CARTE DE CINEMA În 2020 s-au implinit 100 de ani de la premiera primului film românesc de animaţie. Prilej pentru apariţia unui volum care analizează evoluţia acestui gen pe parcursul unui secol, „Istoria filmului românesc de animaţie – 1920-2020”, scris de criticul Dana Duma.
Un articol de Ionuţ Mareş|5 februarie 2021
În 2011, când Noul Cinema Românesc era încă în plină glorie internaţională, apărea un documentar de animaţie care s-a impus imediat ca un film-reper şi a rămas şi acum des citat printre alegerile din ultimul deceniu ale comentatorilor – „Crulic – drumul spre dincolo”, de Anca Damian.
Printre meritele sale s-a numărat şi faptul că readucea în atenţie animaţia, un gen care avea tradiţie în România, dar pe care deceniul de tranziţie şi primii ani de după 2000 îl făcuseră aproape uitat.
De atunci, pe fondul înmulţirii colaborărilor dintre producătorii români şi cei străini, Anca Damian a mai realizat (în paralel cu filme cu actori) două lungmetraje de animaţie – „Muntele magic” (2015) şi „Călătoria fantastică a Maronei” (2019), un scurtmetraj de animaţie, „Telefonul” (2018), iar în 2021 ar urma să finalizeze un alt proiect de lungmetraj în acelaşi limbaj, „Insula”.
E doar unul din semnalele că genul a prins tot mai mult curaj în ultimii ani.
Alt indiciu extrem de important este anvergura la care a ajuns Festivalul Animest, lansat în 2006. Evenimentul a avut un rol decisiv în impulsionarea producţiei de filme de animaţie, alături de programele de studiu specializate apărute sau dezvoltate la Bucureşti şi Cluj, de diverse iniţiative ale unor studiouri private şi de crearea unei secţiuni speciale de finanţare la concursurile organizate de Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC).
Toate acestea sunt surprinse de criticul Dana Duma în capitolul despre perioada post-revoluţie din „Istoria filmului românesc de animaţie – 1920-2020”. Volumul a apărut la Editura Academiei Române anul trecut, pentru a marca împlinirea unui secol de la premiera primului film românesc de animaţie, „Păcală în lună”, de Aurel Petrescu, aşa cum notează autoarea în „Cuvântul înainte”.
Cunoscătoare cu experienţă a animaţiei, Dana Duma propune o sinteză necesară şi folositoare a istoriei de un secol a acestei specii cinematografice în România. Volumul este, indiscutabil, meritoriu, însă şi inegal.
De pildă, capitolul deja menţionat, despre perioada de după revoluţie, începe cu o bună trecere în revistă a schimbărilor instituţionale în producţia filmului de animaţie în primul deceniu postcomunist, care au dus practic la faliment, inclusiv la dispariţia celebrului studio Animafilm.
Partea a doua însă, „Vârsta digitală”, expediază ultimele două decenii. Animaţiile Ancăi Damian primesc o mare mare atenţie, cum e şi firesc (deşi poate performanţa unică a cineastei ar fi meritat un subcapitol individual, mai elaborat), însă restul scurtmetrajelor şi autorilor sunt doar menţionaţi. Sigur, numărul filmelor este mult mai mic decât înainte de 1990, iar lucrurile sunt încă în mişcare, dar în ultimii ani au apărut totuşi câţiva tineri autori – de exemplu Matei Branea şi, mai recent, Paul Mureşan – care au realizat mai multe scurtmeraje şi au dezvoltat stiluri ce ar fi putut fi mai bine evidenţiate.
Asta pentru a mai reduce contrastul dintre graba din comentarea cvasi-neordonată a prezentului şi răbdarea din sistematizarea diverselor etape şi orientări din perioada comunistă, cu o privire în preambul şi spre pionierii din interbelic – Aurel Petrescu şi Marin Iorda.
Aşa cum era de aşteptat, numele în jurul căruia se construieşte cartea este Ion Popescu-Gopo, despre care autoarea a scos de altfel un mic volum în 1996. Parcursul cineastului, a cărui carieră de autor de animaţie se suprapune practic cu epoca socialistă, este descris prin texte împrăştiate în toate cele trei capitole dedicate animaţiei de după război şi până la revoluţie, la care se adaugă, în final, două interviuri realizate de autoare în anii `80 şi un portret în engleză apărut în 2010 într-o revistă de specialitate.
Atenţia pe care Dana Duma i-o acordă lui Gopo se justifică prin influenţa reală din ţară şi prestigiul internaţional pe care le-a avut cineastul, deşi pe alocuri se simte o adiere de protocronism. Iar autoarea comentează în detaliu evoluţia stilului lui Gopo – de la primele filmuleţe inspirate din Disney şi seria anti-Disney începută cu „Scurtă istorie” (1957) şi până la diversele experimente (de pildă, filmul-pilulă) şi lungmetrajele sale de ficţiune, cu actori, în care a introdus şi elemente animate.
În analize percutante, Dana Duma iluminează cele mai importante momente şi direcţii din istoria animaţiei româneşti şi scoate în evidenţă în acelaşi timp autorii relevanţi. Autoarea face o istorie a Festivalului internaţional al filmului de animaţie de la Mamaia – care a avut doar trei ediţii, 1966, 1968 şi 1970, în perioada de relativă relaxare a regimului comunist – şi încearcă să îi explice importanţa, fiind al doilea după Festivalul de la Annecy. Apoi, discută despre „cultul autorului” la Animafilm, stilul satiric, diferitele forme ale serialului, cele doar câteva lungmetraje apărute, dar şi despre cele mai importante cineaste şi despre celebra generaţie `80.
Volumul nu e doar o istorie a filmului românesc de animaţie, ci poate fi folosit şi ca un dicţionar practic, pentru că Dana Duma le-a făcut scurte fişe biografice realizatorilor, completate cu filmografia lor, iar în final există şi o amplă listă cu filmele de animaţie realizate în fiecare an din intervalul 1920-2019, redactată împreună cu profesorul şi cineastul Radu Igazság. Cartea e ilustrată şi cu numeroase imagini din filme, care dau o idee despre stilul multora dintre regizorii discutaţi.
Cu toate aceste calităţi incontestabile, animaţia din perioada comunistă este analizată aproape ca într-o bulă a ei, ca şi cum nu ar fi fost creată într-un regim care controla toată arta sau ca şi cum ar fi fost ferită de influenţele ideologice. Sigur, nu lipsesc câteva exemple de filme sau serii care nu făceau decât să urmeze linia trasată oficial sau, la polul opus, câteva cazuri de titluri care au avut probleme cu cenzura.
Însă, deşi este o istorie filmului, volumul Danei Duma nu explică aproape deloc condiţiile în care erau realizate animaţiile perioadei, care erau mecanismele de funcţionare ale studioului Animafilm, cât de mult erau filmele rezultatul unor planuri tematice impuse de autorităţile comuniste ori al „spiritului epocii” sau câtă libertate aveau de fapt cineaştii. Sunt aspecte lăsate neclarificate. De altfel, neglijarea contextului mai larg se vede şi mai bine la începutul fiecărui capitol, când sunt introduse doar câteva consideraţii generale despre perioada discutată, şi acelea citate din – o alegere uşor ilară – preşedintele Academiei Române (instituţie la a cărei editură a apărut volumul): istoricul Ioan-Aurel Pop, a cărui specializare nu este comunismul.
