Şi să-l fac în limba română, dar acţiunea să fie plasată în Franţa, e un tip de convenţie care nu-mi place. Sergiu Nicolaescu a făcut-o – nemţii vorbesc o română cu un uşor accent german.

Hollywoodul o face tot timpul.

Hollywoodul o face tot timpul, şi nici măcar acolo nu-mi place. Cred că limba şi limbajul sunt lucruri foarte importante şi nu le poţi trata în acest fel. Nu zic că e ceva greşit, zic doar că eu nu aş face aşa. În momentul în care m-am hotărât să mut povestea în România, mai ales că Blecher a fost internat în sanatoriul de la Marea Neagră – de fapt, o parte din „Vizuina luminată” se petrece aici –, am hotărât să o înscriu în realităţile social-politice de la sfârşitul anilor `30, o perioadă care mă interesează foarte tare.

Acesta a fost un al doilea motiv pentru a face filmul. Mi s-a părut că găsesc în povestea personajului lui Blecher şi în povestea lui însuşi un fel de metaforă – deşi nu îmi place cuvântul – a situaţiei comunităţii evreieşti din România acelor ani.

Filmul e construit aproape numai din planuri-secvenţă, din cadre fixe, pentru a sugera şi estetic imobilismului personajelor ţintuite la pat.  Foarte importantă este aici mizanscena. Te joci foarte mult şi cu profunzimea câmpului. Cum te-ai decis asupra acestei estetici?

A fost un proces care a apărut pas cu pas. Am filmat în mai multe perioade din an, iar filmările din primele două zile sunt puţin diferite, există nişte mişcări de panoramare. Asta pentru că decizia a venit ulterior primelor zile de filmare. Şi a venit din încercarea de a găsi o formă care să fie cea cea mai potrivită pentru această poveste, dar şi să comunice ceva în plus. Împreună cu Marius Panduru (directorul de imagine – n.r.), din aproape în aproape, am ajuns la această formă, în care imobilismul personajelor să fie sugerat şi prin poziţia aparatului de filmat.

Când începi să lucrezi la un film, cum stabileşti felul în care vrei să arate? Bănuiesc că discuţi în primul rând cu directorul de imagine.

Depinde. M-am decis întotdeauna cu puţin timp înainte de începerea filmărilor. Sunt o serie de idei pe care le doresc explorate şi apoi, pornind de la ele, ajung la o modalitate stilistică în care să fie conţinute. De pildă, la „Aferim!” nu am pornit cu gândul de a-l face alb-negru. E o idee care a venit la un moment dat în perioada de pregătire. La fel şi aici, la „Inimi cicatrizate”, ideea de a-l filma nu doar din cadre fixe, ci şi în formatul academic 1:1,33, 4:3, a venit ulterior. Nu am pornit cu ea în minte, pentru că de fapt nu sunt în stare să am o idee atât de clară de la început. Nu am acest talent, această capacitate.

Cum aţi decis – tu şi Marius Panduru – felul în care arată cromatica imaginii la „Inimi cicatrizate”?

Am decis-o parţial în perioada de pregătire, parţial în perioada de postproducţie a filmului. Având în vedere că erau deja o serie de elemente care trimiteau la cinematograful tradiţional –  de la formatul academic, la cartoanele cu text care, fără să fie intertitluri de film mut, trimit totuşi puţin la filmul mut -, atunci eu şi Marius Panduru ne-am gândit să-i facem o imagine puţin mai artificială, mai apropiată de Tehnicolorul melodramelor lui Douglas Sirk, de exemplu.

Poate a fost vorba şi de această nevoie pe care ai avut-o şi la „Aferim!” de a semnala că este vorba de un construct.

Sigur, şi asta. De a-l înscrie în direcţia respectivă.

La fel ca în „Aferim!”, şi aici replicile sunt rostite teatral, cu emfază.

Literar, mai degrabă. Sunt foarte multe luate chiar din textele lui Blecher şi le-am păstrat caracterul literar. E un caracter care poate fi considerat în egală măsură natural, dacă îl vezi din alt unghi. Cunoaştem cu toţii oameni care, în realitate, vorbesc aşa. Ideea că, într-un film, felul în care vorbesc oamenii trebuie să fie ceva precum „Dă-mi pachetul de ţigări. Ia bricheta! Ieşi afară” şi că asta ar însemna naturaleţe mi se pare discutabilă.

Şi, atunci, nu ai nicio reţinere în a folosi acest tip de surse literare.

Da, sigur. Mai ales în cazul unui film care este o adaptare după un text literar. Cred că o adaptare după un text literar se poate face în două feluri. Fie neglijezi complet aspectul literar al textului de bază şi filmul devine cât se poate de îndepărtat şi rupt de literatura de la care a pornit. Fie accepţi să integrezi elementele literare într-un fel sau altul în film. De exemplu, dacă vezi „Cele două englezoaice şi continentul” al lui Truffaut, observi că are elemente literare preluate din romanul care îi serveşte ca sursă şi aceste elemente există în film ca atare: voice-over, felul în care vorbesc personajele.

Eu am hotărât ca anumite elemente literare să fie păstrate. Să rămână în film. Veronica Lazăr şi Andrei Gorzo (într-un eseu din Observator Cultural despre „Inimi cicatrizate” – n.r.) au făcut o observaţie la care eu nu m-am gândit, dar mi s-a părut foarte corectă şi subtilă, şi anume că, într-un fel, filmul e mai literar decât romanul.

Pe de o parte, tu extragi şi păstrezi anumite fragmente pe care le pui ca inserturi, intertitluri, care trimit spre filmul mut şi care sunt luate ca atare din scrierile lui. Şi sunt dintr-o anumită zonă: relevă felul în care el îşi priveşte viaţa şi suferinţa. Personal, cred că sunt cele care dau o anume profunzime filmului, pentru că, după câte o secvenţă ludică, jucăuşă, vine un insert cu un conţinut tragic. Apoi, dialogurile sunt inspirate din Blecher, dar şi din Mihail Sebastian şi Radu Petrescu, aşa cum este menţionat pe genericul final.

Din Sebastian sunt câteva dialoguri în film legate de condiţia evreului în România acelor ani. Sunt luate integral din „Cum am devenit huligan” şi „De două mii de ani” ale lui Sebastian, care a fost prieten cu Blecher. Am folosit textele lui pentru că sunt una din sursele cele mai juste pentru a descrie ce a însemnat antisemitismul românesc din acei ani. Apoi, e o scenă cu un dialog foarte scurt care e luat dintr-o carte de Radu Petrescu, „Matei Iliescu”, dar nesemnificativ. Am marcat pe generic pentru că nu eram eu autorul acelui text şi nu puteam să mi-l însuşesc.

În receptarea la „Inimi cicatrizate” s-a observat că această conştientizare a condiţiei de evreu a lui M. Blecher nu este atât de pregnantă în scrierile lui.

Este aproape inexistentă. Dar nu a condiţiei evreieşti, pentru că în „Întâmplări în irealitatea imediată” sunt multe lucruri legate de viaţa într-un târg evreiesc, de ritualuri de înmormântare. Însă nu găseşti informaţii sau texte legate de raportul cu antisemitismul.

Aşa cum sunt la Sebastian. Îi adaugi tu această latură. Mai ales că privirea ta asupra trecutului este inevitabil una din prezent şi ştim cum a decurs istoria.

Mi se pare foarte importantă (această latură – n.r.). Pentru mine – care nu sunt evreu, ci român – e un lucru tulburător tot ce s-a întâmplat în anii `30 – anii `40. Inclusiv acest naționalism și acest antisemitism murdar şi omniprezent în societatea de atunci. Cu repercusiuni pînă azi, deși mai puțin vizibile. Chestii neasumate. E de ajuns să te gândești la Biserică și la relația atât de strânsă între Biserica Ortodoxă Română și legionari, de exemplu. De fapt, Biserica Ortodoxă Română ar trebui să se cheme Biserica Ortodoxă Antisemită Legionară Antonesciană Ceaușistă – și adaugă aici toate partidele de la putere de după 1989 – Română, asta e și nimic mai mult. Cele câteva figuri luminoase din istoria ei nu schimbă lucrurile. În fine, am vrut să existe acest fundal naționalist-antisemit acolo, chiar dacă nu este elementul central al filmului.

Odată cu „Aferim!” şi cu noile tale proiecte, se vede preocuparea tot mai mare pentru trecut, pentru istorie. Cum s-a produs această transformare?

Eu nu sunt istoric, în mod evident. Însă mă preocupă şi mă interesează acele lucruri din istoria României care ne-au fost ascunse. Mă interesează de mult, din liceu, de când au apărut primele cărţi, primele informaţii din care puteai înţelege că anumite lucruri pe care le-ai învăţat legate de istoria comunităţii căreia îi aparţii e posibil să fi stat altfel. A fost un şoc lectura „Jurnalului” lui Sebastian, a cărţii lui Z. Ornea despre anii `30, a cărţii lui Boia despre miturile istorice româneşti…

În cazul lui „Aferim!” a fost vorba de a încerca să înţeleg fenomenul rasismului românesc, al sclaviei romilor, fenomenul continuităţii gândiri rasiale, într-o formă sau alta, până în România contemporană. Interesul pentru ceea ce ne-a fost ascuns. Sau pentru lucruri care au fost tratate foarte discret, nu doar în şcoală sau la orele de istorie, ci la nivelul istoriei oficiale. Sunt lucruri care ne-au fost ascunse: sclavia romilor, Holocaustul românesc, antisemitismul românesc. Pentru o vreme – toate crimele comise de regimurile comuniste din România, dar în anii `90 aceste lucruri sunt singurele care au fost, într-un fel, scoase la lumină. Discutate. Şi celelalte au fost discutate, dar mai puţin. Faptul că românii au omorât – cifrele variază – între peste 200.000 şi 410.000 de evrei în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial e o informaţie de care nu suntem conştienţi.

Trebuie spus că în viitorul tău film de ficţiune vei trata chiar acest lucru.

Da. E o perspectivă de român. E perspectiva cuiva care aparţine acestei comunităţi (a românilor – n.r.), o comunitate care – din motive pe care le putem înţelege, dar nu le putem accepta – decide să nu-şi pună în discuţie lucrurile întunecate din propria istorie.

„Inimi cicatrizate” este plasat în interbelic. Documentarul bazat pe fotografiile lui Costică Acsinte este despre aceeaşi perioadă. Viitorul tău film tratează, într-o altă cheie, un episod din cel de-Al Doilea Război Mondial, mai exact masacrul de la Odessa. Este cam aceeaşi perioadă.

Dacă aş fi un cineast cu viziune, aş spune că e o trilogie (râde – n.r.). Dar nu, sunt trei filme foarte diferite. Repet, mă interesează ceea ce ne-a fost ascuns. Şi aş vrea să pun în discuţie ceea ce ne-a fost ascuns, în felul în care pot să înţeleg eu aceste lucruri. Poate că alţii care le înţeleg mai bine vor putea, în urma vizionării filmelor, să pornească de aici şi să se gândească şi să vină cu nişte explicaţii mai bune. Am ajuns la a face aceste filme relativ târziu în raport cu interesul meu pentru istorie, pentru aceste momente din istoria românească, pentru că nu-mi trecuse prin cap că acest lucru se poate face. Într-un fel, filmul, cinematograful – şi asta o spune şi Siegfried Kracauer în „Theory of Film” – e legat de prezent. Artă a prezentului. Kracauer are cuvinte destul de juste şi grele, altfel, despre filmul istoric. Cred că are dreptate din unghiul din care priveşte el cinematograful. Doar că cinematograful poate fi privit şi practicat şi altfel. S-a întâmplat acum ca aceste proiecte să se lege, să vină unul dintr-altul, să se genereze, într-un fel, unul pe altul. Nu intenţionez să fac numai asta de acum încolo.

Citiţi aici partea a doua a interviului cu Radu Jude.

09
/09
/22

Experimente audiovizuale inovatoare care abordează în maniere adesea surprinzătoare problematici relevante pentru lumea contemporană, scurtmetrajele incluse anul acesta în Competiția Internațională BIEFF propun noi perspective asupra stării de echilibru fragil – definitorie pentru momentul istoric pe care îl traversăm.

08
/09
/22

Programat în perioada 7-16 octombrie la Bucureşti, Festivalul Internațional de Film de Animație Animest, singurul eveniment cinematografic din România care califică filme pe lista candidaților eligibili la Oscaruri, şi-a anunţat selecția de titluri din competiția oficială.

06
/09
/22

"Metronom", debutul în lungmetraj de ficțiune al regizorului Alexandru Belc, distins anul acesta la Cannes cu Premiul pentru regie al secțiunii Un Certain Regard, va avea premiera în cinematografe pe 4 noiembrie, prezentat de Strada Film.

04
/09
/22

În a doua parte a unui foarte subiectiv top pe luna august discut, pe scurt, trei documentare din acest an, printre care şi tulburătorul "Mariupolis 2", al regretatului regizor lituanian Mantas Kvedaravičius, ucis în războiul declanşat de Rusia în Ucraina.

28
/08
/22

PREVIEW Organizatorii Astra, festivalul internațional de cinema de non-ficțiune de la Sibiu, ajuns la a 29-a ediţie, anunţă că au pregătit un program variat, care include filme din toată lumea şi diferite formate ale cinemaului documentar, ce vizează un public divers.