Raluca Nicolescu: „Umblă spiritul lui Toma Caragiu prin teatru”
https://www.ziarulmetropolis.ro/raluca-nicolescu-umbla-spiritul-lui-toma-caragiu-prin-teatru/

La Ploieşti s-a desfăşurat recent cea de-a V-a ediţie a Festivalului de Teatru „Toma Caragiu”, cu tema centrată pe „Întâlniri regizorale”. Raluca Nicolescu, director al Teatrului „Toma Caragiu”, vorbeşte despre amprenta lăsată aici de Toma Caragiu.

Un articol de Maria Sârbu|21 Mai 2015

Au fost prezentate spectacole (selecţioner criticul Andreea Dumitru) semnate de Victor Ioan Frunză – „Mobilă şi durere”, Cristian Juncu – „cont(r)ACTe”, Răzvan Mazilu – „În plină glorie” şi de mai tinerii regizori Sânziana Stoican – „Menajeria de sticlă”, Mariana Cămărăşan – „N(AUM)”, Andreea şi Andrei Grosu – „Un tramvai numit dorinţă”, Horia Suru – „ActOrchestra”, Dragoş Alexandru Muşoiu – „Spargerea”.

Au avut loc şi evenimente adiacente, unul fiind intitulat „Uriaşul Caragiu”, o evocare a inegalabilului Toma Caragiu de la naşterea căruia se împlinesc în august 90 de ani.

Despre amprenta teatrală lăsată aici de Toma Caragiu, despre Festivalul „Toma Caragiu” şi despre Teatrul „Toma Caragiu”, înfiinţat de genialul actor, în interviul cu directorul acestei instituţii teatrale din Ploieşti Raluca Nicolescu (când e actriţă se numeşte Raluca Zamfirescu).

Maria Sârbu: Cum e să conduci un teatru înfiinţat şi condus timp de 12 ani de marele Toma Caragiu?

Raluca Nicolescu: E foarte frumos! Te obligă şi îţi impune! Şi ar trebui să fie foarte frumos până la capăt. Da, Toma Caragiu a înfiinţat acest teatru, într-un fel. Lui îi aparţine şi ideea înfiinţării secţiei de estradă. Numai că Teatrul din Ploieşti este astăzi un teatru mai special, pentru că are trei secţii: Dramă, Păpuşi, Revistă.

Practic sunt trei trupe şi e foarte bine pentru publicul ploieştean. Nouă însă nu ne este uşor, deoarece împărţim scena, sala. Şi e copleşitor uneori. Teatrul a mai avut o sală, alături, unde acum e un restaurant. Clădirea, în care se jucau spectacole pentru copii, a fost revendicată şi de cinci ani publicul mic este invitat să vadă creaţiile care îi sunt dedicate într-un spaţiu închiriat la Casa Armatei. Nu e cel mai propice spaţiu, nu e sala în care să intre un copil şi să spună: „Ce frumos e la teatru!”.

În aceste condiţii, o zi de lucru în teatru începe cu o montare pentru repetiţie, urmează o demontare la prânz, apoi pregătirea pentru spectacolul de seară. Dar spaţiile noastre de depozitare nu sunt la teatru şi atunci fiecare spectacol este de fapt o deplasare: se încarcă, se montează, se demontează, se încarcă din nou şi se duce. Şi cu toate acestea teatrul funcţionează şi ne dorim să funcţioneze din ce în ce mai bine.

Teatrul a organizat şi în acest an Festivalul „Toma Caragiu”, ajuns la a V-a ediţie, la care a fost evocat genialul actor. E Toma Caragiu aici, acum?

Cred că umblă spiritul lui pe aici. Mai sunt spectatori care l-au văzut pe scenă şi vin cu mare drag ori de câte ori organizăm diverse întâlniri, pentru a-l comemora pe Toma. Vin aşa ca şi cum vor să nu-l lase să plece. Şi e foarte frumos! Fiecare actor se simte cred obligat să onoreze faptul că este într-un teatru care se numeşte Toma Caragiu. Da, îl simţim aici şi ne străduim să ridicăm ştacheta în aşa fel încât el de acolo să nu spună: «Măi băieţi, ce faceţi voi acolo?» Anul acesta ar fi împlinit 90 de ani şi ar fi fost extraordinar să poţi să-l inviţi la festival. Ar fi fost extraordinar, până acum, ca noi toţi să-l mai vedem în spectacole, să-l mai vedem în filme…

Ce v-aţi dorit prin acest festival, ajuns la a V-a ediţie?

Ştim că există multe festivaluri de teatru în ţară şi majoritatea au un specific aparte. Uitându-mă în peisajul festivalurilor, mi-am dat seama că până în 1989 a existat un festival cu specific de regie. După 1990 nu a mai existat.

Mi-aş dori ca festivalul nostru să continue şi să-şi păstreze acest specific, pentru că, dacă noi putem vorbi acum de mari regizori, de monştri sacri ai regiei româneşti, care au format şcoli de teatru, care au format trupe, care au format mari actori, de care publicul îşi aduce aminte cu bucurie şi caută acum în sălile de teatru acel gen de actori, se datorează acelui stâlp de susţinere al spectacolului – regizorul.

11113840_991151264236567_7961192162734598298_n

Consider că este important ca atunci când un spectator vede un afiş să nu se uite doar la distribuţie, ci şi la numele regizorului, căci garanţia calităţii acelui spectacol este dată şi de semnătura lui. Sunt şi acum mulţi creatori care formează trupe, care îşi formează grupuri, dar publicul îi cunoaşte mai puţin. Şi încercăm să-i facem cunoscuţi pe regizori printr-un festival.

De anul trecut, festivalul nostru se numeşte „Întâlniri regizorale” şi invităm şi montări ale tinerilor regizori. Astfel publicul şi criticii pot să-i vadă şi să-i cunoască.

Festivalul s-a deschis în acest an cu „Mobilă şi durere”, spectacol cu cinci nominalizări la Premiile UNITER, ediţia 2015, creat de Victor Ioan Frunză. E un nume cunoscut.

Domnul Frunză nu mai este din cea mai tânără generaţie, dar domnia sa ştie să formeze o trupă. Trupa sa se compune din foarte tineri şi talentaţi actori şi atunci am vrut să-i prezentăm pe ei. E cumva în tandem cu spectacolul N(AUM), creat de tânăra regizoare Mariana Cămărăşan, dar cu actriţa Oana Pellea. Am avut şi alţi tineri regizori talentaţi în festival.

În închidere aţi avut un spectacol de succes, montat de dansatorul, coregraful şi regizorul Răzvan Mazilu – „În plină glorie” – de la Teatrul de Comedie. Care a fost argumentul selecţiei acestei montări, ţinând cont de temă?

Dincolo de colaborarea cu Teatrul de Comedie şi, bineînţeles, gândind selecţia pentru acest festival, pe primul plan a fost publicul. Am dorit să oferim un spectacol cu un text atât de frumos şi cu o surpriză cum este participarea sopranei Felicia Filip în spectacol.

11212721_989228897762137_3305976909149446761_o

Argumentul nostru, apropo de specificul festivalului, de „Întâlniri regizorale”, a fost că Răzvan Mazilu are puterea de a se reinventa. De aceea am programat în festival şi o întâlnire cu el pe tema „Metamorfozele artistului”, care a avut loc la Universitatea Petrol-Gaze, fiind prezenţi mulţi spectatori, în special studenţi.

Aţi avut şi o premieră în festival – producţie a Teatrului „Toma Caragiu”, „Menajeria de sticlă”, în regia unei foarte tinere rigizoare. Câtă încredere aţi avut?

Acest spectacol este bucuria mea. L-a montat, într-adevăr, o foarte tânără regizoare, Sânziana Stoican, de o delicateţe şi sensibilitate aparte. Dar dincolo de aceste aparenţe, ea e un regizor plin de forţă, de talent şi de hotărâre de a-şi duce la bun sfârşit proiectul. A reuşit să-i schimbe pe actori, să-şi impună concepţia regizorală, să facă un spectacol foarte modern. Interpreţii sunt foarte buni şi m-am bucurat mult când am auzit, la final, în sală: „Ce spectacol frumos!”. E un câştig pentru teatru şi pentru public.

Teatrul „Toma Caragiu” îşi poate prezenta mai des spectacolele în Bucureşti, căci Ploieştiul e mult mai aproape de Capitală, comparativ cu alte oraşe din ţară, unde există teatre. Se va juca „Menajeria de sticlă” pentru publicul bucureştean?

De fiecare dată când are o premieră, teatrul nostru încearcă să vină la Bucureşti. O să venim neapărat şi cu „Menajeria de sticlă”. Am dori ca spectacolul să fie văzut de multă lume, să nu treacă neobservat. Cred că cel mai bine ar fi să venim în septembrie.

Teatrul şi-a format publicul în timp, dar cum e noua generaţie de spectatori? Vin studenţii, bunăoară, la teatru?

Sunt stundeţi care încă nu au ajuns la teatru, să vadă un spectacol. Cei de la Universitatea Petrol – Gaze sunt cumva excentricii oraşului; e ca un stat în stat şi foarte greu ies de acolo. Am încercat să-i atragem la teatru, dar cred că ar trebui făcut ceva mai mult. De aceea am început un program de întâlniri. Pe lângă cea cu Răzvan Mazilu a avut loc şi una cu actorul Claudiu Bleonţ, care le-a vorbit studenţilor pe tema „Psihodrama cunoaşterii”.

Am dorit să le stârnim curiozitatea şi îndrăzneala de a intra în sala în care avea loc întâlnirea şi să descopere că cele două ore petrecute acolo sunt foarte bune pentru sufletul lor.

Aş vrea să spun că oraşul nostru e destul de mare încât să asigure un număr mare de spectatori, dar dincolo de asta noi avem concurenţă în teatrele din Bucureşti. Ploieştenii se pot duce, cei care îşi permit, în Capitală, să vadă un spectacol. Dar la noi există şi Casa de Cultură a Sindicatelor, unde vin teatrele din Bucureşti cu spectacole, deşi e un spaţiu impropriu, care nu are toate condiţiile de sunet şi lumină, de exemplu.

Spectatorii însă observă pe afiş nume cunoscute de actori şi se duc să vadă aceste spectacole, pentru că actorii din Bucureşti le stârnesc curiozitatea, interesul, căci i-au văzut la televizor, i-au văzut în filme. Şi în fiecare săptămână noi avem cel puţin o astfel de concurenţă cu un teatru din Bucureşti. Ne mândrim însă că avem spectatorii noştri constanţi, care nu pierd nicio premieră.

Sunteţi director în funcţie din martie 2013, pentru trei ani. Mai aveţi timp să jucaţi?

Am hotărât să nu joc în perioada cât sunt director. Sufleteşte, mă costă foarte mult acest lucru.

Totuşi, aţi realizat multe roluri. Ce e teatrul pentru dumneavoastră?

Pentru mine a fost felul de a trăi. Am ştiut că voi fi actriţă de când nu puteam pronunţa acest cuvânt şi spuneam „atcriţă” şi îmi dădeam sema că ceva nu e în regulă. Aşa s-a întâmplat: să fiu născută într-o familie mai interesată de zona aceasta.

Şi s-o spunem direct: sunteţi sora lui Florin Zamfirescu, mătuşa lui Vlad Zamfirescu şi a Ştefanei Zamfira.

Din păcate nu am un copil actor. La un moment dat, prin anii ‘80, teatrul o ducea greu, iar băieţii mei erau încă mici şi eu am hotărât că orice s-ar întâmpla copiii mei vor face o meserie care să nu depindă de fonduri de la stat. Aşa că unul e doctor, în America, şi unul e avocat. Şi cel care e avocat ar fi putut fi un foarte bun actor şi chiar regizor, pentru că are un simţ critic şi un ochi extraordinar. Dar astea, bănuiesc, îl ajută în avocatură.

12
/11
/18

INTERVIU Violonist și violist, Max Baillie este unul dintre cei mai versatili muzicieni din Marea Britanie, fiind cunoscut pentru calitățile sale de interpret de muzică clasică, dar și pentru cele de compozitor, sau pentru colaborările sale în proiecte dance sau electronice. În aceste zile, concertează în România, în cadrul Festivalului SoNoRo.

04
/11
/18

Istoria pălăriilor Dădârlat începe la 1896, la Săliștea Sibiului. De atunci și până azi, pălăriile create de familia Dădârlat au traversat mai bine de un secol, reinventându-se de fiecare dată pentru a ține pasul cu timpul. Le-am regăsit, în aceste zile, în expoziția „100 de obiecte de design românesc”, găzduită de MATER.

26
/10
/18

… Dai la Teatru, spune Ioana Păun. Cum trebuie să fie teatrul? „Incisiv, relevant.” (Pentru relaxare există yoga și o zi la spa.) Ce să nu accepți? (Să ți se zică „Asta nu se poate, că deranjăm...”.) Cine să te placă? („Nu toată lumea, că doar nu te-ai făcut fotomodel!”).

11
/10
/18

Festivalul Internațional Astra Film, care are loc pentru a 25-a oară la Sibiu, între 15 și 21 octombrie, are în program 101 titluri, din care 56 de filme vor participa în cele 5 secțiuni competiționale. 11 documentare vor avea premiera mondială la Festival și 40 cea națională. Câștigătorii secțiunilor competiționale vor fi anunțați sâmbătă, 20 octombrie. Vă prezentăm un interviu cu Dumitru Budrala, director fondator Astra Film Sibiu.

27
/09
/18

Dacă până acum unele vise nu ți s-au îndeplinit, înseamnă că nu le-ai transformat în obiective, ar spune Andrei Roșu. Și dacă ai crezut că un om care aleargă maratoane (la Polul Nord) și înoată Canalul Mânecii e făcut din altă carne și alte oase... înseamnă că încă nu l-ai întâlnit pe Andrei Roșu.

Page 1 of 3112345...102030...Last »