Regizoare poloneză: Există o problemă a romilor din România în Polonia
https://www.ziarulmetropolis.ro/regizoare-poloneza-exista-o-problema-a-romilor-din-romania-in-polonia/

Există o problemă a romilor din România în Polonia, unde nu sunt bine primiţi, nici măcar de romii locali – recunoaşte regizoarea poloneză Agnieszka Zwiefka, autoarea unui documentar special despre Denisa, o fată care nu aude şi nu poate vorbi, dintr-o tabără de romi de la marginea oraşului Wroclaw.

Un articol de Ionuţ Mareş|12 August 2015

corespondenţă din Kosovo

Suntem obişnuiţi cu materialele de presă despre romii din România ajunşi în câteva ţări occidentale, în special Franţa şi Marea Britanie. Dar nu ştim aproape nimic despre problemele lor din ţările mai apropiate geografic şi istoric de România.

Agnieszka Zwiefka, o tânără autoare poloneză de filme documentare şi fostă jurnalistă, a pătruns în cea mai mare tabără de romi din Polonia, situată la marginea oraşului Wroclaw şi desfiinţată recent de autorităţile locale. O tabără de romi din România unde a întâlnit-o pe Denisa, o fată specială de zece ani cu dificienţe de auz şi de vorbire, dar cu o pronunţată pasiune pentru dans.

A rezultat, după trei ani de cercetare şi filmări, un documentar, „The Queen of Silence” („Regina tăcerii”, 2014), care o are în centru pe această fată. Un film cu mai multe premii la festivaluri, printre care Festivalul Internaţional de Film Documentar de la Munchen şi Festivalul de Film de la Cracovia, şi care ar urma să fie difuzat spre sfârşitul acestui an şi în România, la HBO.

Agnieszka Zwiefka combină elemente de documentar observaţional care redau fragmente din viaţa Denisei alături de familie şi de ceilalţi membri ai taberei şi momente de film muzical în care dansurile se inspiră din coregrafia din filmele bollywoodiene, la care Denisa şi ceilalţi copii se uită cu regularitate, iar fondul muzical este asigurat, în mare parte, de manele româneşti.

O alegere stilistică mai rar întâlnită în filmul documentar, dar care în acest caz serveşte intenţiei autoarei de a crea un contrast între realitatea dură a vieţii protagonistei, marcată de sărăcie, excludere, probleme medicale şi ameninţările din exterior, şi lumea interioară, de visare, pe care ea şi-o creează prin muzică şi dans.

Filmul a fost prezentat în cadrul secţiunii Human Rights Dox a celei de-a 14-a ediţii a DokuFest, festivalul internaţional de film documentar şi de scurtmetraj din oraşul Prizren, Kosovo, unde Agnieszka Zwiefka a fost unul dintre invitaţi şi unde a acordat un interviu pentru Ziarul Metropolis.

Ionuţ Mareş: Ce v-a condus la acest subiect?

Agnieszka Zwiefka: Curiozitatea faţă de o comunitate care este foarte izolată şi despre care, de fapt, nu ştim nimic în afara stereotipurilor din media. Am vrut să spun povestea din interior, nu din afară. Cum trăiesc? Ce fel de oameni sunt cu adevărat, dincolo de ce vedem în media? Am vrut să văd cu ochii mei. La început a fost curiozitatea, iar apoi m-am gândit că ar trebui să fac cu adevărat un film.

Cum i-aţi găsit? Aţi văzut subiectul la ştiri?

Nu. I-am văzut cerşind pe stradă. M-am oprit la unul dintre băieţi şi l-am întrebat unde locuieşte. Mi-a spus. Iar într-o zi pur şi simplu m-am dus acolo. Tabăra se afla după nişte tufişuri, era destul de ascunsă. M-am dus cu o cameră de filmat şi le-am spus că vreau să fac un film despre ei.

V-au acceptat uşor?

Nu, m-am luptat un an să-i fac să mă accepte. În prima zi au crezut că sunt nebună sau că voiam să le fac rău, într-un fel. Timp de un an am mers acolo de două ori pe săptămână, până le-am câştigat încrederea. Atunci am ştiut că pot să filmez şi am început s-o fac. La scurt timp a ajuns şi Denisa, iar întreaga idee a filmului s-a schimbat. Timpul petrecut cu oamenii este esenţial pentru arta narării prin filmul documentar. Nu contează atât de mult cât timp filmezi, ci timpul pe care îl petreci cu oamenii, timpul în care ajungi să îi cunoşti.

Cum aţi ajuns la ideea de a amesteca stilul documentar observaţional cu momentele de film muzical, de ficţiune?

Ideea a venit odată cu Denisa, la „pachet”. Era astfel: ori o iei pe Denisa şi adopţi o formă neobişnuită de narare cinematografică, ori nu mai faci deloc un film despre ea. Denisa dansa în fiecare zi, după ce a găsit un dvd cu un film de la Bollyood. Fiecare zi era plină de coregrafie. De fiecare dată când viaţa lovea puternic, Denisa evada prin dans. Filmul de la Bollywood era o evadare pentru ea, dacă părinţii ei puteau găsi combustibil pentru a alimeta generatoarele de curent, pentru că nu aveau curent. Iar dacă nu-şi permiteau să cumpere combustibil, atunci crea ea însăşi Bollywoodul. Era modul ei de a evada din realitatea dură. Cred că asta facem cu toţii, într-un fel. Avem cu toţii propriul Bollywood.

Şi aţi decis să creaţi aceast lume interioară a Denisei…

Exact. Erau visele, fanteziile, evadările ei din realitate. De aceea am pus aceste momente de coregrafie bollywoodiană după scenele de documentar în care viaţa lovea dur. Nu atât de mult legat de neînţelegerile din tabără, ci în ceea ce priveşte ameninţarea ca întregul loc să fie evacuat.

Există cu adevărat o problemă în ceea ce priveşte comunitatea romilor din Polonia?

Cu romii din România, da. Este un subiect extrem de discutat. Astfel de tabere pot fi găsite practic în orice mare oraş din Polonia. Aceasta (din Wroclaw – n.r.) era cea mai mare. A fost distrusă în iulie acest an. Dar există de asemenea multe altele. Această comunitate nu este atât de bine primită în Polonia, nici măcar de romii polonezi.

Regizoarea poloneză Agnieszka Zwiefka

Regizoarea poloneză Agnieszka Zwiefka

De ce?

Deoarece romii polonezi consideră că aceştia le distrug imaginea. Romii polonezi nu cerşesc pe stradă. Sunt mai integraţi în societate. Bineînţeles că au propriul stil de viaţă, dar nu cerşesc, nu sunt atât de prezenţi pe străzi. Însă aceşti oameni sunt pe străzi, dar nu au de ales, pentru că nimeni nu vrea să-i ajute. Am încercat de multe ore să găsesc un loc de muncă pentru tatăl Denisei, dar – deşi postul era disponibil şi el era calificat – când ajungeam acolo, se uitau la el, vedeau că e rom şi spuneau că  postul tocmai se ocupase. Asta arată ce fel de viaţă trăiesc ei. Uneori cerşitul este singura soluţie pe care o au.

Aţi ales să arătaţi doar lumea lor. Nu vedem aproape nimic din exterior, dar auzim unele ştiri şi câteva lucruri legate de politică, mai exact de existenţa unui partid extremist. De ce aţi luat această decizie?

Pentru că niciodată nu sunt interesată de a arăta întregul tablou. Îmi plac poveştile despre oameni reali, iar aceasta este o poveste spusă din punctul de vedere al copiilor. Este felul în care văd ei realitatea. De-a lungul anilor, am fost alături de ei în instanţă în timpul procesului (privind evacuarea lor – n.r.). Avem înregistrări din instanţă.

De ce nu au intrat în film?

Pentru că în instanţă nu erau prezenţi şi copiii. Nu făceau parte din asta. Era lumea adulţilor. Am vrut să spunem această poveste despre copii, în special despre această fată deosebită, aşa că am ales doar elementele cu care se confrunta ea. Ea nu ştie cine sunt fasciştii locali, nu ştie despre ce este cu adevărat procesul, doar simte pericolul. Nu am ales să facem un film obiectiv. Îţi arată viaţa lor aşa cum e, dar îţi arată viaţa prin ochii ei, prin ochii copiilor. Cu toţii am fost copii, şi putem relaţiona cu acest lucru – cum funcţionează imaginaţia unui copil. Este un film despre Denisa, nu un film despre întreaga comunitate de romi din Polonia.

Cum a fost receptat filmul în Polonia, unde aţi spus că a fost prezentat la televiziune şi în multe festivaluri?

A fost primit destul de bine, trebuie să mărturisesc. Pentru mine este mereu o recompensă când oamenii vin după proiecţie şi îmi spun că acum îi văd pe romii care cerşesc pe stradă într-o lumină complet diferită. Asta a fost cumva intenţia filmului. Acesta este de fapt motivul pentru care am făcut filmul – de a oferi acestei comunităţi, căreia i se ataşează numeroase stereotipuri, un chip adevărat, chipul unei persoane reale.

Din acest punct de vedere, nu este un film obiectiv, nu este despre toţii romii din lume, dar când arăţi cuiva un chip, acesta este mai greu de urât. Este uşor să urăşti când este vorba doar despre cifre. Dar să urăşti pe cineva care are un chip este dificil. Aceasta este situaţia în care am vrut să implic publicul. Priveşte un chip uman, o fată – nu poţi s-o urăşti, pentru că este adorabilă şi are vise la fel ca noi toţi.

Cât de interesată este presa poloneză de acest tip de subiect? Cum este abordat?

Erau extrem de interesaţi. Am lucrat ca jurnalistă timp de 12 ani, aşa că îi ştiu pe jurnaliştii  din Polonia. Am urmărit această comunitate timp de doi ani înainte ca procesul să înceapă. Am fost acolo înainte să apară orice jurnalist. Apoi, dintr-o dată, au apărut antenele de satelit ale televiziunilor, transmisiuni în direct, oameni care se ascundeau în tufişuri deoarece le era prea teamă să intre în tabără. Comunitatea de romi pe care o filmam eu îi lua peste picior: „Uite, Agnieszka, se ascund în tufişuri, cred că îi vom mânca de vii”.

Procesul privind evacuarea a fost extrem de mediatizat, dar întotdeauna era privit dintr-o perspectivă exterioară. De fiecare dată când jurnaliştii mă rugau să îi introduc în comunitate îi refuzam, pentru că ştiu cum funcţionează media. Nu am vrut să abuzez de încrederea romilor. Iar ei sunt actori extraordinari. În materialele de presă, Portocala era Casandra, iar în loc să aibă şapte fete, avea patru băieţi şi cinci fete. Nu însemna mare lucru, dar pentru ei era important să inventeze poveşti despre ei înşişi.

Participarea jurnalistului Ionuţ Mareş, de la Ziarul Metropolis, la DokuFest 2015 din oraşul Prizren, Kosovo, este susţinută de Kosovo Foundation for Open Society (www.kfos.org).



19
/02
/19

SĂ NU UCIZI, filmul co-regizat de Gabi Virginia Șarga și Cătălin Rotaru și inspirat de scandalul media care a cutremurat sistemul sanitar din România acum câțiva ani, va avea pe 1 martie premiera în cinematografele din 29 de orașe din țară.

17
/02
/19

CRONICĂ DE FILM În „Marele Dictator” (1940), Chaplin îl parodia pe Hitler. Scena jocului macabru cu globul pământesc folosit ca balon a devenit cult. Un portret sarcastic al unui om diabolic care influenţează întreaga lume face şi regizorul Adam McKay în „Vice”, o satiră la adresa fostului vicepreşedinte american Dick Cheney.

12
/02
/19

Franco Zeffirelli alături de Robert Powell pe platourile de filmare la Iisus din Nazareth (1976). Regizorul şi producătorul de film, teatru şi operă Franco Zeffirelli împlinește, astăzi, 96 de ani.

12
/02
/19

Filmat în haoticele cartiere din Liban, CAPERNAUM prezintă povestea inspirațională a unui băiețel care se luptă să supraviețuiască sorții copleșitoare. Filmul, care a luat Marele Premiu al Juriului la Festivalul de Film de la Cannes din mai 2018 (unde s-a bucurat de 15 minute de ovații în picioare), este acum considerat unul dintre concurenții principali în cursa pentru premiul Oscar pentru cel mai bun film într-o limbă străină. Capernaum intră din 8 martie (2019) în cinematografele din România.

10
/02
/19

„Când am început jucam la amatori, îl imitam pe Beligan. Doar când am dat examen la Institut, mi s-a spus «mă, tu îl imiți pe Beligan!». Și atunci mi-am dat seama și am căutat să scap de chestia asta.” , spune Victor Rebengiuc, actorul care a împlinit, astăzi, 86 de ani.

10
/02
/19

CRONICĂ DE FILM Prezentat în premieră mondială în secțiunea Forum a Festivalului de la Berlin, „Monștri.”, debutul în regia de lungmetraj al lui Marius Olteanu, este un film care tratează cu delicatețe un moment de cumpănă din relația unui cuplu din București, interpretat de Judith State și Cristian Popa.

10
/02
/19

"Învigătorul uită că se află într-o cursă, lui îi place doar să alerge." - Joe Pesci, "A funny guy", Joe Pesci, laureat al premiilor Oscar, comediant şi interpret al unor personaje extrem de volatile, într-o varietate de genuri cinematografice, născut, la Newark, New Jersey a împlinit, ieri, 76 de ani.

09
/02
/19

Actorul britanic Albert Finney, nominalizat de cinci ori la premiul Oscar şi cunoscut pentru apariţiile sale în filmele "Tom Jones", "The Dresser", "Murder on the Orient Express" şi "Erin Brockovich", a murit la vârsta de 82 de ani. Finney a combinat filmul, apariţiile TV şi scena, de-a lungul unei cariere remarcabile de şase decenii.

08
/02
/19

INTERVIU „Monștri.”, debutul regizorului Marius Olteanu, este singurul film românesc din selecția din acest an a Festivalului de la Berlin, unde a fost inclus în secțiunea Forum. Un film cu o „poveste de dragoste atipică”, așa cum o numește Marius Olteanu, care vorbește pe larg despre realizarea acestui lungmetraj ambițios.

07
/02
/19

Mâine (joi), începe, la Berlinale Palast, Festivalului de Film de la Berlin.Eevenimentul va fi deschis de actriţa Juliette Binoche, preşedinta juriului internaţional de anul acesta, Monika Grütters, ministrul german al Culturii, Michael Müller, primarul Berlinului si Dieter Kosslick, directorului Berlinalei. Cea de-a 69-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin va avea loc în perioada 7 - 17 februarie.

Page 1 of 22812345...102030...Last »