Regizoare poloneză: Există o problemă a romilor din România în Polonia
https://www.ziarulmetropolis.ro/regizoare-poloneza-exista-o-problema-a-romilor-din-romania-in-polonia/

Există o problemă a romilor din România în Polonia, unde nu sunt bine primiţi, nici măcar de romii locali – recunoaşte regizoarea poloneză Agnieszka Zwiefka, autoarea unui documentar special despre Denisa, o fată care nu aude şi nu poate vorbi, dintr-o tabără de romi de la marginea oraşului Wroclaw.

Un articol de Ionuţ Mareş|12 august 2015

corespondenţă din Kosovo

Suntem obişnuiţi cu materialele de presă despre romii din România ajunşi în câteva ţări occidentale, în special Franţa şi Marea Britanie. Dar nu ştim aproape nimic despre problemele lor din ţările mai apropiate geografic şi istoric de România.

Agnieszka Zwiefka, o tânără autoare poloneză de filme documentare şi fostă jurnalistă, a pătruns în cea mai mare tabără de romi din Polonia, situată la marginea oraşului Wroclaw şi desfiinţată recent de autorităţile locale. O tabără de romi din România unde a întâlnit-o pe Denisa, o fată specială de zece ani cu dificienţe de auz şi de vorbire, dar cu o pronunţată pasiune pentru dans.

A rezultat, după trei ani de cercetare şi filmări, un documentar, „The Queen of Silence” („Regina tăcerii”, 2014), care o are în centru pe această fată. Un film cu mai multe premii la festivaluri, printre care Festivalul Internaţional de Film Documentar de la Munchen şi Festivalul de Film de la Cracovia, şi care ar urma să fie difuzat spre sfârşitul acestui an şi în România, la HBO.

Agnieszka Zwiefka combină elemente de documentar observaţional care redau fragmente din viaţa Denisei alături de familie şi de ceilalţi membri ai taberei şi momente de film muzical în care dansurile se inspiră din coregrafia din filmele bollywoodiene, la care Denisa şi ceilalţi copii se uită cu regularitate, iar fondul muzical este asigurat, în mare parte, de manele româneşti.

O alegere stilistică mai rar întâlnită în filmul documentar, dar care în acest caz serveşte intenţiei autoarei de a crea un contrast între realitatea dură a vieţii protagonistei, marcată de sărăcie, excludere, probleme medicale şi ameninţările din exterior, şi lumea interioară, de visare, pe care ea şi-o creează prin muzică şi dans.

Filmul a fost prezentat în cadrul secţiunii Human Rights Dox a celei de-a 14-a ediţii a DokuFest, festivalul internaţional de film documentar şi de scurtmetraj din oraşul Prizren, Kosovo, unde Agnieszka Zwiefka a fost unul dintre invitaţi şi unde a acordat un interviu pentru Ziarul Metropolis.

Ionuţ Mareş: Ce v-a condus la acest subiect?

Agnieszka Zwiefka: Curiozitatea faţă de o comunitate care este foarte izolată şi despre care, de fapt, nu ştim nimic în afara stereotipurilor din media. Am vrut să spun povestea din interior, nu din afară. Cum trăiesc? Ce fel de oameni sunt cu adevărat, dincolo de ce vedem în media? Am vrut să văd cu ochii mei. La început a fost curiozitatea, iar apoi m-am gândit că ar trebui să fac cu adevărat un film.

Cum i-aţi găsit? Aţi văzut subiectul la ştiri?

Nu. I-am văzut cerşind pe stradă. M-am oprit la unul dintre băieţi şi l-am întrebat unde locuieşte. Mi-a spus. Iar într-o zi pur şi simplu m-am dus acolo. Tabăra se afla după nişte tufişuri, era destul de ascunsă. M-am dus cu o cameră de filmat şi le-am spus că vreau să fac un film despre ei.

V-au acceptat uşor?

Nu, m-am luptat un an să-i fac să mă accepte. În prima zi au crezut că sunt nebună sau că voiam să le fac rău, într-un fel. Timp de un an am mers acolo de două ori pe săptămână, până le-am câştigat încrederea. Atunci am ştiut că pot să filmez şi am început s-o fac. La scurt timp a ajuns şi Denisa, iar întreaga idee a filmului s-a schimbat. Timpul petrecut cu oamenii este esenţial pentru arta narării prin filmul documentar. Nu contează atât de mult cât timp filmezi, ci timpul pe care îl petreci cu oamenii, timpul în care ajungi să îi cunoşti.

Cum aţi ajuns la ideea de a amesteca stilul documentar observaţional cu momentele de film muzical, de ficţiune?

Ideea a venit odată cu Denisa, la „pachet”. Era astfel: ori o iei pe Denisa şi adopţi o formă neobişnuită de narare cinematografică, ori nu mai faci deloc un film despre ea. Denisa dansa în fiecare zi, după ce a găsit un dvd cu un film de la Bollyood. Fiecare zi era plină de coregrafie. De fiecare dată când viaţa lovea puternic, Denisa evada prin dans. Filmul de la Bollywood era o evadare pentru ea, dacă părinţii ei puteau găsi combustibil pentru a alimeta generatoarele de curent, pentru că nu aveau curent. Iar dacă nu-şi permiteau să cumpere combustibil, atunci crea ea însăşi Bollywoodul. Era modul ei de a evada din realitatea dură. Cred că asta facem cu toţii, într-un fel. Avem cu toţii propriul Bollywood.

Şi aţi decis să creaţi aceast lume interioară a Denisei…

Exact. Erau visele, fanteziile, evadările ei din realitate. De aceea am pus aceste momente de coregrafie bollywoodiană după scenele de documentar în care viaţa lovea dur. Nu atât de mult legat de neînţelegerile din tabără, ci în ceea ce priveşte ameninţarea ca întregul loc să fie evacuat.

Există cu adevărat o problemă în ceea ce priveşte comunitatea romilor din Polonia?

Cu romii din România, da. Este un subiect extrem de discutat. Astfel de tabere pot fi găsite practic în orice mare oraş din Polonia. Aceasta (din Wroclaw – n.r.) era cea mai mare. A fost distrusă în iulie acest an. Dar există de asemenea multe altele. Această comunitate nu este atât de bine primită în Polonia, nici măcar de romii polonezi.

Regizoarea poloneză Agnieszka Zwiefka

Regizoarea poloneză Agnieszka Zwiefka

De ce?

Deoarece romii polonezi consideră că aceştia le distrug imaginea. Romii polonezi nu cerşesc pe stradă. Sunt mai integraţi în societate. Bineînţeles că au propriul stil de viaţă, dar nu cerşesc, nu sunt atât de prezenţi pe străzi. Însă aceşti oameni sunt pe străzi, dar nu au de ales, pentru că nimeni nu vrea să-i ajute. Am încercat de multe ore să găsesc un loc de muncă pentru tatăl Denisei, dar – deşi postul era disponibil şi el era calificat – când ajungeam acolo, se uitau la el, vedeau că e rom şi spuneau că  postul tocmai se ocupase. Asta arată ce fel de viaţă trăiesc ei. Uneori cerşitul este singura soluţie pe care o au.

Aţi ales să arătaţi doar lumea lor. Nu vedem aproape nimic din exterior, dar auzim unele ştiri şi câteva lucruri legate de politică, mai exact de existenţa unui partid extremist. De ce aţi luat această decizie?

Pentru că niciodată nu sunt interesată de a arăta întregul tablou. Îmi plac poveştile despre oameni reali, iar aceasta este o poveste spusă din punctul de vedere al copiilor. Este felul în care văd ei realitatea. De-a lungul anilor, am fost alături de ei în instanţă în timpul procesului (privind evacuarea lor – n.r.). Avem înregistrări din instanţă.

De ce nu au intrat în film?

Pentru că în instanţă nu erau prezenţi şi copiii. Nu făceau parte din asta. Era lumea adulţilor. Am vrut să spunem această poveste despre copii, în special despre această fată deosebită, aşa că am ales doar elementele cu care se confrunta ea. Ea nu ştie cine sunt fasciştii locali, nu ştie despre ce este cu adevărat procesul, doar simte pericolul. Nu am ales să facem un film obiectiv. Îţi arată viaţa lor aşa cum e, dar îţi arată viaţa prin ochii ei, prin ochii copiilor. Cu toţii am fost copii, şi putem relaţiona cu acest lucru – cum funcţionează imaginaţia unui copil. Este un film despre Denisa, nu un film despre întreaga comunitate de romi din Polonia.

Cum a fost receptat filmul în Polonia, unde aţi spus că a fost prezentat la televiziune şi în multe festivaluri?

A fost primit destul de bine, trebuie să mărturisesc. Pentru mine este mereu o recompensă când oamenii vin după proiecţie şi îmi spun că acum îi văd pe romii care cerşesc pe stradă într-o lumină complet diferită. Asta a fost cumva intenţia filmului. Acesta este de fapt motivul pentru care am făcut filmul – de a oferi acestei comunităţi, căreia i se ataşează numeroase stereotipuri, un chip adevărat, chipul unei persoane reale.

Din acest punct de vedere, nu este un film obiectiv, nu este despre toţii romii din lume, dar când arăţi cuiva un chip, acesta este mai greu de urât. Este uşor să urăşti când este vorba doar despre cifre. Dar să urăşti pe cineva care are un chip este dificil. Aceasta este situaţia în care am vrut să implic publicul. Priveşte un chip uman, o fată – nu poţi s-o urăşti, pentru că este adorabilă şi are vise la fel ca noi toţi.

Cât de interesată este presa poloneză de acest tip de subiect? Cum este abordat?

Erau extrem de interesaţi. Am lucrat ca jurnalistă timp de 12 ani, aşa că îi ştiu pe jurnaliştii  din Polonia. Am urmărit această comunitate timp de doi ani înainte ca procesul să înceapă. Am fost acolo înainte să apară orice jurnalist. Apoi, dintr-o dată, au apărut antenele de satelit ale televiziunilor, transmisiuni în direct, oameni care se ascundeau în tufişuri deoarece le era prea teamă să intre în tabără. Comunitatea de romi pe care o filmam eu îi lua peste picior: „Uite, Agnieszka, se ascund în tufişuri, cred că îi vom mânca de vii”.

Procesul privind evacuarea a fost extrem de mediatizat, dar întotdeauna era privit dintr-o perspectivă exterioară. De fiecare dată când jurnaliştii mă rugau să îi introduc în comunitate îi refuzam, pentru că ştiu cum funcţionează media. Nu am vrut să abuzez de încrederea romilor. Iar ei sunt actori extraordinari. În materialele de presă, Portocala era Casandra, iar în loc să aibă şapte fete, avea patru băieţi şi cinci fete. Nu însemna mare lucru, dar pentru ei era important să inventeze poveşti despre ei înşişi.

Participarea jurnalistului Ionuţ Mareş, de la Ziarul Metropolis, la DokuFest 2015 din oraşul Prizren, Kosovo, este susţinută de Kosovo Foundation for Open Society (www.kfos.org).



27
/02
/17

CORESPONDENȚĂ DE LA BERLIN Despre cât de greu se obţin biletele la proiecţiile din cadrul Festivalului de Film de la Berlin. Despre filmul care a deschis ediţia din acest an - "Django", povestea celebrului chitarist de jazz Django Reihardt. Şi despre o dramă japoneză plină de sensibilitate şi candoare.

26
/02
/17

Filmul „Lion/Saroo: Drumul spre acasă” care se bucură de un succes răsunător în toate colţurile lumii, se bazează pe o poveste reală, emoţionantă şi plină de candoarea şi speranţa regăsirii familiei.

25
/02
/17

În perioada 14-17 septembrie 2017, va avea loc a doua ediție a DokStation Music Documentary Film Festival, singurul festival de documentare muzicale din București. Proiecțiile, concertele, evenimentele și atelierele pentru copii și tineri se vor desfășura în mai multe cartiere ale capitalei.

24
/02
/17

CRONICĂ DE FILM Danny Boyle ţinteşte resursele de nostalgie după tinereţe ale spectatorilor, cu „T2 Trainspotting”, reîntâlnirea a patru personaje celebre după 20 de ani. În schimb, „Copacul cu poveşti”, de spaniolul J.A. Bayona, este o melodramă care evadează din când în când în fantastic, însă fără o mare îndrăzneală.

23
/02
/17

„Bacalaureat” (regia Cristian Mungiu)”, „Câini” (regia Bogdan Mirică), „Două lozuri” (regia Paul Negoescu), „Inimi cicatrizate” (regia Radu Jude) și „Sieranevada” (regia Cristi Puiu) intră oficial în cursa pentru trofeul Gopo 2017 la categoria „Cel mai bun film”.

22
/02
/17

Cele mai bune filme de peste an vin în 2017 la Festivalul Internațional de Film Transilvania, a cărui ediție cu numărul 16 va avea loc între 2 și 11 iunie. Premiate în marile festivaluri sau incluse în topurile de sfârșit de an ale criticilor, primele titluri anunțate din programul festivalului prefigurează o selecție eclectică, din care nu vor lipsi filme ce abordează teme fierbinți ale momentului - politică, religie, societate - , dar și filme de gen cu cârlig la marele public.

20
/02
/17

Ca o invitație la reflecție și empatie, BIEFF supune dezbaterii ideile preconcepute legate de corpul uman – de prezentarea, reprezentarea și auto-reprezentarea lui – atrăgând atenția asupra complexelor implicații socio-politice ale identității. Popularele programe tematice dedicate corpului și performance-ului revin și anul acesta la BIEFF între 28 martie și 2 aprilie.

20
/02
/17

„Întotdeauna mi-am dorit să fiu o persoană mai bună ziua următoare decât am fost cu o zi în urmă.” – Sidney Poitier . Actorul din „Guess Who's Coming to Dinner” / Ghici cine vine la cină (1967) este primul artist de culoare distins cu un premiu Oscar. S-a născut la 20 februarie 1927, în timpul unei călătorii pe mare, pe care o făceau părinții săi dinspre insula natală, Cat Island, Bahamas către Miami, Florida, unde mergeau să vândă produsele de la fermă.

19
/02
/17

Singurul film românesc aflat anul acesta în competiţia oficială a celei de-a 67-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin, lungmetrajul ,,Ana, mon amour”, regizat de Călin Peter Netzer, a primit sâmbătă seara premiul ,,Ursul de Argint” pentru ,,Contribuţie Artistică Deosebită în Cinematografie”, distincţie acordată Danei Bunescu pentru montajul filmului.

17
/02
/17

CRONICĂ DE FILM Inspirat dintr-un roman de autoficţiune al lui Cezar Paul-Bădescu, „Ana, mon amour”, noul film al lui Călin Peter Netzer, prezentat în Competiţia Festivalului de la Berlin, încearcă să reia reţeta stilistică de mare succes din „Poziţia copilului”, însă rezultatul este modest.

17
/02
/17

În această seară, echipa filmului ,,Ana, mon amour”, în frunte cu regizorul Călin Peter Netzer, actorii Diana Cavallioti şi Mircea Postelnicu, producătoarea Oana Iancu şi directorul de imagine Andrei Butică, a păşit pe covorul roşu al Festivalului Internaţional de Film de la Berlin. Filmul, care a rulat în premieră mondială la Berlinale Palast, de la ora 19.00, va putea fi vizionat pe marile ecrane din România cu începere din 3 martie.

17
/02
/17

DaKINO 26 demarează miercuri, 1 martie 2017, la Cinema PRO, cu proiecția în premieră în România a filmului Manchester by The Sea (6 nominalizări la Premiile Oscar 2017), cu Casey Affleck și Michelle Williams în rolurile principale. Festivalul Internațional de Film DaKINO, ediția a 26-a, va avea loc în perioada 1-5 martie 2017 la Cinema Pro, Studioul Horia Bernea — Cinema Muzeul Țăranului și ARCUB.

17
/02
/17

Regizorul finlandez Aki Kaurismaki a anunțat joi, în cadrul Festivalului de Film de la Berlin, că a decis să renunțe la activitatea cinematografică. Apreciatul cineast are șanse mari să obțină Ursul de Aur cu pelicula sa din competiție, pelicula ''The Other Side of Hope''. ''Sunt obosit. Vreau să încep să îmi trăiesc viața mea, în sfârșit'', a explicat regizorul de 59 de ani.

16
/02
/17

Disponibil acum pe platforma gratuită Cinepub, "Fraţii Dabija", în regia lui Cătălin Drăghici, este un documentar experiment de o oră prezentat prima dată în 2015 în câteva festivaluri (Montreal, Astra Sibiu).