Regizoare poloneză: Există o problemă a romilor din România în Polonia
https://www.ziarulmetropolis.ro/regizoare-poloneza-exista-o-problema-a-romilor-din-romania-in-polonia/

Există o problemă a romilor din România în Polonia, unde nu sunt bine primiţi, nici măcar de romii locali – recunoaşte regizoarea poloneză Agnieszka Zwiefka, autoarea unui documentar special despre Denisa, o fată care nu aude şi nu poate vorbi, dintr-o tabără de romi de la marginea oraşului Wroclaw.

Un articol de Ionuţ Mareş|12 august 2015

corespondenţă din Kosovo

Suntem obişnuiţi cu materialele de presă despre romii din România ajunşi în câteva ţări occidentale, în special Franţa şi Marea Britanie. Dar nu ştim aproape nimic despre problemele lor din ţările mai apropiate geografic şi istoric de România.

Agnieszka Zwiefka, o tânără autoare poloneză de filme documentare şi fostă jurnalistă, a pătruns în cea mai mare tabără de romi din Polonia, situată la marginea oraşului Wroclaw şi desfiinţată recent de autorităţile locale. O tabără de romi din România unde a întâlnit-o pe Denisa, o fată specială de zece ani cu dificienţe de auz şi de vorbire, dar cu o pronunţată pasiune pentru dans.

A rezultat, după trei ani de cercetare şi filmări, un documentar, „The Queen of Silence” („Regina tăcerii”, 2014), care o are în centru pe această fată. Un film cu mai multe premii la festivaluri, printre care Festivalul Internaţional de Film Documentar de la Munchen şi Festivalul de Film de la Cracovia, şi care ar urma să fie difuzat spre sfârşitul acestui an şi în România, la HBO.

Agnieszka Zwiefka combină elemente de documentar observaţional care redau fragmente din viaţa Denisei alături de familie şi de ceilalţi membri ai taberei şi momente de film muzical în care dansurile se inspiră din coregrafia din filmele bollywoodiene, la care Denisa şi ceilalţi copii se uită cu regularitate, iar fondul muzical este asigurat, în mare parte, de manele româneşti.

O alegere stilistică mai rar întâlnită în filmul documentar, dar care în acest caz serveşte intenţiei autoarei de a crea un contrast între realitatea dură a vieţii protagonistei, marcată de sărăcie, excludere, probleme medicale şi ameninţările din exterior, şi lumea interioară, de visare, pe care ea şi-o creează prin muzică şi dans.

Filmul a fost prezentat în cadrul secţiunii Human Rights Dox a celei de-a 14-a ediţii a DokuFest, festivalul internaţional de film documentar şi de scurtmetraj din oraşul Prizren, Kosovo, unde Agnieszka Zwiefka a fost unul dintre invitaţi şi unde a acordat un interviu pentru Ziarul Metropolis.

Ionuţ Mareş: Ce v-a condus la acest subiect?

Agnieszka Zwiefka: Curiozitatea faţă de o comunitate care este foarte izolată şi despre care, de fapt, nu ştim nimic în afara stereotipurilor din media. Am vrut să spun povestea din interior, nu din afară. Cum trăiesc? Ce fel de oameni sunt cu adevărat, dincolo de ce vedem în media? Am vrut să văd cu ochii mei. La început a fost curiozitatea, iar apoi m-am gândit că ar trebui să fac cu adevărat un film.

Cum i-aţi găsit? Aţi văzut subiectul la ştiri?

Nu. I-am văzut cerşind pe stradă. M-am oprit la unul dintre băieţi şi l-am întrebat unde locuieşte. Mi-a spus. Iar într-o zi pur şi simplu m-am dus acolo. Tabăra se afla după nişte tufişuri, era destul de ascunsă. M-am dus cu o cameră de filmat şi le-am spus că vreau să fac un film despre ei.

V-au acceptat uşor?

Nu, m-am luptat un an să-i fac să mă accepte. În prima zi au crezut că sunt nebună sau că voiam să le fac rău, într-un fel. Timp de un an am mers acolo de două ori pe săptămână, până le-am câştigat încrederea. Atunci am ştiut că pot să filmez şi am început s-o fac. La scurt timp a ajuns şi Denisa, iar întreaga idee a filmului s-a schimbat. Timpul petrecut cu oamenii este esenţial pentru arta narării prin filmul documentar. Nu contează atât de mult cât timp filmezi, ci timpul pe care îl petreci cu oamenii, timpul în care ajungi să îi cunoşti.

Cum aţi ajuns la ideea de a amesteca stilul documentar observaţional cu momentele de film muzical, de ficţiune?

Ideea a venit odată cu Denisa, la „pachet”. Era astfel: ori o iei pe Denisa şi adopţi o formă neobişnuită de narare cinematografică, ori nu mai faci deloc un film despre ea. Denisa dansa în fiecare zi, după ce a găsit un dvd cu un film de la Bollyood. Fiecare zi era plină de coregrafie. De fiecare dată când viaţa lovea puternic, Denisa evada prin dans. Filmul de la Bollywood era o evadare pentru ea, dacă părinţii ei puteau găsi combustibil pentru a alimeta generatoarele de curent, pentru că nu aveau curent. Iar dacă nu-şi permiteau să cumpere combustibil, atunci crea ea însăşi Bollywoodul. Era modul ei de a evada din realitatea dură. Cred că asta facem cu toţii, într-un fel. Avem cu toţii propriul Bollywood.

Şi aţi decis să creaţi aceast lume interioară a Denisei…

Exact. Erau visele, fanteziile, evadările ei din realitate. De aceea am pus aceste momente de coregrafie bollywoodiană după scenele de documentar în care viaţa lovea dur. Nu atât de mult legat de neînţelegerile din tabără, ci în ceea ce priveşte ameninţarea ca întregul loc să fie evacuat.

Există cu adevărat o problemă în ceea ce priveşte comunitatea romilor din Polonia?

Cu romii din România, da. Este un subiect extrem de discutat. Astfel de tabere pot fi găsite practic în orice mare oraş din Polonia. Aceasta (din Wroclaw – n.r.) era cea mai mare. A fost distrusă în iulie acest an. Dar există de asemenea multe altele. Această comunitate nu este atât de bine primită în Polonia, nici măcar de romii polonezi.

Regizoarea poloneză Agnieszka Zwiefka

Regizoarea poloneză Agnieszka Zwiefka

De ce?

Deoarece romii polonezi consideră că aceştia le distrug imaginea. Romii polonezi nu cerşesc pe stradă. Sunt mai integraţi în societate. Bineînţeles că au propriul stil de viaţă, dar nu cerşesc, nu sunt atât de prezenţi pe străzi. Însă aceşti oameni sunt pe străzi, dar nu au de ales, pentru că nimeni nu vrea să-i ajute. Am încercat de multe ore să găsesc un loc de muncă pentru tatăl Denisei, dar – deşi postul era disponibil şi el era calificat – când ajungeam acolo, se uitau la el, vedeau că e rom şi spuneau că  postul tocmai se ocupase. Asta arată ce fel de viaţă trăiesc ei. Uneori cerşitul este singura soluţie pe care o au.

Aţi ales să arătaţi doar lumea lor. Nu vedem aproape nimic din exterior, dar auzim unele ştiri şi câteva lucruri legate de politică, mai exact de existenţa unui partid extremist. De ce aţi luat această decizie?

Pentru că niciodată nu sunt interesată de a arăta întregul tablou. Îmi plac poveştile despre oameni reali, iar aceasta este o poveste spusă din punctul de vedere al copiilor. Este felul în care văd ei realitatea. De-a lungul anilor, am fost alături de ei în instanţă în timpul procesului (privind evacuarea lor – n.r.). Avem înregistrări din instanţă.

De ce nu au intrat în film?

Pentru că în instanţă nu erau prezenţi şi copiii. Nu făceau parte din asta. Era lumea adulţilor. Am vrut să spunem această poveste despre copii, în special despre această fată deosebită, aşa că am ales doar elementele cu care se confrunta ea. Ea nu ştie cine sunt fasciştii locali, nu ştie despre ce este cu adevărat procesul, doar simte pericolul. Nu am ales să facem un film obiectiv. Îţi arată viaţa lor aşa cum e, dar îţi arată viaţa prin ochii ei, prin ochii copiilor. Cu toţii am fost copii, şi putem relaţiona cu acest lucru – cum funcţionează imaginaţia unui copil. Este un film despre Denisa, nu un film despre întreaga comunitate de romi din Polonia.

Cum a fost receptat filmul în Polonia, unde aţi spus că a fost prezentat la televiziune şi în multe festivaluri?

A fost primit destul de bine, trebuie să mărturisesc. Pentru mine este mereu o recompensă când oamenii vin după proiecţie şi îmi spun că acum îi văd pe romii care cerşesc pe stradă într-o lumină complet diferită. Asta a fost cumva intenţia filmului. Acesta este de fapt motivul pentru care am făcut filmul – de a oferi acestei comunităţi, căreia i se ataşează numeroase stereotipuri, un chip adevărat, chipul unei persoane reale.

Din acest punct de vedere, nu este un film obiectiv, nu este despre toţii romii din lume, dar când arăţi cuiva un chip, acesta este mai greu de urât. Este uşor să urăşti când este vorba doar despre cifre. Dar să urăşti pe cineva care are un chip este dificil. Aceasta este situaţia în care am vrut să implic publicul. Priveşte un chip uman, o fată – nu poţi s-o urăşti, pentru că este adorabilă şi are vise la fel ca noi toţi.

Cât de interesată este presa poloneză de acest tip de subiect? Cum este abordat?

Erau extrem de interesaţi. Am lucrat ca jurnalistă timp de 12 ani, aşa că îi ştiu pe jurnaliştii  din Polonia. Am urmărit această comunitate timp de doi ani înainte ca procesul să înceapă. Am fost acolo înainte să apară orice jurnalist. Apoi, dintr-o dată, au apărut antenele de satelit ale televiziunilor, transmisiuni în direct, oameni care se ascundeau în tufişuri deoarece le era prea teamă să intre în tabără. Comunitatea de romi pe care o filmam eu îi lua peste picior: „Uite, Agnieszka, se ascund în tufişuri, cred că îi vom mânca de vii”.

Procesul privind evacuarea a fost extrem de mediatizat, dar întotdeauna era privit dintr-o perspectivă exterioară. De fiecare dată când jurnaliştii mă rugau să îi introduc în comunitate îi refuzam, pentru că ştiu cum funcţionează media. Nu am vrut să abuzez de încrederea romilor. Iar ei sunt actori extraordinari. În materialele de presă, Portocala era Casandra, iar în loc să aibă şapte fete, avea patru băieţi şi cinci fete. Nu însemna mare lucru, dar pentru ei era important să inventeze poveşti despre ei înşişi.

Participarea jurnalistului Ionuţ Mareş, de la Ziarul Metropolis, la DokuFest 2015 din oraşul Prizren, Kosovo, este susţinută de Kosovo Foundation for Open Society (www.kfos.org).



28
/10
/20

CRONICĂ DE FILM „Mia își ratează răzbunarea” (2020), al doilea lungmetraj, realizat tot în regim independent, al regizorului Bogdan Theodor Olteanu, este o comedie care vorbește despre feminitate și are ca protagonistă o tânără actriță, jucată de Ioana Bugarin.

23
/10
/20

„Desigur, cel mai important în perioada aceasta este să fim sănătoși și să facem ca lucrurile să continue să meargă cât de cât într-o normalitate, de la școală și familiile noastre și până la joburi – care sunt în pericol, în special cele ale free-lancerilor din domeniul cultural și al organizării de evenimente. Altfel însă, e important și să încercăm să ne păstrăm pe cât se poate obiceiurile din viața noastră de dinainte – inclusiv cele care nu sunt necesare supraviețuirii imediate, cum sunt cele culturale în general și un festival de film în particular. Căci da, nu se oprea lumea în loc dacă nu organizam noi ediția a 11-a a Les Films de Cannes à Bucarest – însă ne-am încăpățânat tocmai pentru fărâma de normalitate pe care continuarea acestei tradiții o aduce în viața noastră” spune Cristian Mungiu, inițiatorul festivalului.

22
/10
/20

Săptămâna aceasta, marele regizor, scenarist și actor Nikita Mihalkov, laureat al premiului Oscar, a împlinit 75 de ani, iar TVR 2 îl aniversează programând două dintre filmele sale reprezentative. Bărbierul din Siberia”, cu Julia Ormond, Oleg Menşikov şi Richard Harris – sâmbătă, la Filmul săptămânii şi Ochi negri (OCI CIORNIE), cu inegalabilul actor Marcello Mastroianni - duminică, la Filmul de Artă.

21
/10
/20

CRONICĂ DE FILM Prezentat în premieră la Festivalul Astra de la Sibiu şi selectat la prestigiosul IDFA (International Documentary Film Festival Amsterdam), „Copii pierduţi pe plajă” (2020) este debutul în lungmetrajul documentar al tinerei regizoare Alina Manolache şi încearcă să facă un portret al generaţiei de 30 ani, născută imediat după Revoluţie.

20
/10
/20

Mai sunt doar câteva zile până la startul celei de-a 11-a ediții a Les Films de Cannes à Bucarest ce va avea loc între 23 octombrie și 1 noiembrie. Timp de zece zile spectatorii vor putea vedea cele mai noi titluri de la Cannes 2020 și din selecția celor mai importante festivaluri de film din lume la drive-in dar și outdoor.

19
/10
/20

„Spiral/ Spirala”, primul lungmetraj al regizoarei clujene Cecília Felméri, a fost recompensat cu Mențiunea Specială a Juriului în Competition 1-2 la Festivalul Internațional de Film de la Varșovia.

19
/10
/20

CRONICĂ DE FILM Programat să poată fi văzut la noua ediţie a Festivalului "Les Films de Cannes à Bucarest" (23 octombrie - 1 noiembrie), adaptată condiţiilor de pandemie, „Mandibules” (2020), cel mai recent film al excentricului regizor francez Quentin Dupieux, este o comedie absurdă a cărei lejeritate este şi marele său atu.

18
/10
/20

Asociația Arta în Dialog anunță cea de-a șaptea ediției a Festivalului de Film UrbanEye, care va avea loc în perioada 4 – 8 noiembrie online, dar și în mai multe birouri de arhitectură din România.

18
/10
/20

Cinema ARTA este, în prezent, cel mai vechi cinematograf din România care încă își păstrează funcțiunea. Istoria lui nu este doar istoria unui loc, ci el reflectă istoria ultimului secol în care se intersectează straturi din istoria orașului, a filmului, precum și straturi ale memoriei – straturi subiective, personale.

16
/10
/20

Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest va continua să aducă în această toamnă cinefililor multe din filmele și evenimentele așteptate, însă se reorganizează, urmând ca în perioada preconizată, 23 octombrie – 1 noiembrie, sa pună accentul pe evenimente desfășurate online, în aer liber, dar și la drive-in, cu respectarea măsurilor de siguranță sanitară – care vor fi la momentul respectiv.

Pagina 1 din 27312345...102030...Ultima »