Răzvan Suma, violoncelist: „Dacă m-aş apuca să cânt acum, din memorie, termin cam în zece ore“
https://www.ziarulmetropolis.ro/razvan-suma-violoncelist-daca-m-as-apuca-sa-cant-acum-din-memorie-termin-cam-in-zece-ore/

Cum e să cânţi un maraton de Bach? Dar să-ţi dai seama de diferenţa dintre un oboi şi un corn englez, la doar 4 ani? Ce se întâmplă în coşmarul unui muzician? Răzvan Suma ne răspunde, după care ne întreabă la rândul lui: „Vă place Brahms?”

Un articol de Adina Scorţescu|20 octombrie 2013

La 36 de ani, Răzvan Suma este singurul artist român care a cântat, într-un singur concert, integrala suitelor pentru violoncel de Bach. S-a întîmplat anul trecut, în 17 orașe din țară, în cadrul turneului „Vă place Bach?”. A fost visul lui, aşa cum visul altora este să sară cu paraşuta sau să alerge un maraton. Luna aceasta, ne ademenește cu sonatele pentru violoncel și pian de Johannes Brahms, alături de pianistul spaniol Josu Okiñena. Ultimul concert din cadrul turneului „Vă place Brahms?” va avea loc la Sala Radio, pe 29 octombrie, de la ora 19.00.

Pentru unii, artistul este doar ăla care apare pe scenă: „Vaai ce frumos, cât de mișto e!” Când colo, el se ocupă de toate – de făcut afișe, de curierat. Acum, în turneu, deja sunt tratat cu totul altfel, pentru că am construit 6-7 ani de zile. Dar, înainte, ne întrebau: „Aa, vreți să veniți și la noi? Şi ce înseamnă asta, cine sunteţi?” Și nu puteai să-ți alegi orașele unul lângă altul, așa cum am făcut acum – merg la Iași, OK, mă mai duc și la Botoșani, și la Suceava. Sau mă duc la Baia Mare, apoi la Satu Mare și mă întorc spre Cluj, Bistrița. Şi faci puțini kilometri.

Era un dezastru total înainte. Îmi amintesc un drum: azi eram la Mediaș, mâine la Baia Mare și poimâine la București; a fost un fel de diagonală din asta, bătătorită de câteva ori. Şi asta era fain, că treceam prin aceleași locuri, era un déjà vu; era un stop pe care n-aveai cum să-l ratezi, chiar în mijlocul drumului. Și mai băgam o linie la răboj, că am mai trecut o dată pe aici. Mereu în același sens; nu am trecut niciodată şi înapoi. Dar acum este mai echilibrat, cred că e cel mai organizat turneu de până acum.

Avem un repertoriu foarte bine pus la punct. Având în vedere că știam de turneul ăsta de un an de zile, ne-am programat de cântat prin Spania, deci e foarte sudat. Iar, pe lângă asta, e și imprimat pe CD.

CD-ul n-a apărut la noi. A fost scos la o casă de discuri din Spania, în 2007. La noi nu se poate cumpăra, de ce să se poată?! Câteodată rămâi șocat. Noi trebuie să ne afirmăm afară prima dată și dup-aia să fim recunoscuți în România. Acuma mi se spune: „Da, dom’le, dar tu l-ai scos afară. Acum mai fă un disc și-aici!” Adică mai muncește o dată, mai plătește o dată.

E o diferență de tratament între București și orașele mai mici. În general, ești tratat regește în provincie. Până și primarul vine, vrea să ia masa cu tine. Pe lângă asta, publicul este extrem de receptiv. Parcă-s sugative. Simți asta pe scenă. În plus, îți mai și comunică; se mai ridică unii să-ți spună câte ceva: „Te-am așteptat de mult timp timp!”, „Bine că ai venit!” Apoi sunt felicitările de după concert. Într-un oraș mic, dai 200 de autografe. Într-un oraș mare… dai 10 și gata. Când mă duc la Cluj, se schimbă situația, că-s de-al lor. Coada la felicitări e foarte mare, parcă ar fi la pâine, pe vremea lui Ceaușescu.

Razvan Suma 1

Dacă studiezi Brahms acasă, cu siguranță n-o să doarmă nimeni, începând de la vecini, până la copii. Atunci prefer să nu studiez acasă, nici măcar când fac un șnur. Și oricum, cu copiii pe care-i am eu, nu faci șnurul. Pentru că vin și trag de corzi, de violoncel, de arcuș. De când am copii, mi s-a schimbat total viața. Bucuriile sunt fabuloase, dar, dacă la început veneam din turneu superobosit și mă odihneam acasă, acum mă duc în turneu și mă odihnesc. Am trecut la un alt nivel de oboseală, cea în care nu mai contează că mergi 500 km și apoi cânți. Te storc copiii de energie, dar, cât storc, cam atât și dau, poate chiar mai mult.

Cât ții copilul în brațe acum, cam atât te doare spatele în timpul turneului. Eu sunt sensibil pentru că, în momentul în care ar fi trebuit să fac sport, n-am făcut. Eu mă mențin acum, merg la sală o dată la două zile, joc și fotbal – fără asta n-aș putea să cânt; dar n-am avut cultura de a te menține prin sport. Și vezi asta la generațiile părinților noștri, care nu fac sport pentru că… nu știau ce-i aia; se vede ce probleme de spate au, ce probleme musculare.

În fiecare miercuri seară joc fotbal. Jucăm muzicieni cu profesioniști din artele vizuale – sculptori, fotografi. Fiecare are cariera lui, suntem cam de aceeași teapă. Eu, Tibi Soare, Cristi Lolea, Alex Anastasiu… suntem vreo 10 în echipa lărgită, dar jucăm 6, în fiecare miercuri. Când mă întreabă jurnaliștii de hobby-uri și le zic de fotbal, parcă nu le vine a crede. De parcă noi, muzicienii, ar trebui să jucăm doar șah.

E destul de dificil să trăiești într-o familie de muzicieni, dar ai privilegiile aferente: știi să asculți, ești educat să asculți, te duc părinții la concerte. Eu mă știu dintotdeauna în sala de concerte de la Filarmonica din Cluj; acolo am crescut. La 4-5 ani, îmi povestesc părinții că știam deja să diferențiez un oboi de un corn englez. Pe urmă, ai tot drumul bătătorit, dacă vrei să urmezi cariera părinților. Asta e foarte frumos.

Ceea ce e mai dificil pentru un copil e că părinții nu prea pot sta departe de ceea ce face el. Și-atunci intimitatea aia a copilului, în camera de studiu, se duce naibii, că vine dintr-o dată mama sau tata și-ți spune „Vezi că acolo cânți fals” sau „Vezi că n-ai frazat cum trebuie”. Lucruri pe care poate că tu, în momentul ăla, nu le urmărești. Pentru că nu poți fi atent la 800 de chestii, și-atunci ești atent la două-trei, în momentul care studiezi. Și-atunci trebuie să te justifici, deja se pierde timpul, încep nervii. Îmi amintesc că mi-era foarte greu să lucrez cu tatăl meu, care era un muzician foarte bun, dar n-avea tactul pedagogic ca să-mi explice cum trebuie. Și-atunci ieșea… atomic.

Am venit la București pentru Marin Cazacu. Tocmai sosisem dintr-o excursie, din Anglia parcă, și eram complet nestudiat. Eram… buldozer. Și maică-mea mi-a zis seara „Vezi că de dimineață la 11 trebuie să te duci să-i cânți lui Marin Cazacu”. M-am dus, n-am cântat atât de rău pe cât credeam și, după ora respectivă, l-am și abordat. „Eu vreau să lucrez cu dumneavoastră”. Mi-a răspuns: „Bine, bine, când vii în București, poți să studiezi la Conservator”. Eram în clasa a X-a. „Nu, eu vreau de mâine.” A rămas așa, un pic șocat de nesimțirea mea și mi-a zis: „OK, mâine nu se poate; dar, săptămâna viitoare, dacă vrei să vii, poți să stai două zile acolo.” Și-așa a început o colaborare periodică; o dată la trei luni mă duceam la București, după care am venit la Conservator aici. Am studiat cu el 7 ani de zile. A fost ce trebuia, în momentul în care trebuia.

Când eram mic, am avut un idol. Și a rămas același, chiar și până azi: Alexander Rudin – un violoncelist rus, cu care m-am și întâlnit. Era după o dezamăgire a mea, după ce am picat exact înainte de finală la Concursul Ceaikovski din Moscova. Nu mi se mai întâmplase până atunci să pierd atât de urât. Omul, care era în juriu, m-a simțit foarte bine și mi-a vorbit exact pe limba mea. A fost printre puținii artiști pe care i-am cunoscut și mi-au rămas exact așa în minte, cum mi-i imaginam.

Mi se întâmplă adesea să nu pot exprima în cuvinte ceea ce transmite muzica. Mai ales la master-class-uri. Decât să cauți în vocabularul tău și să găsești numai prostii de cuvinte care ies steril din tine, preferi să pui mâna pe instrument și să arăți pur și simplu ce vrei. Omul respectiv înțelege din prima.

Razvan Suma 2

Predau la Conservator pentru că așa pot să ajut. Eu am fost ajutat, acum e momentul în care să-i ajut pe alții. E adevărat că nu se poate trăi din chestia asta dacă nu ești stabil, ca profesor. Eu sunt solist la Radio și fac chestia asta într-un sistem fiscal penibil, de plată cu ora. Pentru patru studenți, mi-e și jenă să spun câți bani iau. Până la urmă, e o chestie de pasiune. Dar, cu pasiune, se flămânzește foarte mult în țara asta.

Sunt solist concertist al Orchestrelor și Corurilor Radio. Suntem cinci: eu, Horia Mihail, Alexandru Tomescu, Cristina Anghelescu și Dana Borșan. Avem o normă de șase concerte pe an. Pare puțin, dacă te gândești că eu cânt în jur de 40 de concerte pe an. Dar responsabilitatea pentru aceste concerte îți aparține aproape 100%. Înseamnă transmisiuni în direct, imprimări, concertul în sine. Trebuie să fii tot timpul în formă. În plus, tu trebuie să inventezi titluri care să se poată și promova. Nu cânți „un recital la Sala Radio”, pentru că nu poți să-l promovezi, sunt 1000 pe an. Și-atunci trebuie să-l îmbraci în ceva, să zămislești un acoperiș.

Când vezi 250 de persoane, într-o sală de 1000 de oameni, e ca și cum n-ar fi nimeni. Dezamăgirile sunt majore. Și nimeni nu întreabă „Păi cine a făcut promovarea?”. Artistul e de vină, că nu atrage lume în sală. Până la urmă asta e, tre’ să vindem. Nu?

Lucrul cel mai greu din meseria mea este partea de organizare. Organizarea unui turneu îți albește părul. Începând de la ultimul flyer, până la afișe și programele de sală, textele programelor de sală, corecturile lor… totul trece prin artist. Eu am profesioniști care se ocupă de asta, dar doi ochi în plus găsesc tot timpul câte o greșeală. Acum, de exemplu, am greșit niște tiraje. Ce să fac? Le plătesc, ce pot să fac.

La nivel internațional, doar 2% din populație ascultă muzică clasică. E clar că este o nișă și concertele trebuie promovate cu multă grijă; nu le poți promova ca pe un concert rock, pentru că vei dezamăgi lumea: ei voi veni ca la un concert rock, iar tu vei cânta clasic. Unde este limita între a te promova agresiv și a te promova pasiv, ca să nu spun învechit? Tu, ca artist, decizi. Și, dacă te îmbraci în teniși pe scena Ateneului – cum am făcut noi -, justifică-te! Într-un turneu, ne-am imprimat pe tricouri fața lui Schumann; a fost un șoc total când oamenii s-au trezit cu niște băieți descheiați la cămăși, iar dedesubt era imaginea lui Schumann. Am avut un speech în care le-am zis că ne-am îmbrăcat așa pentru că suntem fani Schumann. A fost așa o rumoare, mulți n-au înțeles ce înseamnă „fan”.

Am avut un coșmar, care s-a repetat de vreo cinci-șase ori, că mă urc pe scenă cu doi mari muzicieni și nu știu Triplul de Beethoven (n.red. – Concertul pentru vioară, violoncel și pian). Îmi amintesc că râdeam pe scenă, iar râsul respectiv îmi provoca trezirea. Mă trezem râzând cu lacrimi de penibilul situației.

A fost visul meu să cânt integrala suitelor de Bach; cum este pentru unii să sară cu parașuta. Pregătirea efectivă pentru turneul de anul trecut a durat șase luni de zile, ca să pot să cresc până la nivelul respectiv. Ca la maraton: mulți îl încep, puțini îl termină. Dar, la noi, nu te pierzi în mulțime. Nu ieși frumos, la jumătatea drumului și pleci. De pe scenă, dacă pleci, ești cam singurul… și se vede (râde). Mă întreba cineva: „Dar chiar crezi că e atât de greu?” I-am zis: „Gândește-te că niciun român nu a făcut chestia asta. Care ar fi motivul?” În timpul turneului mă sunau prieteni, violonceliști foarte buni, și îmi spuneau „Ești nebun total! Nu m-aș apuca de așa ceva niciodată”.

Între 35 și 40 de ani, un muzician își desăvârșește apogeul. Sunt argumente fiziologice, foarte clare. Corpul, de la 30 de ani, deja îmbătrânește. Te mai lasă tendoanele, nu mai ai aceeași flexibilitate. Și urechea se deteriorează, începi să nu mai auzi extremele – frecvențele foarte joase și pe cele foarte înalte. Eu am cântat cu niște artiști care, în momentul în care treceau de la o anumită notă în sus, cântau atât de fals încât, practic, era altă muzică. Ca și cum, în loc să faci un pas, faci doi; și ai căzut în prăpastie.

Eu cred că un artist conștient ar trebui, cel târziu la 60 de ani, să pună instrumentul în cui. O cred cu tărie și, dacă n-o s-o fac, te rog să vii să-mi spui. (râde) Căci, cu siguranță va fi penibil ce va ieși din mâinile mele.

E fantastic să te poți duce în China fără traducător! Cu teatrul nu poți face treaba asta. Și dacă nu vorbești niciun cuvânt cu partenerul tău de muzică de cameră, până la urmă termini piesa. Am fost acum în Elveția, unde am cântat cu un violonist slovac absolut fabulos. Omul vorbea germană și slovacă, eu vorbeam engleză și spaniolă. Dar ne-am înțeles perfect, curgea din noi.

Și în Occident funcționează treaba cu relațiile. Dar nu e neapărat o chestie nasoală. În momentul când cineva are un festival, ăla preferă să nu-ți contacteze agentul, dacă te cunoaște personal. Pentru că asta înseamnă 20% în minus. Și atunci el te contactează direct, tu nu ai contract de exclusivitate – cum nu am eu -, și toată lumea e fericită. Rezultatul e exact același.

Dacă m-aș apuca să cânt acum, din memorie, termin cam în zece ore. N-o să cânt bucățile perfect, că îți trebuie mentenanță. Dar, recapitulând cam câte concerte știu, câte bach-uri, câte brahms-uri… ar fi peste zece ore.

Foto cu Razvan Suma: Adi Stoicoviciu

30
/05
/18

Opera Națională București dedică ziua de vineri, 1 iunie, copiilor. Ziua va începe cu un spectacol în foaier, de la ora 11:00, „Flautul fermecat” de Wolfgang Amadeus Mozart, în regia Andei Tabacaru și va conntinua de la ora 17:00, pe scena mare a Operei Naționale București, cu reprezentația „Albă ca zăpada si cei șapte pitici”, pe muzica lui Cornel Trăilescu.

28
/05
/18

Strada Mătăsari este cunoscută în capitală ca fiind strada unde prostituatele ieșeau „la lucru” pe înserat. Ideea festivalului Femei pe Mătăsari, fondat de Iulian Văcărean, a fost să facă această stradă cunoscută pentru lucruri mult mai pozitive, să invite femei și bărbați, organizații, să-și prezinte ideile și să le dea oamenilor ceva creativ în schimbul unei imagini de „strada unde totul este pierdut”.

28
/05
/18

“Nostalgia este dorul de vremurile trecute, în care nu era nimic de râs” - Charles Aznavour. Artistul celor 1.300 de cântece devenite şlagăre a împlinit, zilele trecute, 94 de ani. Adesea supranumit Frank Sinatra al Franței, toate piesele lui Aznavour sunt cântece de dragoste.

28
/05
/18

În 2016, dirijorul britanic LEO  HUSSAIN debuta pe prestigioasa scenă a Operei Regale din Londra (Royal Opera House - Covent Garden) cu Oedipe de George Enescu, conducerea sa muzicală primind aprecierea unanimă a publicului și a criticii.  Vineri, 1 iunie (de la ora 19.00),dirijorul britanic va aduce în fața publicului bucureștean Simfonia în mi bemol major, în interpretarea Orchestrei Naționale Radio.

28
/05
/18

Între 31 mai și 3 iunie 2018, clubul de jazz Green Hours, aflat în al 24-lea an de activitate neîntreruptă, organizează ediția a 10-a, aniversară, a Green Hours JAZZ Fest. Eveniment eminamente cultural, GHJFest este primul - și încă singurul - festival de club din România.

25
/05
/18

Angela Gheorghiu, celebră cântăreață de operă a timpului nostru, vine la Festivalul Internațional de Film  Transilvania, ca invitată de onoare a celei de-a 17-a ediții. Vineri, pe 1 iunie, de la ora 19:00, Opera Națională Română Cluj-Napoca va fi gazda unui eveniment unic, în cadrul căruia Angela Gheorghiu va interpreta cîteva arii în fața publicului clujean, acompaniată de pianistul Alexandru Petrovici. Momentul va fi urmatde proiecția filmului Tosca (r. Benoît Jacquot) în care soprana joacă rolul titular.

24
/05
/18

Vineri, 1 iunie (de la ora 11.00), de Ziua Internaţională a Copilului, părinții melomani sunt așteptați împreună cu cei mici la Sala Radio, la un concert educativ. Copiii se vor putea bucura de un repertoriu antrenant și accesibil, de la Mica serenadă a lui Mozart sau fragmente din Anotimpurile lui Vivaldi, până la partituri din musical-uri celebre ca Mary Poppins, Sunetul Muzicii sau Veronica.

16
/05
/18

Ați visat să dansați prin Paris precum Gene Kelly în pelicula ”Un american la Paris” sau să vă pierdeți printre zgârie norii din New York în timp vă răsună în urechi ”Rhapsody in Blue”, ambele compuse de Gershwin? Sau poate v-ați amuzat cu scamatoriile ucenicului vrăjitor interpretat de celebrul personaj Mickey Mouse în desenul animat ”Fantasia” (1940), realizat de Walt Disney? Dacă vă surâde oricare dintre aceste trei propuneri, grăbiți-vă să vă asigurați un loc la concertul programat vineri, 18 mai (de la ora 19.00), la Sala Radio.

13
/05
/18

La cea de-a 48-a ediție a Sibiu Jazz Festival, vom întâlni artiști din toate colțurile lumii ce vor trezi la viață jazz-ul! Timp de 4 zile Piața Mare din Sibiu va deveni nucleul acestui stil.

11
/05
/18

Fundaţia Calea Victoriei organizează miercuri, 23 mai, de la ora 19:00, un eveniment special pentru ubitorii de poezie şi muzică. Cei prezenți la eveniment vor putea asculta cele mai frumoase versuri de dragoste interpretate de actriţa Daniela Nane pe muzica unor compozitori celebri, Rahmaninov şi Piazzolla. La pian, Ioana Maria Lupaşcu.

11
/05
/18

România nu se va afla sâmbătă în finala Eurovision 2018, după ce trupa „The Humans” nu a reuşit să obţină un punctaj suficient din partea juriilor de specialitate (din 20 de ţări) şi telespectatorilor. Acest eşec exclude astfel ţara noastră din rândul celor şase state care în ultimii 14 ani au reuşit să se califice de fiecare dată în ultimul act al concursului.

Page 30 of 145« First...1020...2829303132...405060...Last »