RAHMANINOV: Ultimul mare romantic, cu mâini uriașe, care a învins depresia prin hipnoză
https://www.ziarulmetropolis.ro/rahmaninov-ultimul-mare-romantic-cu-maini-uriase-care-a-invins-depresia-prin-hipnoza/

OAMENII MUZICII Pe 28 martie 1943, din Beverly Hills (SUA) pleca spre eternitate Serghei Rahmaninov, rusul rătăcitor, legendar ca pianist, compozitor şi dirijor, şi a fost posesorul celor mai mari mâini cunoscute – se spune că amplitudinea acestora putea acoperi 13 clape.

Un articol de Cristina Enescu Aky|28 martie 2020

Faima sa internațională ca pianist excepțional a dus uneori (mai ales în timpul vieții) la umbrirea uriașului său talent ca compozitor. A compus mai multe tipuri de lucrări (simfonii, muzică de cameră, muzică corală de inspirație religioasă, operă), dar cele pentru pian și orchestră sunt cele mai iubite, cu linii melodice ample și o muzicalitate profundă, de un romantism cuceritor și totodată de o complexitate tehnică uimitoare, ce provoacă teamă multor pianiști.

A fost chinuit frecvent de o mare neîncredere în forța sa componistică și toată viața s-a luptat cu depresia (declanșată puternic după eșecul primei sale simfonii), dar a reușit să o gestioneze într-un mod care, din fericire, i-a stimulat forța creatoare. A „profețit” pe drept cuvânt că muzica romantică nu se va demoda niciodată, pentru că ea reflectă căldura și profunzimea plină de compasiune a naturii umane.

Din fericire a avut ani în care a realizat numeroase înregistrări, astfel că ne putem bucura astăzi de ascultarea lui Rahmaninov interpretând multe dintre propriile sale compoziții.

Născut pe 20 martie 1873 (1 aprilie pe stil vechi) într-o familie de viță nobilă, la 9 ani Serghei a fost nevoit să se mute cu familia într-un apartament din St. Petersburg după ce datoriile provocate de viciul tatălui (pariurile) au dus la vinderea tuturor moșiilor familiei. A devenit elev al Conservatorului din St. Petersburg, dar după moartea surorii sale și despărțirea părinților, studiile sale au avut de suferit.

La 12 ani pleacă la Conservatorul din Moscova. Aici descoperă viața culturală intensă a orașului, și îl cunoaște pe Ceaikovski, vedeta muzicii rusești pe atunci, care îl va influența inițial și care îi prezice un viitor strălucit. La doar 19 ani câștigă medalia de aur a Conservatorului moscovit pentru compoziție cu opera într-un act Aleko (prima din cele trei opere pe care le va finaliza, alături de „Cavalerul avar” și „Francesca da Rimini).

Ceaikovski îl vedea pe Rahmaninov drept unul dintre următorii mari compozitori ai Rusiei. Cu una dintre compozițiile maestrului, Concertul pentru pian nr. 1, Rahmaninov a avut enorm succes la concertele susținute atât în Rusia cât și, mai apoi, în America.

În 1895, la 22 de ani, scrie Simfonia nr. 1. Premiera simfoniei (1897) e un fiasco, deși se pare că mai degrabă din cauza dirijorului, Glazunov, care nu doar că nu și-ar fi dat deloc interesul dar ar fi fost și beat. Oricum, criticii au fost nemiloși. Rimski-Korsakov (a cărui poveste o puteți citi aici) i-a spus „Iartă-mă, dar nu găsesc această muzică deloc agreabilă”. Dărâmat de reacțiile negative, Rahmaninov cade în depresie și lasă deoparte compoziția. Simfonia nu a mai fost niciodată interpretată în timpul vieții sale. Trei ani nu mai compune nimic. O mătușă îl convinge apoi să meargă la neurologul (și muzicianul) Nikolai Dahl, și după câteva întâlniri de psihoterapie freudiană și hipnoză cu acesta (care, în cadrul terapiei, i-a dat și sarcina de a scrie un nou concert), Rahmaninov se simte mai bine, îi revine încrederea în sine, și scrie Concertul pentru pian nr. 2 (1901), pe care îl dedică doctorului, și la a cărui premieră interpretează la pian.

Lucrarea va deveni unul dintre marile sale succese, fiind și astăzi unul dintre cele mai populare concerte din repertoriul clasic. Publicul îl adoră, însă doar muzicienii versați îl pot aborda, căci e celebru pentru dificultatea sa.

Binecunoscutul hit „All By Myself” (al lui Eric Carmen, preluat apoi de Celine Dion) este de fapt o prelucrare pop a celei de-a doua părți din Concertul pentru pian nr. 2 de Rahmaninov.

După ce se căsătorește cu verișoara sa primară, Natalia (ceea ce a scandalizat societatea vremii, căci astfel de căsătorii erau interzise în Rusia) și terminarea a două opere într-un act, Cavalerul avar (1903) și „Francesca da Rimini (1904), face o schimbare de carieră și acceptă pentru doi ani un post de dirijor la Teatrul Bolșoi. Aici impune o disciplină strictă și standarde foarte ridicate, și este unul dintre pionierii aranjării moderne a orchestrei în fosă precum și a obiceiului ca dirijorul să stea în picioare la concerte.

I se face însă dor de compoziție, dirijatul nu îl mai atrage, iar tulburările politice din Rusia îl nemulțumesc, astfel că demisionează de la Bolșoi și în 1906 se mută cu familia la Dresda, un oraș foarte muzical și cu multe oportunități. În ciuda unor perioade de apatie depresivă, în același an începe lucrul la Simfonia nr 2, la 12 ani de la dezastrul primei simfonii. Aceasta va avea la premieră un succes fabulos, ceea ce îi sporește încrederea în sine.

În 1909 pleacă în primul său turneu în SUA, pentru care compune Concertul pentru pian nr 3, o explozie de virtuozitate pianistică concepută ca o „carte de vizită” a talentului său ca pianist și compozitor. La finalul primul concert susținut în America cu această lucrare, mâinile îi erau atât de obosite încât nu a mai putut cânta și un bis (ce-i drept, și astăzi mulți pianiști se tem de această compoziție, tocmai pentru că e extrem de solicitantă). Turneul îi sporește enorm faima peste ocean, și primește numeroase oferte de colaborare (inclusiv de a fi dirijor la prestigioasa orchestră Boston Symphny), pe care însă le refuză, dorind să revină în Rusia și la familia sa.

În 1917, însă, Rusia e cuprinsă de haosul Revoluției, iar când primește o invitație de a concerta în Suedia, țară neutră, și pleacă acolo cu toată familia, părăsind definitiv patria adorată care îl inspirase atât de mult. Ulterior avea să mărturisească: „Părăsind Rusia, am lăsat în urmă dorința mea de a compune. Pierzându-mi țara m-am pierdut și pe mine însumi.” Din fericire nu a fost definitiv așa…

Urmează ani în care, pentru a își întreține familia, se dedică intensiv concertelor în Europa și Statele Unite. Acolo are o intensă activitate concertistică și se descurcă bine financiar, ba chiar ajunge să își permită diverse luxuri precum costume făcute la comandă, cele mai noi modele de mașini și chiar un apartament în Manhattan (New York). Concertul pentru pian nr. 4, în prima versiune, nu e primit însă cu entuziasm la premiera din 1927 de la Philadelphia, nici în versiunea revizuită din 1928. Îl scrisese după o pauză de compoziție de un deceniu, timp în care concertase intensiv. Abia în 1941, Rahmaninov va revizui final lucrarea, aceasta fiind varianta devenită celebră și care se cântă și astăzi.

După 1930 cumpără un teren pe malul lacului Lucerna, în Elveția, unde îi place să iasă cu barca cu motor pe lac, și își construiește acolo o vilă pe care o numește „Senar” (o îmbinare a numelui său și al soției, Natalia, plus R-ul numelui de familie). Regăsește aici tihna necesară compozițiilor, astfel că, după o pauză de câțiva ani, compune din nou capodopere: Variații pe o temă de Corelli (1931), Rapsodia pe o temă de Paganini (1934) și Simfonia nr. 3 (1935, revizuită în 1938). „Rapsodia..” a avut premiera la Baltimore, în SUA. Rahmaninov avea un trac imens înaintea concertelor, și înaintea acelui concert a fost atât de agitat încât și-a încălcat principiul de a nu consuma alcool și a băut un lichior de mentă pentru a se liniști. Concertul a fost un triumf, și se spune că, ulterior, Rahmaninov și-a făcut un obicei de a bea lichior de mentă înaintea fiecărei interpretări a acestei lucrări.

Anul 1939 aduce amenințarea noului război mondial, iar familia Rahmaninov se mută definitiv în SUA, ajungând în final în exclusivista zonă Beverly Hills din Los Angeles. În America e atât de solicitat ca pianist concertant încât mai are timp pentru compoziții doar în lunile de vară (spre exemplu, între noiembrie 1922 și martie 1923 a susținut peste 70 de concerte).

Ultima sa compoziție o scrie în 1940 (Dansuri simfonice) și, deși cu sănătatea șubrezită de mai multe afecțiuni, continuă să și concerteze. I se depistează însă un cancer în fază avansată (melanom), și e nevoit să întrerupă un turneu. La ultimul concert pe care îl susține, interpretează și Sonata pentru pian nr. 2 a lui Chopin, cu celebrul său marș funebru.

Peste 40 de zile se stinge la Los Angeles, cu patru zile înaintea celei de-a 70-a aniversări. Deși în testament precizase că dorește să fie înmormântat într-un cimitir de la Moscova, faptul că deținea deja cetățenia americană a făcut imposibil acest lucru, astfel că este înmormântat la cimitirul Kensico de lângă New York. În 2015, Rusia a făcut presiuni asupra urmașilor săi pentru a îi repatria rămășițele, însă familia a refuzat.

Serghei, omul…

Dincolo de aparența austeră și serioasă (Stravinski l-a numit odată „o încruntătură înaltă de 1 metru 80”), era o persoană sociabilă, cu un dezvoltat simț al umorului, și avea un cerc larg de prieteni.

Oriunde s-a mutat, Rahmaninov și familia sa au dus întotdeauna cu ei tradițiile rusești, angajau servitori ruși și aveau oaspeți ruși.

Deși era un romantic de modă veche, Serghei a avut și pasiuni „moderne”: era îndrăgostit de mașini, ieșea adesea cu barca cu cu motor pe Lacul Lucerna, iar la New York adora „ice-cream sodas” (un fel de înghețată la pahar conținând lapte, sifon și sirop de ciocolată).

S-a speculat că incredibila flexibilitate a mâinilor sale s-ar explica printr-o boală genetică, sindromul Marfan, deși el nu pare să fi manifestat alte simptome specifice acestui diagnostic.

A fost un perfecționist și cel mai aspru critic al său. Se spune că i-ar fi mărturisit odată celebrului pianist Vladimir Horovitz că toată viața își dorise să reușească în trei lucruri, compoziția, pianul și dirijatul, și că nu reușise în niciunul din acestea. Dacă ar ști cât de mult s-a înșelat!..

În cuvintele lui Rahmaninov…

Muzica ajunge pentru o viață, dar o viață nu e de ajuns pentru muzică.

Un bun dirijor trebuie să fie un bun șofer, calitățile necesare unuia sunt utile și celuilalt, anume concentrare, un control neîntrerupt al atenției și prezență de spirit. Dirijor trebuie să adauge la acestea doar puțin simț muzical.

Ce e muzica? Cum o definești? Muzica e o noapte calmă luminată de lună, e foșnetul frunzelor vara, e sunetul îndepărtat al clopotelor la amurg. Muzica vine direct din inimă și vorbește doar inimii: ea este iubire! Muzica e sora poeziei, iar mama ei este tristețea.



27
/06
/16

În urmă cu un secol, în noaptea de 27 spre 28 iunie (1916), în camera-atelier de la parterul casei sale de pe actuala stradă Mendeleev, se stingea din viaţă pictorul Ştefan Luchian. Era casa pe care reuşise să o cumpere din banii câştigaţi de pe urma profesiei sale de „proletar al penelului” sau de „zugrav” după cum singur se definea.

26
/06
/16

Bucureştiul, oraş de câmpie, dezvoltat haotic, fără socoteală, arareori şi-a marcat pentru veşnicie cimitirele. Morţii au fost îngropaţi în jurul bisericilor ori pe la margine, în mahalale; mulţi din ei au fost uitaţi şi meniţi să urmeze vorba biblică: „din pământ te-ai întrupat, în pământ ai să te întorci”.

26
/06
/16

A fost idolul unei țări întregi. Adolescentele de la pension dormeau cu poza lui sub pernă, visând să devină artiste. „Prințul operetei românești” are astăzi bust în parcul Kisellef. O stradă din Bucureşti se numește „Nae Leonard” și un teatru din Galaţi îi poartă numele: Teatrul Muzical „Nae Leonard”.

22
/06
/16

Vlad Mugur a fost regizorul care l-a impus pe George Constantin în faţa comisiei de admitere de la Facultatea de Teatru, intuind talentul său uriaş. A fost profesorul “generaţiei de aur”, care a absolvit la începutul anilor '50. A condus teatrul din Cluj şi Teatrul Odeon din Bucureşti.

21
/06
/16

BUCUREȘTIUL DE TOTDEAUNA Cu mai bine de 200 de ani în urmă, Dâmboviţa era o apă capricioasă, năvalnică şi care, la vreme de ploaie repede inunda cele 17 hectare ocupate acum de parcul Cişmigiu.

08
/06
/16

Între 1893 şi 1902, Caragiale a deschis mai multe berării în Bucureşti, Paşcani, Iaşi și Buzău, „din nevoia de a studia mai bine tipuri de oameni”, după cum povestea Vlahuţă în amintirile sale. Afacerile au falimentat, dar au rămas poveștile… Caragiale a murit pe 9 iunie 1912, la Berlin.

06
/06
/16

Veniţi din Balcani, negustori prin vocaţie, umblând în mai toată Europa Centrală cu rosturi bine statornicite în marile târguri, cum a fost cel de la Lipsca, aromânii şi-au găsit foarte adesea temei în ţările române. La Bucureşti, una din familiile cele mai cunoscute a fost lui Dimitrie Capşa.

24
/05
/16

Dintre alogenii cu care românii convieţuiesc de sute de ani, ţiganii ocupă un loc aparte. Condiţia lor socială, de severă dependenţă, nu i-a împiedicat pe unii din ei să devină răsfăţaţii societăţii. E vorba de lăutari. La toate petrecerile, de la cele domneşti la cele din duminicile pline de animaţie în cârciuma de mahala, lăutarul,  neştiutor al „boabelor” (citeşte: notelor), i-a cucerit pe români.

17
/05
/16

În 1951, Constantin Brâncuşi a făcut statului român oferta de a-i lăsa moştenire 200 de lucrări şi atelierul său din Paris. Membrii Academiei Române au refuzat-o. Sculptorul a murit în 1957, la Paris, cu inima tristă pentru că nu s-a mai putut întoarce în ţara sa.

13
/05
/16

Pe locul de azi al teatrului ODEON, exista, la începutul secolului al 19-lea, un palat locuit de domnul ţării ; de fapt era o îngrămădire de clădiri, cu stiluri amestecate şi fel de fel de podoabe interioare.

11
/05
/16

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.

08
/05
/16

Există întâmplări în viaţă care par a fi extrase din romane, iar cele din romane, de multe ori, par rupte din viaţă. Ioan Russu Şirianu povestește în memoriile sale cum, eliminat din școala de la Arad, îmbrăcat cu iţari şi surtuc, încălţat cu opinci, pleacă pe jos spre Bucureşti, nădăjduind că-şi va găsi de lucru la unchiul Slavici.  Pe drum, îl cunoaște pe George Coșbuc.

27
/04
/16

Domnia Regelui Carol I a coincis cu o perioadă din istoria Europei cunoscută drept La belle époque. Atunci s-a construit masiv, s-au preluat modele, mai ales franţuzeşti, au fost invitaţi să lucreze în ţara noastră arhitecţi francezi, germani, cehi. Iniţiativa principală a aparţinut suveranului care a dispus (susţinând masiv din caseta particulară) ridicarea, refacerea sau modernizarea unor edificii rămase şi azi emblematice pentru Bucureşti.

25
/04
/16

Aşa a fost supranumit un domnitor în Ţara Românească din şirul fanarioţilor aflat pe tron între 1786 şi 1789. Nu făcea parte din familiile nobile din Fanar ci era, după spusa ambasadorului francez la Ţarigrad, „un ţărănoi din Arhipelag”.

11
/04
/16

Soprana Maria Callas a studiat Conservatorul din Atena şi a debutat în spectacolul “Tosca” la Teatrul Regal din Atena. Femeia plină de capricii, iubită sau urâtă cu aceeaşi forţă, fusese capabilă să-şi schimbe înfăţişarea şi să devină un mit, în urma unei banale cure de slăbire.

Pagina 20 din 35« Prima...10...1819202122...30...Ultima »