Radu Paraschivescu: „Cei trei muschetari” a fost refugiul meu literar ani întregi
https://www.ziarulmetropolis.ro/radu-paraschivescu-cei-trei-muschetari-a-fost-refugiul-meu-literar-ani-intregi/

Ziarul Metropolis continuă rubrica „În biblioteca mea”, care vă invită acasă la cei mai importanţi oameni de cultură ai momentului. În intimitatea bibliotecii personale, aflaţi care e locul preferat de citit al lui scriitorului Radu Paraschivescu şi cum se citea în comunism la coadă la cafea…

Un articol de Monica Andronescu|3 mai 2016

O dimineață însorită, înainte de Paști, acasă la Radu Paraschivescu, undeva într-un bloc din cartierul Balta Albă. Un apartament cu un perete întreg tapetat în cărți, unde ne întâmpină o pisică superbă și foarte prietenoasă. Radu Paraschivescu, scriitor, traducător redactor de carte, cititor pasionat, îmi povestește cu umorul lui inconfundabil despre gustul pralinelor de un leu patruzeci suta de grame care îndulceau cărțile copilăriei, despre pasiunea pentru Alexandre Dumas și ai lui „Cei trei muschetari”, despre cum a vrut să-l mituiască pe comandantul de compánie de la armată cu un volum de Gide și despre locul preferat de lectură: metroul bucureștean.

Care e cartea care a fost microbul pentru lectură când erați copil? Cartea copilăriei…

Ca orice băiat sănătos care prefera să stea afară și să dea cu piciorul în minge, fie ploaie, caniculă sau zăpadă, am început prin a considera cititul o mică nedreptate. O formă de persecuţie. Când am aflat că există și alte lucruri pe lângă fotbal și ciocolată, am fost un pic melancolic. Prima mea carte dintre toate a fost o culegere de basme africane, în două volume, apărută în BPT, o colecție de povestiri pline de tâlcuri, dar nedidacticiste. Cartea s-a reeditat spre bucuria mea acum câțiva ani la Polirom, într-un singur volum, și am fost chiar vesel când am văzut-o. Prin urmare, asta a fost cartea copilăriei mele. A urmat o carte a adolescenței, care n-a fost nici „Testamentul incasului”, nici „Declaraţie de dragoste”, nici „Cişmigiu & company” şi nici măcar „La Medeleni” (deşi pe aceasta din urmă o ştiam pe dinafară la un moment dat), ci „Cei trei muschetari”. Da, a fost o carte atât de înrobitoare, că n-am mai putut să ies din ea. Mi s-a întâmplat să citesc, spre exemplu, „Roșu și negru” și să mă întorc la „Cei trei muschetari”, după aceea „Macbeth” și iar „Cei trei muschetari”… Ăsta a fost refugiul meu literar ani întregi, dacă nu chiar decenii. Și la un moment dat tatăl meu, care avea mici pedanterii literare, m-a întrebat: „Măi, dar tu nu mai ieși cartea asta? Să știi că Dumas a mai scris”. Aflasem deja pe cont propriu și-mi făcusem și-un miniclasament în materie de Dumas. „Cei trei muschetari” era pe primul loc, la o distanță enormă de restul. Pe locul doi venea „Regina Margot”, iar pe locul trei, absolut surprinzător, „Ascanio”, de care lumea aproape că nu-și mai aduce aminte. Iar cartea maturității – și chiar a facultății – a fost, în mod jignitor pentru oricine are păreri înalte despre literatură și despre facultate, „Zece negri mititei” de Agatha Christie. Asta a fost triada mea: „Basme africane”, „Cei trei muschetari” și „Zece negri mititei”. Știu că pentru foarte mulți cartea de căpătâi a fost „Don Quijote”, sau „Faust”, sau „Crimă și pedeapsă”. Cei mai mulți au lecturi și repere înalte. Lecturi înalte am și eu. Repere înalte, nu… Reperele mele funcționale sunt cele trei. Copilăreşti, poate, dar fără preţ. Şi autentice.

Aveați bibliotecă acasă, în copilărie?

Da, stăteam într-un apartament de bloc cu trei camere, din care una și jumătate erau tapetate cu cărți. Erau literalmente pereți de cărți, cele mai multe aduse de tata. El era marele cumpărător și cititor. Citea mult, încă de pe front; am și azi cărți ale lui, semnate „locotenent Ion Paraschivescu”. Și sunt ediții vechi, apărute la Editura Fundaţiilor Regale, la Socec şi la alte edituri de atunci. Trăiesc într-un minimuzeu literar moștenit de la tata și am avut avantajul uriaş de a crește între niște pereți cu cărți. Un avantaj de care tata nu s-a bucurat. Chiar îmi spunea de multe ori: „Eu am crescut cu niște părinți foarte inimoși, foarte buni la suflet, dar care aveau o singură carte: Biblia. Pe care o știau bine, e-adevărat…” Așa că tata s-a apucat să facă o bibliotecă. Şi pot să spun că e o plăcere pe care i-am moștenit-o.

Să adunați cărți?

Adun cărți şi hârciogăresc entuziast, deși îmi dau seama că n-o să apuc să le citesc pe toate. Și aici, în camera asta în care vorbim, sunt cărți destule necitite. Ce vedeți aici este o bibliotecă formată din ce-a rămas. Am desfăcut vreo două-trei biblioteci, pentru că n-am mai avut unde să țin atâtea cărţi. Și le-am dat. Aici, în bibliotecile astea, cărţile sunt puse pe câte două rânduri, aproape că am uitat ce pe e pe rândul doi. Dar tot îmi place să cumpăr. Chiar şi lângă biroul din cealaltă cameră am „un picior” de cărți.

IMG_7780_resizeCând erați mic aveați un loc preferat unde citeați?

Da, aveam un fotoliu, care a fost aruncat între timp pentru că lua forma oricui se așeza pe el și devenise aproape fluid. Era zdrențăros, curgeau toate din el, dar era foarte încăpător. Avea o culoare ceva între vișină putredă și cărămiziu. Mare, vechi, dintr-un fel de catifea primitoare, care îţi oferea posibilitatea să stai încolăcit, ceea ce eu acum n-aș mai putea nici măcar să încerc… Dar pe atunci marele răsfăț era să mă încolăcesc în fotoliu cu o pungă de praline şi o carte. O pungă de praline de un leu patruzeci suta de grame, care-ți compromiteau dantura total și-ți creșteau glicemia, dar îţi ajungeau pentru destule pagini… O pungă te ținea vreo patru-cinci capitole, chit că totul depindea de viteza de lectură. Și știu că, ritualic, mă duceam jos la magazin, împrospătam stocul de praline și citeam. Citeam și cărți antipatice. Recunosc, pralinele îmi foloseau chiar mai mult la cărțile antipatice. La „Cei trei muschetari” nu aveai nevoie de proteze de genul ăsta, pe când la „Tom Jones” al lui Henry Fielding, pe care am fost silit să-l citesc, am avut nevoie de ajutor. Iar locul unde stăteam era sub fereastră, în sufragerie, mai bătea și soarele din când în când și eram aproape de pick-up, ceea ce-mi oferea un confort funcțional. Nu trebuia să mă ridic, puteam să reglez volumul de-acolo.

Și citeați cu muzică?

Citeam și cu muzică, și fără. Dar câteodată îmi doream pur și simplu să citesc pe muzică de Queen. Ştiu că unii îi desconsideră brutal, dar pentru mine au fost şi au rămas formidabili.

Acum aveți un loc preferat unde citiți? Semiritualic…

Am un loc cvasiritualic: metroul. De fapt, transportul public. Acasă nu mai citesc, acasă scriu, dacă pot și dacă vine muza, mai redactez, mai traduc… Fac tot felul de lucruri, mai puțin cititul. Eu în cititul la orizontală nu cred. Eu cred cu sfințenie că patul e făcut pentru alte lucruri, nu pentru citit. Așa că n-am citit niciodată în pat. Mi se pare că e bine să citești în capul oaselor. Și citesc în toate mijloacele de transport, citesc cu încăpățânare, cu sălbăticie și aruncând priviri teribil de urâte celor care vorbesc tare. Pe lângă terorism, cred că flagelul mileniului e vorbitul tare. Dacă aș avea îndrituirea cuvenită, i-aș amenda drastic pe toți cei care-și urlă intimităţile şi viața personală în mijloacele de transport, pe cei care vorbesc la do de sus despre murături și despre ce-a făcut ăla mic la bacalaureat. Rezumând, citesc în toate mijloacele de transport: metrou, tramvai, troleibuz, autobuz, tren, avion.

Citiți și în picioare?

De cele mai multe ori prind loc, pentru că nu plec de acasă la ore de vârf. Am o medie de două-trei ore de citit pe zi, pe lângă ceea ce fac la editură. Asta înseamnă că merg mult cu mijloacele de transport în comun.

Care e cea mai ciudată împrejurare în care ați citit?

La coadă. Acum, dacă spui „la coadă”, un anumit tip de public nu înțelege ce-i aia și nu te poate vedea împingând aerul la coadă la brânză sau la ulei. Acelea erau cozi sălbatice, nu se putea citi în tumultul lor. Acolo trebuia să dai din mâini și din picioare, să înjuri, să chemi neamurile să te mai schimbe, dar eu n-am stat la astfel de cozi. Eu am stat în viața mea doar la coadă la cafea. În rest, preferam să renunț. Era coadă la carne? Nu mâncam carne. Era coadă la brânză? Nu mâncam brânză. Dacă aveam atâtea dulciuri câte găseam prin București în anii comunismului și dacă aveam cafea, eram mulțumit. Mâncam pâine. Pâine se găsea. La toate puteam renunța, dar la cafea nu. Și țin minte că una dintre ipostazele cititului atipic a fost la coadă la cafea, în fața unei cofetării de lângă Piața Chibrit, unde stăteam cu ai mei. Mama s-a uitat pe geam după mine să vadă ce fac la coadă. Și mi-a spus, când m-am întors în sfârșit cu cafeaua, că mi-au luat-o vreo 35 înainte, că eram un fel de stâlp pe care unii încercau să-l mute și alții-l ocoleau. La un moment dat, împins de mareea cumpărătorilor, mi-a venit și mie rândul la tejghea.

IMG_7814_resizeCare a fost cartea pe care ați obținut-o cel mai greu în comunism?

Greu de tot mi-a fost să obțin un Cioran în franceză. Pentru tata. Tata era mare cioranian. În anii ’80 nu puteai să obții Cioran în franceză decât din Franța, unde n-ajungeai. Am depus diligenţe mari pe lângă o profesoară de franceză din facultate şi știu că mi-a adus la un moment dat un xerox după „Silogismele amărăciunii” și m-a implorat să nu bat toba. În schimb, cartea pe care am obținut-o cel mai ușor a fost „Magicianul” lui John Fowles, intitulat impropriu așa, pentru că titlul corect e „Magul”. Dar pe vremea aia nu se putea să pui titlul „Magul”, că venea Ceaușescu și spunea că e „mistucism”. Omul nu știa să spună „misticism”. Îmi așteptam prima soție la gară. Trenul întârzia, aşa că am făcut un tur prin zona gării și am intrat în librăria „Feroviarul”, Dumnezeu s-o ierte, că nu mai e. A ars după decembrie 1989. Era o librărie prost amenajată, un fel de hangar întunecos, în care cărțile erau într-o dezordine totală. Avea totuşi ceva involuntar borgesian. Și m-am dus acolo să aştept venirea trenului. La un moment dat, am văzut numele lui John Fowles pe o copertă albă. Inițial am crezut că e o coincidență de nume, că sunt doi Fowles. Dar când m-am uitat în interior, am văzut că el era, al meu. Noroc că aveam destui bani la mine. Avea un format atipic, undeva la intersecția dintre carte și dicționar. Cu o copertă albă, care se murdărea imediat, și cu o hârtie destul de proastă, dacă ţin bine minte. Cealaltă surpriză, cu câțiva ani înainte, fusese „Jurnalul de la Păltiniș”. Eram student, mergeam spre casă și treceam pe lângă librăria „Cartea românească”, unde librari erau Dan Stanciu, Florin Iaru și Mircea Nedelciu. În mod incredibil, tocmai ieşise „Jurnalul de la Păltiniș”, așa că am luat, de toți banii pe care-i aveam la mine, trei exemplare. Și știu că Mircea Nedelciu mi-a spus: „Ia-l acum, că pe urmă nu-l mai găsești!” Un exemplar i l-am dus lui tata, a fost unul dintre marile mele gesturi de dragoste filială. Pe celelalte două le-a dăruit el unor prieteni. În rest, nu prea erau cărți. Cel mai bine era să știi pe cineva într-o librărie. Eu, de exemplu, îmi doream foarte mult cărţile lui Fowles în engleză, ceea ce era o erezie în anii ’80. Și știu că unchiul meu din Constanța mi-a făcut rost de patru cărți ale lui. Unchiul meu era profesor de matematică și medita și niște copii de vaporeni, care l-au întrebat: „Dom’ profesor, ce să v-aducem de-afară?”. Și el le-a dat hârtiuța pe care-i scrisesem eu titlurile. S-au crucit oamenii ăia, că lumea voia în general videocasetofoane, filme porno, ciorapi, lucruri serioase. Dar i-au adus cărțile… pe care i le-au dat cu un amestec de compătimire și jenă. Cred că ei înşişi au simţit că se compromit, că fac o concesie uriaşă.

Spuneți că ați desfăcut deja vreo două biblioteci, dar presupun că ați păstrat cărți pe care le iubeați. Sunt pe undeva, pe-aici?

Le iubesc atât de mult, încât sunt bine ascunse în bibliotecă. Una dintre cărțile la care țin mult de tot este o ediție cu miniaturi superbe din „Florile răului”, pe care am primit-o de la niște prieteni de familie. E o carte minunată, care miroase puternic a secolul al XIX-lea. O am aici, dar nu știu decât zona de bibliotecă unde se află. A doua este o ediție fotocopiată după ediţia in-folio a pieselor lui Shakespeare. O ediție mare de tot, cartonată, cu ilustrații. Am luat-o dintr-un anticariat prin anii ’80, unde am găsit-o din pură întâmplare. Aveam o mătușă care-mi făcea anual un cadou în bani. Și cu acei bani mi-am luat integrala Shakespeare.

Aveți vreo carte cu un autograf, cu o dedicație la care țineți în mod special?

Am luat o vreme autografe. Am și de la oameni simpatici, și de la oameni antipatici. Am un autograf de la Salman Rushdie, pentru că am fost primul lui traducător în România. Am şi de la David Lodge, ba chiar şi de la Ethan Hawke, care, aşa actor cum e, a scris şi un roman, „Ash Wednesday”. Pe antipatici îi trec sub tăcere.

Dar o carte cu o poveste specială aveți în bibliotecă?

Da, povestea unui volum de André Gide, „Falsificatorii de bani”. O carte cumpărată de tata. El mai găsea ediții din „Livre de poche” prin anii ’70. Foarte rar, dar mai găsea. Și la un moment dat am zis că fac un sacrificiu convenabil și am luat una dintre cărțile astea din „Livre de poche” – „Falsificatorii de bani”, cum ziceam – și i-am dus-o cadou comandantului meu de compánie de la armată. Era singura formă de îmblânzire, sau cel puţin așa mi s-a părut mie. Ca să nu mă mai persecute – de fapt, el era mitocan cu toată lumea, nu mă persecuta doar pe mine – și eventual să pun și bazele unui viitor act de corupție, adică acordarea unei permisii. Și i-am și scris o dedicație, cât de dulce şi suav am putut. Asta chiar dacă-l detestam cu patimă. Ce mai, am fost de-o ipocrizie sinistră. I-am dus cartea pentru că auzisem că ştia franceză şi chiar citea în franceză. Mi s-a părut neplauzibil, dar m-am autoconvins. A luat-o, mi-a mulțumit ostășește, iar a doua zi m-a pus la o corvoadă. Ei bine, după 20 de ani, ca în Dumas al meu, am găsit cartea absolut întâmplător într-un anticariat. Am răscumpărat-o, am adus-o acasă și-am rupt dedicația pe care i-o scrisesem comandantului, ca să-mi anihilez sau să-mi exorcizez bucata aia urâtă din trecut. Poate că n-ar fi trebuit s-o fac, dar am făcut-o.

Cărțile dvs unde le țineți în bibliotecă? Pe un raft separat?

Cărțile traduse și scrise de mine sunt într-un corp de bibliotecă pe care, ca orice Leu îmbolnăvit de propria lui zodie, le țin împreună. Mă uit la ele câteodată şi cad în păcatul mixt al trufiei şi autoadmiraţiei. Mă bat singur pe umăr, ca un caraghios. Nu mă gândeam c-o să ajung vreodată la forma asta de orgoliu: să umplu un corp de bibliotecă.

IMG_7830_resize

Radu Paraschivescu, arătând spre raftul unde se află cărțile lui

Există vreo carte din toată istoria lumii pe care v-ar fi plăcut s-o scrieți?

Sunt multe la care am simțit o anume invidie. Pe de altă parte, am spus odată într-un interviu că am cam scris toate cărțile pe care am vrut să le scriu. Dar de dragul jocului, să spunem că una dintre cărțile pe care mi-ar fi plăcut să le scriu este „O istorie a lumii în 10 ½ capitole” a lui Julian Barnes, pe care am şi tradus-o. Sau „Manualul canibalului” de Carlos Balmaceda. Sau „Casa somnului” de Jonathan Coe.

Care e cartea care v-a chinuit cel mai tare?

„Casa umbrelor” a lui Dickens. N-am terminat-o de citit nici până-n ziua de azi. Mi s-a părut prea mult chiar și fragmentul din manualul de engleză. Dar în general când o carte nu-mi place, renunț, nu mă chinuiesc. Altădată o făceam, dar eram mai tânăr şi aveam un drum mai lung în faţă.

Dacă ar fi să facem un exercțiu de imaginație, ați fi un personaj din „Fahrenheit 451” și, în mijlocul apocalipsei cărților, ar trebui să memorați o carte, care ar fi aceea?

Tot „Cei trei muschetari”. De ce să mint? E o carte lejeră, dar care are absolut totul în ea. Dragoste şi eroism, trădare şi pasiune, aventură şi tragedie, destin şi duioşie, absolut tot. Nu lipseşte nimic.

Trei răspunsuri fulger

Dacă ați înființa o bibliotecă pe o altă planetă, care ar fi prima carte pe care ați pune-o pe raft?

„Numele trandafirului” de Umberto Eco.

Care este ultima carte pe care ați cumpărat-o?

Colecţia McSweeney: „Nu deranjaţi. Antologie de povestiri cinice”, de la Editura Nemira.

În ce carte v-ar plăcea să locuiți?

O carte pe care am și editat-o cu şapte-opt ani în urmă. O carte oarecare, care se cheamă „Gătind cu Fernet Branca” şi-i aparţine lui James Hamilton-Paterson. E povestea unui englez care ajunge în Toscana, cumpără o casă în ruină pe un vârf de deal și o transformă în paradis personal. Uneori e bine să fii englez.

Fotografii: Laura Dobre

08
/11
/20

„Înainte de orice vilegiatură și sportivitate, bucureștenii vor câștiga să vadă Bucureștii, care în fiece răspântie sunt alții și la fiece zece metri păstrează pentru călător o surpriză o bijuterie și o recompensă”. Așa scria Tudor Arghezi în „Cu bastonul prin București”.

24
/09
/20

Fundația Calea Victoriei aduce o mulțime de noutăți în programul de cursuri online al lunii octombrie, ca să te bucuri de seri reușite și energizante. Istorie și artă urbană, dicție și cetăți medievale, negociere și literatură sau comedie sunt doar câteva posibilități.

18
/09
/20

Nu e un admirator al comunicării intense din vremea noastră, care culminează cu incomunicarea și explică dezamăgit că în era corectitudinii politice, pentru că suntem atacați, orice am spune, sfârșim prin a nu mai spune nimic. Jeremy Irons s-a născut pe 19 septembrie 1948.

06
/09
/20

Pe rafturile lor găsim mai mereu câte o tentație. Fizice sau online, librăriile ne tentează cu ceva tot timpul. Deși 2020 nu este un an ca oricare altul, criza sanitară provocând schimbări în viața noastră cotidiană, editurile din România tot au reușit să le ofere cititorilor cărți care merită toată atenția.

30
/08
/20

Dacă întrebi pe cineva pe stradă, în mijlocul Bucureștiului, nu a auzit nimeni de ea, chiar dacă stă la câteva minute distanță. Pe stradă, nimic nu îi semnalează prezența până nu ajungi în dreptul numărului 22, unde nimic nu s-a schimbat de mult.

16
/08
/20

De la Rafael la Picasso, istoria artei este și istoria tablourilor dispărute, din întâmplare sau în urma unui plan bine pus la punct. Muzeele pe care le vizităm astăzi ar fi putut fi mai bogate, fără îndoială. Dar tablourile, ca și cărțile, au viața lor secretă și uneori se fac nevăzute, fără să se mai arate.

05
/08
/20

Între 31 iulie și 2 august, NO.MAD Talks a organizat în satul Ciocanu din județul Argeș primul eveniment offline de după ieșirea din starea de urgență – NO.MAD Outdoor Camp, o tabără de trei zile dedicată atât freelancerilor, cât și antreprenorilor, soloprenorilor și, în general, celor care își doresc să fie creativi și eficienți.

31
/07
/20

În seara de 4 august 1984, Richard Burton s-a dus la culcare pentru ultima dată. Nu s-a mai trezit niciodată. Cauza morții: hemoragie cerebrală. Peste câteva zile a fost înmormântat în cimitirul din Celigny (Geneva), îmbrăcat în costum roșu galez și împreună cu un volum de poezie de Dylan Thomas.