CRONICĂ DE FILM Amestec de SF şi film de aventuri şi cu aparenţa unui joc video, „Ready Player One” (2018), regizat de Steven Spielberg, încearcă să surprindă ceva din spiritul timpului şi să anticipeze viitorul.
Un articol de Ionuţ Mareş|31 martie 2018
În câteva secvenţe din „Ready Player One”, noul film de aventuri regizat de Steven Spielberg, oamenii de pe străzile unui oraş american din anul 2045 poartă ochelari speciali cu care se deconectează de la lumea reală, pentru a pătrunde, împrumutând avataruri, într-un univers virtual, OASIS, opera unui genial creator de jocuri pe calculator decedat între timp.
La început amuzante, momentele nici nu mai ţin atât de mult de domeniul SF, cât de o realitate cât se poate de palpabilă şi de înfricoşătoare a zilelor noastre: în mijloacele de tranport în comun sau chiar pe stradă, e suficient să ne ridicăm ochii din telefoane pentru a vedea că aproape toţi din jurul nostru sunt absorbiţi la rândul lor de propriile telefoane, chiar şi atunci când au pe cineva lângă ei. Suntem cu toţii în acelaşi timp în două realităţi paralele sau, uneori, convergente. Ne ascundem în spatele câte unui profil digital – cel mai la îndemână, contul de Facebook – şi ne proiectăm într-un alt spaţiu, ideal.
Este cea mai vizibilă trimitere la prezent din „Ready Player One”, un film a cărui acţiune este plasată în viitor, cu personaje care îşi duc existenţa între realitatea diegetică şi realitatea virtuală, concepută ca un sofisticat joc video a cărui descifrare, la capătul unor aventuri cu obtacole, le poate aduce personajelor beneficii financiare în viaţa reală.
Interesat încă de la începuturile sale de regizor să se plaseze în avangarda cinema-ului inspirat din cultura pop şi să fie pe gustul publicului tânăr de la momentul apariţiei fiecărui film, Steven Spielberg preia aici un scenariu scris de Zak Penn şi Ernest Cline, adaptat după un roman cult al celui de-al doilea. Şi ţinteşte în special spre spectatorii pasionaţi deopotrivă de jocurile video (filmul are multe trimitri la istoria acestora) şi de atât de răspânditele filme digitale spectaculoase, în 3D, cu lumi fantastice.
Rezultă un film hibrid, cu o estetică uşor bizară, surprinzătoare. Un amestec care captează ceva din frenezia şi superficialitatea cinema-ului depedent aproape exclusiv de CGI (imagini generate de calculator) şi care continuă în acelaşi timp cinema-ul dinamic pe care l-a practicat constant Steven Spielberg (sunt multe racorduri şi cu istoria cinema-ului, de la King Kong şi până la dinozaurii pe care i-a făcut celebri însuşi cineastul american).
Însă toate acestea sunt dublate de latura SF, folosită deopotrivă pentru a reflecta universul jocurilor electronice, în plină dezvoltare de mai mulţi ani, şi pentru a specula asupra unui posibil viitor în care cinema-ul însuşi, după ce va fi trecut prin etapa VR, s-ar putea contopi, până la a fi absorbit, de logica şi imageria jocurilor electronice. Şi, exact ca în OASIS, personajele ar avea doar aparenţa unor oameni, la care s-ar adăuga trăsături de personaje animate sau de supereoroi.
După ce, în tinereţe, a contribuit decisiv la apariţia epocii blockbusterelor, Steven Spielberg pare a-şi propune acum să anticipeze, din nou, viitorul cinema-ului maintream. Şi o face cu o voluptate care exclude aproape în totalitate reflecţia, distanţarea – de unde şi senzaţia că „Ready Player One” este un simplu (şi antrenant) film de divertisment, nu foarte ofertant în idei de regie mari şi originale.
„Ready Player One” (2018), cu titlul în română „Ready Player One: Să înceapă jocul”, a intrat în cinematografe la 30 martie, fiind distribuit de Vertical Entertainment.
