Raluca Zamfirescu, fiica scriitorului G.M. Zamfirescu, o poveste din Ferentariul de altădată
https://www.ziarulmetropolis.ro/raluca-zamfirescu-fiica-scriitorului-g-m-zamfirescu-o-poveste-din-ferentariul-de-altadata/

Un drum întâmplător printr-un Ferentari, în care lumea se pare că s-a schimbat ca-n finalul din „Tinereţe fără bătrâneţe…” faţă de vremea când acolo locuia G.M. Zamfirescu, şi o plăcuţă comemorativă pe o casă oarecare.

Un articol de Monica Andronescu|31 octombrie 2018

A fost suficient pentru a-mi aminti o minunată şi cutremurătoare discuţie pe care, în iarna lui 2008, am avut-o cu actriţa Raluca Zamfirescu, fiica scriitorului, soția marelui regizor Ion Cojar, cu o lună înainte de moartea ei.

Ultimul interviu… care se încheia premonitoriu: „Aş vrea să ştiu de unde am venit, ce e cu mine în lumea asta şi unde mă duc”… S-a născut într-o zi de 1 noiembrie… Era a doua fiica a celebrului autor al „Maidanului cu dragoste”…  care a murit în vara lui 1939,  la Bucureşti, la doar 40 de ani. Unul dintre dramaturgii cei mai îndrăgiţi. „Idolul şi Ion Anapoda” sau „Domnişoara Nastasia”, în diverse regii şi interpretări, sunt aproape fără eşec succese de public.

Care sunt cele mai frumoase amintiri din copilăria dvs?

La vârsta mea, amintirile din copilărie sunt tot ce mai contează. Mai ales că eu am avut nişte părinţi în mod deosebit hăruiţi de Dumnezeu. Tata a fost scriitor, mama la fel… când s-au căsătorit erau foarte tineri. Mama era şi ea poetă în cenaclul Macedonski şi acolo s-au cunoscut.

Eu m-am născut în Ferentari. Sunt un copil de mahala. Dar Ferentariul meu este altul, nu cel de azi. Erau străzi cu muncitori, cu oameni cumsecade, bunicul meu era tâmplar şi bunica la fel. Acolo am crescut, am avut în copilărie prietene care mai târziu, când eu am crescut şi am intrat în teatru, s-au angajat la Adesgo, la fabrica de ciorapi. Acolo, în Ferentariul acelei perioade îmi este sufletul. Mă doare cumplit acum, când aud că în Ferentari se întâmplă atâtea porcării. Pentru mine nu e aşa. Oamenii pe care-i cunosc eu sunt oamenii din „Domnişoara Nastasia”. Acolo, la tata, care era gazetar tânăr, venea Panait Istrati şi tata îi lua interviuri. Panait Istrati era internat la sanatoriu, pe Viilor, unde este şi-acum spitalul de boli de plămâni. Era bolnav de tuberculoză. Iar după ce a scris „Spovedania unui învins”, tata i-a luat o serie de interviuri. Noi aveam casa pe pământ, şi în faţă era un chioşc acoperit de trandafiri roşii, mici. Iar la intrarea în casă aveam un cireş. Şi mi-aduc aminte cum Panait Istrati îi spunea tatei despre cireşul ăsta: „George, aici este o minune!” Ce frumos stăteau ei sub cireşul ăla de vorbă, şi noi, eu şi sora mea Gabriela, când trebuia să ne retragem, seara, ne duceam la domnul Istrati şi-i spuneam: „Sărumâna!”. Mă cutremur şi acum când îmi aduc aminte cum îmi dădea mâna, ca un părinte bun. Rugăciunea mea de seară, către Dumnezeu, era „Dă, Doamne, sănătate mamei, tatei, lui maica mare, lui taica mare, Gabrielei, mie minte şi noroc şi dă-i sănătate domnului Panait Istrati”. Pentru că ştiam că e foarte bolnav.

Acolo veneau majoritatea colegilor tatei, Victor Ion Popa, Zaharia Stancu, cu ei am crescut. Copilăria mea nu este decât un basm cu zei, cu semizei, un basm după care tânjesc.

Şi când copilăria a trecut…

A murit tata. La 40 de ani. Tuberculoză pe fond diabetic. Şi ultima lui dorinţă a fost să învăţăm. Tăticu’ a plecat, ne-a lăsat, pe când eu aveam 12 ani, şi Gabriela 14. Ca să-i împlinesc visul m-am înscris la Facultate, am făcut Litere. El a suferit toată viaţa pentru că nu a avut studii superioare. Adevărul este că n-am fost foarte bucuroasă să merg spre Litere şi Filozofie, dar îi promisesem tatei că am să învăţ, şi atunci, pe lângă Institutul de Teatru, cum îi zicea pe vremea aia, „Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică”, am făcut şi Litere. Ca omagiu, ca un cuvânt dăruit tatei.

Tot atunci noi ne-am mutat din Ferentari, lăsând acolo pe maica mare şi pe taica mare, şi ne-am dus mai spre centru. Dar astea deja am impresia că sunt momente de vis, că nu le-am trăit eu.

Mi-am dus viaţa greu. Noi am fost oameni săraci. Bunicul a murit la un an după tata şi atunci am luat-o şi pe maica mare la noi. S-a vândut casa din Ferentari şi noi ne-am continuat viaţa, destul de greu, cu o mamă formidabilă, care ne-a crescut şi a avut grijă de noi. Iar noi, sora mea şi cu mine, am fost oameni cuminţi. Mai cuminte soră-mea decât mine… Fiindcă eu, nu-i aşa?!, mă înscrisesem la Academia de Teatru… Am fost eleva maestrului Ion Manolescu şi aveam profesori pe Maria Filotti, Marioara Voiculescu, Victor Ion Popa.

La un examen de actorie, de anul II, în sală fiind Victor Ion Popa şi mai mulţi directori de teatre, Victor Ion Popa m-a chemat la el. Era, pe atunci, director la teatrul „Muncă şi lumină”. Avea o trupă în care erau şi maestrul Beligan, şi Giugaru, şi Irina Răchiţeanu. M-a întrebat câţi ani am şi i-am spus că 17. Pe urmă m-a întrebat de părinţi. I-am răspuns că tata a murit şi că îl chema George Mihail Zamfirescu. A fost foarte emoţionat, pentru că el şi tata fuseseră prieteni, şi mi-a zis: „Eşti fata lui Gemi!?” A doua zi m-a chemat la el la teatru şi m-a angajat. Pe vremea aia, 9000 de lei însemna o sumă formidabilă. Datorită lui am ieşit din situaţia grea în care eram, eu îl consider al doilea tată al meu, tată spiritual. A şi vrut să mă înfieze, dar eu n-am fost de acord să-mi schimb numele tatei. Aşa m-am angajat la el la teatru. După 23 august, Victor Ion Popa a fost dat afară de la direcţia teatrului. Atunci, eu, Vali Voiculescu, (pe care generaţia voastră n-o ştie, o mare actriţă, de vârsta mea, nici eu nu ştiu ce se mai întâmplă cu ea), Irina Răchiţeanu, am plecat şi noi din teatru. Pe mine m-a angajat dna Maria Filotti. Am jucat la ea doi ani. Iar în 47 a venit director la Naţional Zaharia Stancu şi de atunci joc aici. Nu m-am dezlipit de Teatrul Naţional.

Cum vi-l amintiţi pe tatăl dvs?

Ca o flacără. Tânăr. De stânga. Tata… este minunea vieţii mele. Eu am îmbătrânit, dar îl iubesc şi acum la fel de mult, îl respect şi mi-e teamă de întâlnirea cu el. Să nu zică: „Raluca, ce-ai făcut cu viaţa ta?”

Regretaţi că n-aţi ales alt drum?

Nu, nu puteam să fac altceva. Pentru mine, cei care nu făceau teatru nici nu existau, se chema că sunt „civili”.

V-a influenţat tatăl dvs în această alegere?

Tata a fost director de scenă la Teatrul Naţional din Iaşi. Acolo erau şi Topârceanu, şi Ioan Sava, un foarte mare regizor. La un moment dat a avut nevoie de nişte copii într-un spectacol. Şi m-a distribuit într-o piesă în care se pare că am fost… destul de bine. Şi am ştiut că altceva nu mai pot să fac. Trăind în teatru, tata fiind director de scenă acolo, mâncând teatru pe pâine, n-am ştiut să fac altceva, n-am putut. Şi tăticu’ a fost de acord cu mine. M-au încurajat şi ceilalţi, Topârceanu, Emil Serghie, Mihail Sadoveanu. Toţi erau acolo, la Iaşi. Am mers pe drumul acesta.

Eu n-am avut niciodată veleităţi de mare actriţă. Am jucat tot ce mi s-a dat. N-am fost pretenţioasă niciodată. M-am bucurat de viaţă, m-am bucurat că sunt fata tatei şi a mamei – mama mea a fost o minune de femeie. Am fost veselă şi bucuroasă şi mi-a plăcut meseria asta. N-am vrut să joc numai roluri principale, am jucat orice cu acelaşi drag, de parcă aş fi fost distribuită în nu ştiu ce Julietă sau Ofelie. Eu am fost cuminte, în general, în teatru. Spre deosebire de tata care nu era cuminte. Tata a fost un luptător. Toate articolele lui, despre teatru, despre politică… Se lupta în permanenţă, dar a fost înfrânt de viaţă, pentru că a murit tânăr. A fost teribil. Ne-a lăsat aşa… fără orizont, fără busolă.

De când nu v-aţi mai întors în Ferentari? E vreun loc care vă e drag acolo?

E casa. Am fost de multe ori înapoi, acolo, dar am rămas la poartă. Sunt alţi proprietari, n-am îndrăznit să intru. Este o plăcuţă pe care scrie: „Aici a trăit G. M. Zamfirescu”, dar n-am îndrăznit să mai intru. Mi se pare că din tot ce am avut noi acolo n-a mai rămas decât, într-o cameră, o sobă de teracotă. Atât. A trecut viaţa peste casă şi peste noi.

Care au fost obstacolele cele mai dificile?

În viaţa mea artistică, obstacole n-am avut. Am mers foarte lin şi foarte frumos. În viaţa mea personală, sigur că au fost multe, pentru că, probabil, că n-am ştiut eu să-mi organizez viaţa aşa cum ar fi trebuit. M-am măritat… Ion Cojar nu este primul meu bărbat. Primul meu soţ a fost pilot de linie internaţională la TAROM. Îl chema Opriş. Cu el am avut băiatul şi ne-am despărţit după vreo cinci ani, când în viaţa mea a apărut Iani Cojar, cu care pe urmă m-am şi căsătorit. Am crescut împreună cu el băiatul. Tatăl băiatului era un sibian foarte integru, cu care nu m-am potrivit. El era un ardelean cuminte şi eu eram mai zvăpăiată. Consider că a fost vina mea. Dar el a murit şi eu aş fi rămas cu băiatul, să-l cresc singură. Iani m-a ajutat foarte mult. Nu însă şi în carieră. A fost chiar un obstacol. Să te ferească Dumnezeu să lucrezi cu soţul… Ca să nu se spună „Am distribuit-o pe Raluca, pentru că e nevasta mea”, m-a distribuit în roluri de mâna a doua, deşi nu meritam asta. Dar nu mă plâng. Mi-a plăcut ce-am jucat. Împreună cu el am jucat Domnişoara Nastasia. Era visul vieţii mele. Am jucat-o şi am avut cronici foarte bune. Nu ştiu cât de bună am fost, dar eu am dat în Domnişoara Nastasia tot ce era adunat în sufletul meu. Păstrez multă recunoştinţă lui Zaharia Stancu, fiindcă el m-a impus în acea distribuţie. Am văzut însă „Domnişoara Nastasia” cu Sorana Ţopa, care era mare tragediană, aici, la Teatrul Naţional. Nici nu îndrăznesc să mă compar cu ea. Dar ea lucrase cu tata…

Raluca Zamfirescu în „Domnișoara Nastasia”

Şi cum era lumea din „Domnişoara Nastasia”?

Am acasă nişte tablouri – sora mea a fost pictoriţă – cu părţi din străzile din Ferentari. Aia era lumea din „Domnişoara Nastasia”. Şi personajele din „Idolul şi Ion Anapoda” au trăit acolo, Stăvăroaia  a stat chiar lângă noi, un gard ne despărţea. Deci i-am cunoscut.

Care e rolul de care se leagă ce mai frumoasă poveste din viaţa dvs de actriţă?

Domnişoara Nastasia. Şi mă mai leagă multe amintiri frumoase de teatrul radiofonic. Am jucat foarte mult la radio, acolo mi-am făcut numele. Şi am uitat să-ţi spun că între timp am mai fost măritată un an de zile cu Mihai Zira, un mare regizor de teatru radiofonic. Îi păstrez şi lui o amintire dragă. N-a mers. Era o diferenţă de vârstă de 20 de ani… Dar îi păstrez multă recunoştinţă.

Ce pierdere v-a făcut să suferiţi cel mai mult?

Moartea tatălui meu, fără discuţie, şi a băiatului meu. Băiatul meu a fost bolnav. Atunci nu se putea să plece din ţară. A avut o complicaţie renală, am cerut voie partidului să mă lase să plec cu el la Cape Town, unde lucra Barnard, să-i facă un transplant de rinichi, dar nu m-au lăsat. Copilul meu a murit exact la 39 de ani, ca şi tata. Astea sunt cele două grave nenorociri prin care am trecut, care m-au marcat şi m-au făcut să cred că viaţa nu era chiar aşa de frumoasă cum credeam eu când eram tânără.

Ce loc vă e azi cel mai aproape de suflet? Unde mergeţi cu cea mai mare plăcere?

La cimitir. La băiat şi la tata. Şi, bineînţeles, la teatru. Văd spectacole, încerc să le văd pe toate… Dar drumurile mele se încrucişează cu drumurile celor plecaţi. Şi e normal, la 84 de ani, câţi am. Am auzit-o aseară la televizor pe poeta Nina Cassian, care are tot 84 de ani şi cu care am fost prietenă în tinereţe, cum spunea: „e o vârstă la care trebuie să ai bunul simţ să te dai deoparte şi să laşi oamenii tineri”. Deşi oamenii tineri nu pot să joace roluri de bătrâni. Eu acum joc două roluri de bătrâne. În „Aşteptând la arlechin” şi, cu un grup de tineri, în „Complexul România”. Atât. Dar, la 84 de ani, ce vrei? Să-ţi spun ce visuri am pentru viitor. N-am nici un vis. Doar atât. Cât mai e de trăit, până când Dumnezeu are să zică „Până aici ţi-a fost”, astea măcar să fie zile mai bune, nu atât de grele cum îmi sunt mie acum.

Cum este teatrul de acum în comparaţie cu cel de la debutul dvs?

Mie teatrul de acum nu-mi place. Dar simt că este o formă de protest a oamenilor tineri împotriva vremurilor pe care le-am trăit noi şi care au fost destul de grele. Încerc să înţeleg. Vreau să înţeleg, îmi dau seama că trebuie să se schimbe ceva, dar nu aşa. Eu fac parte dintr-o altă generaţie. De exemplu, Marcel Anghelescu, un mare actor, care a jucat aici la noi toată viaţa lui, când a fost pus de Mihai Berechet să spună cuvântul „cur” pe scenă, a spus: „Eu plec acum din teatru. Asemenea vulgarităţi eu nu pot să spun. Dacă vreţi, daţi-mă afară, dar nu pot.” Or, ce se întâmplă acum pe scenă… Şi nu e vorba numai de cuvintele astea grele şi tari, e vorba de comportament. Poate, dacă băiatul meu trăia… Nu ştiu. Oare ar fi făcut la fel? Băiatul meu mi-a lăsat o fetiţă, pe Irina, care e actriţă, dar ea nu face parte din grupul ăsta. Nu mă întrebaţi. Nu sunt de acord. Nu regăsesc teatrul în care am crescut eu. Dar ce profesori am avut eu!

Ce vă învăţau?

Ce nu se mai învaţă acum. Adevărul despre viaţă. Oamenii veneau la teatru ca să înveţe. Acum de ce vin? Ca să vadă că viaţa e urâtă. Că nu merită trăită. Că merită să bagi cuţitul în bunicul sau în mama sau în iubita. Poate că eu nu sunt suficient de evoluată din punctul ăsta de vedere. Se poate. Dar mie nu-mi place.

Ce fel e teatrul în care credeţi?

Teatrul în care cred eu este teatrul adevărat. Teatrul care să arate oamenilor drumul, să-i îndrume, să le arate adevărul. În viaţa asta de actor nu depinzi numai de tine, depinzi de alţii. Faci ce poţi, cât mai bine şi cu cât mai multă credinţă şi adevăr. De altfel, asta e calitatea principală a unui actor: adevărul pe care-l transmite. Dacă eşti adevărat, dacă tu crezi în ce spui, atunci publicul vine după tine. Eu simt asta, îmi dau seama când publicul mă ascultă şi mă crede. Poate că cei tineri de acum spun că acesta este adevărul. Mie, însă, mi se pare că viaţa nu e făcută numai din porcării. Dar noi suntem bătrâni şi poate că n-am înţeles încă. Eu nici nu mai am timp.

De ce vă e dor?

De tata. Şi de băiat. Şi de mama. De familia mea. Mi-e tare dor de Victor Ion Popa. Şi de Zaharia Stancu. Şi mi-e dor de linişte. Mi-e dor de toţi. Am cunoscut foarte mulţi oameni. L-am cunoscut pe Blaga, l-am cunoscut pe Emil Botta, dar n-am timp să-ţi povestesc… Pe Blaga l-am cunoscut când eram studentă la filozofie. Şi s-a legat o prietenie… Vai, cum pot să spun prietenie?! Eu eram un ţâşti-bâşti. Şi el era marele Blaga. Mi-a trimis câteva cărţi cu autografe. Aş fi vrut să joc în piesele lui, dar nu s-a putut. Iar Emil Botta… Am fost parteneră cu el. Un tip foarte interesant, un actor mare şi un intelectual deosebit. Emil… N-am să-l uit niciodată. Era nebun, era formidabil. Ce mare actor! Ce bun prieten! Vezi? Ăştia sunt oamenii pe care îi doresc alături de mine. Poate o să ne întâlnim acolo… sau poate nu. Aş vrea să ştiu de unde am venit, ce e cu mine în lumea asta şi unde mă duc.

Dacă ar fi să vă adresaţi dvs înşivă o întrebare, care ar fi?

Ce-ai făcut cu viaţa ta, Raluca? Nu ştiu dacă mi-am îndeplinit toate sarcinile cu care am venit pe lumea asta. Când am să ajung acolo, în faţa tatei, aştept să văd ce va spune el. Dacă l-am ascultat… Pentru că eu am vrut să-i închin lui viaţa şi cariera mea. Aş vrea ca toţi părinţii să fie iubiţi aşa cum l-am adorat noi, şi eu, şi sora mea. Un copilandru era când a murit, ca şi băiatul meu. Dar eu îmi aduc aminte de ei aşa tineri, şi frumoşi, şi puternici.

16
/03
/16

 „Ariel al pianiştilor” sau „Rafael al pianului”, cum i se spunea lui Chopin, fusese în copilăria şi adolescenţa sa adulatul saloanelor aristocraţiei poloneze din Varşovia, apoi al celor din Paris. Pe ecranul existenţei sale sentimentale s-au perindat cele mai seducătoare femei ale timpului său: Maria Wodzinska, Constanţa Gladkowska, Wanda Radziwiell, prinţesa Cezartoryska, Contesa Dellina Potocka şi, în cele din urmă, George Sand. 

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

09
/03
/16

Conform propriilor declaraţii - Memorii, Humanitas, 1991 -, Mircea Eliade s-a născut în urmă cu 109 ani („M-am născut la București, la 9 martie 1907”). Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907 (s.v.), conform actului de naștere descoperit și publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983

06
/03
/16

Basmele au un sâmbure de adevăr? În cazul lui Pake Protopopescu se pare că da. Licenţiat în Drept de la Paris (cu o teză despre Acţiunile cauzate de frică!), acest băiat de preot bucureştean ajunge primar şi îşi ia funcţia în serios.

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

02
/03
/16

“Eu am rimat întotdeauna cu Teatrul «L.S. Bulandra» din Bucureşti”, îi plăcea Rodicăi Tapalagă să spună adesea. A fost Zoe din “O scrisoare pierdută”, Didina Mazu din “D’ale Carnavalului”, Sophie din “Dimineaţa pierdută”, Elena Andreevna din “Unchiul Vanea”. Este actriţa care se simțea feminină, iubită, frumoasă, puternică, atunci când era pe scenă.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

22
/02
/16

“Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr” - Umberto Eco . Cu puţin timp înainte de moartea sa, scritorul şi filozoful italian a criticat reţelele de socializare, într-o discuţie publică cu jurnaliştii italieni.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

20
/02
/16

“Nu-mi fac griji. Cartea va dăinui. Citeşti tot timpul: citeşti în tren, în autobuz. Citeşti în parc. Citeşti când te plimbi şi chiar când faci dragoste poţi să citeşti. Cu computerul este mai greu... ” - Umberto Eco. Unul dintre cei mai mari scriitori contemporani s-a stins din viaţă, în noaptea de vineri spre sâmbătă. Autorul celebrului roman "Numele trandafirului" avea 84 de ani şi suferea de cancer, conform La Repubblica.

19
/02
/16

"Nu este nicio ruşine să te naşti prost. Ruşine e să mori prost." - Marin Sorescu / Astăzi, în ziua în care îl aniversăm pe Constantin Brâncuşi, se împlinesc 80 de ani de la naşterea scriitorului Marin Sorescu, considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani

18
/02
/16

Constantin Brâncuşi şi-a petrecut o bună parte din viaţă la Paris. În 1928, Nicolae Titulescu primea, pe malul Senei, o „lecție de Brâncuși”. Genialul sculptor s-a născut într-o zi de 19 februarie (1876), la Hobiţa, în județul Gorj.