Răzvan Suma, violoncelist: „Dacă m-aş apuca să cânt acum, din memorie, termin cam în zece ore“
https://www.ziarulmetropolis.ro/razvan-suma-violoncelist-daca-m-as-apuca-sa-cant-acum-din-memorie-termin-cam-in-zece-ore/

Cum e să cânţi un maraton de Bach? Dar să-ţi dai seama de diferenţa dintre un oboi şi un corn englez, la doar 4 ani? Ce se întâmplă în coşmarul unui muzician? Răzvan Suma ne răspunde, după care ne întreabă la rândul lui: „Vă place Brahms?”

Un articol de Adina Scorţescu|20 octombrie 2013

La 36 de ani, Răzvan Suma este singurul artist român care a cântat, într-un singur concert, integrala suitelor pentru violoncel de Bach. S-a întîmplat anul trecut, în 17 orașe din țară, în cadrul turneului „Vă place Bach?”. A fost visul lui, aşa cum visul altora este să sară cu paraşuta sau să alerge un maraton. Luna aceasta, ne ademenește cu sonatele pentru violoncel și pian de Johannes Brahms, alături de pianistul spaniol Josu Okiñena. Ultimul concert din cadrul turneului „Vă place Brahms?” va avea loc la Sala Radio, pe 29 octombrie, de la ora 19.00.

Pentru unii, artistul este doar ăla care apare pe scenă: „Vaai ce frumos, cât de mișto e!” Când colo, el se ocupă de toate – de făcut afișe, de curierat. Acum, în turneu, deja sunt tratat cu totul altfel, pentru că am construit 6-7 ani de zile. Dar, înainte, ne întrebau: „Aa, vreți să veniți și la noi? Şi ce înseamnă asta, cine sunteţi?” Și nu puteai să-ți alegi orașele unul lângă altul, așa cum am făcut acum – merg la Iași, OK, mă mai duc și la Botoșani, și la Suceava. Sau mă duc la Baia Mare, apoi la Satu Mare și mă întorc spre Cluj, Bistrița. Şi faci puțini kilometri.

Era un dezastru total înainte. Îmi amintesc un drum: azi eram la Mediaș, mâine la Baia Mare și poimâine la București; a fost un fel de diagonală din asta, bătătorită de câteva ori. Şi asta era fain, că treceam prin aceleași locuri, era un déjà vu; era un stop pe care n-aveai cum să-l ratezi, chiar în mijlocul drumului. Și mai băgam o linie la răboj, că am mai trecut o dată pe aici. Mereu în același sens; nu am trecut niciodată şi înapoi. Dar acum este mai echilibrat, cred că e cel mai organizat turneu de până acum.

Avem un repertoriu foarte bine pus la punct. Având în vedere că știam de turneul ăsta de un an de zile, ne-am programat de cântat prin Spania, deci e foarte sudat. Iar, pe lângă asta, e și imprimat pe CD.

CD-ul n-a apărut la noi. A fost scos la o casă de discuri din Spania, în 2007. La noi nu se poate cumpăra, de ce să se poată?! Câteodată rămâi șocat. Noi trebuie să ne afirmăm afară prima dată și dup-aia să fim recunoscuți în România. Acuma mi se spune: „Da, dom’le, dar tu l-ai scos afară. Acum mai fă un disc și-aici!” Adică mai muncește o dată, mai plătește o dată.

E o diferență de tratament între București și orașele mai mici. În general, ești tratat regește în provincie. Până și primarul vine, vrea să ia masa cu tine. Pe lângă asta, publicul este extrem de receptiv. Parcă-s sugative. Simți asta pe scenă. În plus, îți mai și comunică; se mai ridică unii să-ți spună câte ceva: „Te-am așteptat de mult timp timp!”, „Bine că ai venit!” Apoi sunt felicitările de după concert. Într-un oraș mic, dai 200 de autografe. Într-un oraș mare… dai 10 și gata. Când mă duc la Cluj, se schimbă situația, că-s de-al lor. Coada la felicitări e foarte mare, parcă ar fi la pâine, pe vremea lui Ceaușescu.

Razvan Suma 1

Dacă studiezi Brahms acasă, cu siguranță n-o să doarmă nimeni, începând de la vecini, până la copii. Atunci prefer să nu studiez acasă, nici măcar când fac un șnur. Și oricum, cu copiii pe care-i am eu, nu faci șnurul. Pentru că vin și trag de corzi, de violoncel, de arcuș. De când am copii, mi s-a schimbat total viața. Bucuriile sunt fabuloase, dar, dacă la început veneam din turneu superobosit și mă odihneam acasă, acum mă duc în turneu și mă odihnesc. Am trecut la un alt nivel de oboseală, cea în care nu mai contează că mergi 500 km și apoi cânți. Te storc copiii de energie, dar, cât storc, cam atât și dau, poate chiar mai mult.

Cât ții copilul în brațe acum, cam atât te doare spatele în timpul turneului. Eu sunt sensibil pentru că, în momentul în care ar fi trebuit să fac sport, n-am făcut. Eu mă mențin acum, merg la sală o dată la două zile, joc și fotbal – fără asta n-aș putea să cânt; dar n-am avut cultura de a te menține prin sport. Și vezi asta la generațiile părinților noștri, care nu fac sport pentru că… nu știau ce-i aia; se vede ce probleme de spate au, ce probleme musculare.

În fiecare miercuri seară joc fotbal. Jucăm muzicieni cu profesioniști din artele vizuale – sculptori, fotografi. Fiecare are cariera lui, suntem cam de aceeași teapă. Eu, Tibi Soare, Cristi Lolea, Alex Anastasiu… suntem vreo 10 în echipa lărgită, dar jucăm 6, în fiecare miercuri. Când mă întreabă jurnaliștii de hobby-uri și le zic de fotbal, parcă nu le vine a crede. De parcă noi, muzicienii, ar trebui să jucăm doar șah.

E destul de dificil să trăiești într-o familie de muzicieni, dar ai privilegiile aferente: știi să asculți, ești educat să asculți, te duc părinții la concerte. Eu mă știu dintotdeauna în sala de concerte de la Filarmonica din Cluj; acolo am crescut. La 4-5 ani, îmi povestesc părinții că știam deja să diferențiez un oboi de un corn englez. Pe urmă, ai tot drumul bătătorit, dacă vrei să urmezi cariera părinților. Asta e foarte frumos.

Ceea ce e mai dificil pentru un copil e că părinții nu prea pot sta departe de ceea ce face el. Și-atunci intimitatea aia a copilului, în camera de studiu, se duce naibii, că vine dintr-o dată mama sau tata și-ți spune „Vezi că acolo cânți fals” sau „Vezi că n-ai frazat cum trebuie”. Lucruri pe care poate că tu, în momentul ăla, nu le urmărești. Pentru că nu poți fi atent la 800 de chestii, și-atunci ești atent la două-trei, în momentul care studiezi. Și-atunci trebuie să te justifici, deja se pierde timpul, încep nervii. Îmi amintesc că mi-era foarte greu să lucrez cu tatăl meu, care era un muzician foarte bun, dar n-avea tactul pedagogic ca să-mi explice cum trebuie. Și-atunci ieșea… atomic.

Am venit la București pentru Marin Cazacu. Tocmai sosisem dintr-o excursie, din Anglia parcă, și eram complet nestudiat. Eram… buldozer. Și maică-mea mi-a zis seara „Vezi că de dimineață la 11 trebuie să te duci să-i cânți lui Marin Cazacu”. M-am dus, n-am cântat atât de rău pe cât credeam și, după ora respectivă, l-am și abordat. „Eu vreau să lucrez cu dumneavoastră”. Mi-a răspuns: „Bine, bine, când vii în București, poți să studiezi la Conservator”. Eram în clasa a X-a. „Nu, eu vreau de mâine.” A rămas așa, un pic șocat de nesimțirea mea și mi-a zis: „OK, mâine nu se poate; dar, săptămâna viitoare, dacă vrei să vii, poți să stai două zile acolo.” Și-așa a început o colaborare periodică; o dată la trei luni mă duceam la București, după care am venit la Conservator aici. Am studiat cu el 7 ani de zile. A fost ce trebuia, în momentul în care trebuia.

Când eram mic, am avut un idol. Și a rămas același, chiar și până azi: Alexander Rudin – un violoncelist rus, cu care m-am și întâlnit. Era după o dezamăgire a mea, după ce am picat exact înainte de finală la Concursul Ceaikovski din Moscova. Nu mi se mai întâmplase până atunci să pierd atât de urât. Omul, care era în juriu, m-a simțit foarte bine și mi-a vorbit exact pe limba mea. A fost printre puținii artiști pe care i-am cunoscut și mi-au rămas exact așa în minte, cum mi-i imaginam.

Mi se întâmplă adesea să nu pot exprima în cuvinte ceea ce transmite muzica. Mai ales la master-class-uri. Decât să cauți în vocabularul tău și să găsești numai prostii de cuvinte care ies steril din tine, preferi să pui mâna pe instrument și să arăți pur și simplu ce vrei. Omul respectiv înțelege din prima.

Razvan Suma 2

Predau la Conservator pentru că așa pot să ajut. Eu am fost ajutat, acum e momentul în care să-i ajut pe alții. E adevărat că nu se poate trăi din chestia asta dacă nu ești stabil, ca profesor. Eu sunt solist la Radio și fac chestia asta într-un sistem fiscal penibil, de plată cu ora. Pentru patru studenți, mi-e și jenă să spun câți bani iau. Până la urmă, e o chestie de pasiune. Dar, cu pasiune, se flămânzește foarte mult în țara asta.

Sunt solist concertist al Orchestrelor și Corurilor Radio. Suntem cinci: eu, Horia Mihail, Alexandru Tomescu, Cristina Anghelescu și Dana Borșan. Avem o normă de șase concerte pe an. Pare puțin, dacă te gândești că eu cânt în jur de 40 de concerte pe an. Dar responsabilitatea pentru aceste concerte îți aparține aproape 100%. Înseamnă transmisiuni în direct, imprimări, concertul în sine. Trebuie să fii tot timpul în formă. În plus, tu trebuie să inventezi titluri care să se poată și promova. Nu cânți „un recital la Sala Radio”, pentru că nu poți să-l promovezi, sunt 1000 pe an. Și-atunci trebuie să-l îmbraci în ceva, să zămislești un acoperiș.

Când vezi 250 de persoane, într-o sală de 1000 de oameni, e ca și cum n-ar fi nimeni. Dezamăgirile sunt majore. Și nimeni nu întreabă „Păi cine a făcut promovarea?”. Artistul e de vină, că nu atrage lume în sală. Până la urmă asta e, tre’ să vindem. Nu?

Lucrul cel mai greu din meseria mea este partea de organizare. Organizarea unui turneu îți albește părul. Începând de la ultimul flyer, până la afișe și programele de sală, textele programelor de sală, corecturile lor… totul trece prin artist. Eu am profesioniști care se ocupă de asta, dar doi ochi în plus găsesc tot timpul câte o greșeală. Acum, de exemplu, am greșit niște tiraje. Ce să fac? Le plătesc, ce pot să fac.

La nivel internațional, doar 2% din populație ascultă muzică clasică. E clar că este o nișă și concertele trebuie promovate cu multă grijă; nu le poți promova ca pe un concert rock, pentru că vei dezamăgi lumea: ei voi veni ca la un concert rock, iar tu vei cânta clasic. Unde este limita între a te promova agresiv și a te promova pasiv, ca să nu spun învechit? Tu, ca artist, decizi. Și, dacă te îmbraci în teniși pe scena Ateneului – cum am făcut noi -, justifică-te! Într-un turneu, ne-am imprimat pe tricouri fața lui Schumann; a fost un șoc total când oamenii s-au trezit cu niște băieți descheiați la cămăși, iar dedesubt era imaginea lui Schumann. Am avut un speech în care le-am zis că ne-am îmbrăcat așa pentru că suntem fani Schumann. A fost așa o rumoare, mulți n-au înțeles ce înseamnă „fan”.

Am avut un coșmar, care s-a repetat de vreo cinci-șase ori, că mă urc pe scenă cu doi mari muzicieni și nu știu Triplul de Beethoven (n.red. – Concertul pentru vioară, violoncel și pian). Îmi amintesc că râdeam pe scenă, iar râsul respectiv îmi provoca trezirea. Mă trezem râzând cu lacrimi de penibilul situației.

A fost visul meu să cânt integrala suitelor de Bach; cum este pentru unii să sară cu parașuta. Pregătirea efectivă pentru turneul de anul trecut a durat șase luni de zile, ca să pot să cresc până la nivelul respectiv. Ca la maraton: mulți îl încep, puțini îl termină. Dar, la noi, nu te pierzi în mulțime. Nu ieși frumos, la jumătatea drumului și pleci. De pe scenă, dacă pleci, ești cam singurul… și se vede (râde). Mă întreba cineva: „Dar chiar crezi că e atât de greu?” I-am zis: „Gândește-te că niciun român nu a făcut chestia asta. Care ar fi motivul?” În timpul turneului mă sunau prieteni, violonceliști foarte buni, și îmi spuneau „Ești nebun total! Nu m-aș apuca de așa ceva niciodată”.

Între 35 și 40 de ani, un muzician își desăvârșește apogeul. Sunt argumente fiziologice, foarte clare. Corpul, de la 30 de ani, deja îmbătrânește. Te mai lasă tendoanele, nu mai ai aceeași flexibilitate. Și urechea se deteriorează, începi să nu mai auzi extremele – frecvențele foarte joase și pe cele foarte înalte. Eu am cântat cu niște artiști care, în momentul în care treceau de la o anumită notă în sus, cântau atât de fals încât, practic, era altă muzică. Ca și cum, în loc să faci un pas, faci doi; și ai căzut în prăpastie.

Eu cred că un artist conștient ar trebui, cel târziu la 60 de ani, să pună instrumentul în cui. O cred cu tărie și, dacă n-o s-o fac, te rog să vii să-mi spui. (râde) Căci, cu siguranță va fi penibil ce va ieși din mâinile mele.

E fantastic să te poți duce în China fără traducător! Cu teatrul nu poți face treaba asta. Și dacă nu vorbești niciun cuvânt cu partenerul tău de muzică de cameră, până la urmă termini piesa. Am fost acum în Elveția, unde am cântat cu un violonist slovac absolut fabulos. Omul vorbea germană și slovacă, eu vorbeam engleză și spaniolă. Dar ne-am înțeles perfect, curgea din noi.

Și în Occident funcționează treaba cu relațiile. Dar nu e neapărat o chestie nasoală. În momentul când cineva are un festival, ăla preferă să nu-ți contacteze agentul, dacă te cunoaște personal. Pentru că asta înseamnă 20% în minus. Și atunci el te contactează direct, tu nu ai contract de exclusivitate – cum nu am eu -, și toată lumea e fericită. Rezultatul e exact același.

Dacă m-aș apuca să cânt acum, din memorie, termin cam în zece ore. N-o să cânt bucățile perfect, că îți trebuie mentenanță. Dar, recapitulând cam câte concerte știu, câte bach-uri, câte brahms-uri… ar fi peste zece ore.

Foto cu Razvan Suma: Adi Stoicoviciu

05
/10
/15

Pentru prima dată în istoria instituției, un spectacol produs de Opera Naţională Bucureşti a fost preluat de către o companie din Statele Unite ale Americii. Este vorba despre spectacolul „La traviata” de Giuseppe Verdi, în regia lui Paul Curran şi scenografia lui Gary McCann, care a avut premiera la Bucureşti în data de 30 octombrie 2014, cu ocazia deschiderii stagiunii 2014 - 2015.

05
/10
/15

Artiști recunoscuți internațional, precum pianistu german Alexander Schimpf, Cristian Budu – cel mai recent câștigător al prestigiosului Concurs Clara Haskil din Elveția, violonistul Ștefan Tarara – încununat cu Premiul Concursului Internațional George Enescu în 2014 sau Cvartetul Modigliani, descris drept „fabulos” de criticii de la The Seattle Times participă la cea de a II-a ediție a Festivalului Internațional Clara Haskil (FICH): 26 octombrie – 2 noiembrie 2015, în Sala Thalia a Filarmonicii din Sibiu.

03
/10
/15

Uniunea Muzicienilor Interpreți din România organizează duminică, 4 octombrie 2015, la Sala Mică a Ateneului Român, începând cu ora 18, cea de-a V-a ediție a Galei Premiilor UNIMIR. Evenimentul ce are loc cu ocazia Zilei Internaționale a Muzicii premiază valori confirmate din mediul cultural românesc.

02
/10
/15

“Pân’ la rai”, un proiect de excelență, aplaudat pe scene prestigioase și inclus pe coloana sonoră a unui film internațional aspirant la Oscar, va fi prezentat, în ediție excepțională, pe scena Teatrului Odeon din București, vineri, 16 octombrie, de la ora 19.00.

02
/10
/15

După o primă ediție primită cu entuziasm atât de iubitorii de muzică clasică, cât și de critici, primul proiect de talie internațională din România ce aduce un omagiu excepționalei pianiste de origine română Clara Haskil, Festivalul Internațional de Muzică Clasică Clara Haskil (FICH) continuă și în acest an la Sibiu, între 26 octombrie și 2 noiembrie, în Sala Thalia a Filarmonicii.

01
/10
/15

Între 12 și 18 octombrie, pentru o săptămână întreagă, creativitatea românească devine personaj principal în viaţa Bucureștiului. Cei mai influenți lideri ai industriilor creative din România și Europa de Est întâlnesc antreprenorii inovatori și publicul curios la prima ediție Creative Est.

30
/09
/15

Din 1 octombrie și până în 31 octombrie, “Ascultă 5 minute de muzică clasică” în spaţii neconvenţionale - hipermarketuri, mall-uri, librării, muzee - graţie unui proiect Radio România Muzical, unicul post românesc dedicat exclusiv muzicii clasice şi de jazz. Din 5 octombrie până la finalul anului școlar, „Ascultă 5 minute de muzică clasică” din nou, și în școlile din România.

29
/09
/15

Revelația Ibrahim Maalouf și-a lasat săptămâna trecută albumul pe care îl va cânta la Jazz Night Out. Mai puţin de 200 de bilete au rămas în vânzare la concertul ce are loc pe 19 noiembrie, ora 20.00 la Sala Radio.

28
/09
/15

Royal Concertgebouw Orchestra (RCO) şi Berliner Philharmoniker sunt considerate cele mai bune orchestre din lume. Dacă vorbiţi cu cineva din domeniul muzical sau răsfoiţi un articol de specialitate, aceste două orchestre, veţi vedea, primesc majoritatea laurilor. Şi, „în-cântare’’ mare, ambele au fost prezente pe scena Festivalului George Enescu de anul acesta.

28
/09
/15

Papa Francisc va lansa, pe 27 noiembrie, "Wake Up!", un album de rock progresiv, care va include 11 melodii în care fragmente din cele mai emoţionante discursuri ale Suveranului Pontif, în diferite limbi, vor fi îmbinate cu imnuri creştine în viziunea unor muzicieni contemporani.

26
/09
/15

CRONICĂ DE FILM Cele mai devastatoare imagini din „Amy”, documentarul despre Amy Winehouse, sunt cele în care chipul expresiv - frumos prin imperfecţiunea sa - şi corpul firav al solistei sunt transfigurate radical de vecinătatea înfiorătoare cu moartea, din cauza drogurilor tari şi a alcoolului în exces.