Regizorii români ai viitorului (2)
https://www.ziarulmetropolis.ro/regizorii-rom%c3%a2ni-ai-viitorului-2/

ANCHETĂ Continuăm demersul de a vi-i prezenta pe unii dintre cei mai promiţători tineri regizori români de film ai momentului. Nu au debutat încă în lungmetraj, dar sunt şanse mari – scurtmetrajele lor stau deja mărturie – să tot auzim de următorii cinci cineaşti în anii care vor veni: Radu Matei Bărbulescu, Cecilia Felméri, Cristina Haneş, Luiza Pârvu şi Andrei Răuţu.

Un articol de Ionuţ Mareş|2 Aprilie 2018

Până acum, au realizat doar scurtmetraje, care au circulat la importante festivaluri din ţară şi din întreaga lume. Iar acesta a fost unul dintre criterii: ca tinerii regizori selectaţi pentru ancheta de faţă să nu fi făcut încă lungmetraj, dar să fie relativ aproape de debut.

Bineînţeles, a contat în primul rând valoarea scurtmetrajelor. Filme care lasă să se întrevadă stiluri şi interese artistice diferite şi pot spune câte ceva despre cum vor arăta viitoarele lor lungmetraje.

Numărul debuturilor ambiţioase, unele radical-diferite de direcţiile estetice principale ale Noului Cinema Românesc, s-au înmulţit în ultimii ani, posibil semnal al unor transformări mai profunde ale filmului românesc.

În 2015, a fost „Lumea e a mea”, de Nicolae Constantin Tănase. În 2016, „Câini”, de Bogdan Mirică. În 2017, „Un pas în urma serafimilor”, de Daniel Sandu, „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”, de Emanuel Pârvu, „Mariţa”, de Cristi Iftime, și „La drum cu tata”, de Anca Miruna Lăzărescu.

Iar pentru 2018 s-au lansat sau urmează să se lanseze alte debuturi: „Soldații. Poveste din Ferentari”, de Ivana Mladenovic, „Touch Me Not”, de Adina Pintilie (premiul de debut și Ursul de Aur la Berlinale), „Charleston”, de Andrei Crețulescu, „Să nu ucizi”, de Gabi Virginia Şarga și Cătălin Rotaru, „Lemonade”, de Ioana Uricaru, „Un om la locul lui”, de Hadrian Marcu, „Câteva conversații despre o fată foarte înaltă”, de Bogdan Theodor Olteanu, „În pronunțare”, de Mihaela Popescu. Şi acestea sunt doar cele mai vizibile şi mai aşteptate.

Însă care vor fi regizorii şi debuturile despre care vom auzi în următorii ani? Încercăm să anticipăm posibilele răspunsuri la această întrebare şi să prezentăm cinci dintre cei mai talentaţi şi promiţători tineri regizori români de film ai momentului: Radu Matei Bărbulescu, Cecilia Felméri, Cristina Haneş, Luiza Pârvu și Andrei Răuțu.

I-am rugat să completeze şi o scurtă fişă biografică, tocmai pentru ca datele despre trecutul şi cariera lor de până acum să vină direct de la sursă şi să rămână în forma lor corectă, într-un mediu online în care informaţiile nu sunt întotdeauna fidele realităţii.

Şi i-am întrebat de ce fac filme, ce tip de cinema le este cel mai apropiat şi cum va arăta primul lor film de lungmetraj.

Prima parte a anchetei, cu alți cinci tineri regizori (Octav Chelaru, Ana-Maria Comănescu, Ruxandra Ghiţescu, Roxana Stroe şi Andrei Tănase), poate fi citită aici.

…………………………

Radu Matei Bărbulescu

Data și locul nașterii: 13.06.1982, București

Facultatea absolvită: Universitatea Media; Secția – Regie film

Anul absolvirii: 2004

Scurtmetraje regizate:

„Pentru o viață mai bună” (2003)

„Domnul Georgescu și domnișoara Virginia” (2004)

„Continuitatea parcurilor” (2006)

„Curaj” (2011)

„Dispozitiv 0068” (2015)

„Cronochinezia – Cazul tânărului săritor în timp” (în postproducție) (2018)

 

De ce faci filme?

Pentru că nu știu să fac altceva mai bine. În acest mediu am crescut și cred că este modalitatea de exprimare cea mai la îndemână pentru mine.

Ce tip de cinema îți e cel mai aproape ca regizor?

Am nevoie în primul rând de o poveste foarte puternică, clară și credibilă. De aceea cred că mă simt mai aproape de filmul clasic narativ decât de un cinema experimental poetic.

Despre ce va fi sau ai vrea să fie primul lungmetraj și cum ai vrea să arate?

În ceea ce mă privește, ideile sunt destul de perisabile. Dacă nu prind formă într-un timp relativ scurt (2-3 ani), ele devin plictisitoare. Primul lungmetraj … dacă se va întâmpla în curând, probabil va fi despre un fel de inconștiență inocentă confundată cu curajul. La nivel vizual, aș vrea să știu cum vreau să arate viitorul film, dar nu știu încă.

 

…………………………

Cecilia Felméri

Data și locul nașterii: 30 noiembrie 1978, Cluj-Napoca

Studii:
– 2008-2015 – studii de doctorat la Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe Politice Administrative şi ale Comunicării, Domeniul: Filologie, Şcoala doctorală: Studii de Hungarologie, Prof. Univ. Dr. Cseke Péter – diplomă de doctor
– 2009 – 2011 – student la masterat la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale”, Bucureşti, Facultatea Film, Domeniul Cinematografie şi Media, Specializarea Arta regiei de film, Prof. Univ. Dr. Radu Gabrea
– 2003 – 2008 – Universitatea Sapientia, Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe şi Arte din Cluj, catedra Fotografie- Film- Media, Regie film şi TV – diplomă de licenţă
– 1997 – 2002 – Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Facultatea de drept, specializarea Drept – diplomă de licenţă

Scurtmetraje regizate:

1. „Cucul” (orig. „Kakukk”), 17 min, 2008 – scurtmetraj de ficţiune, co-producţie Inforg Studio (Ungaria), Asociaţia Audiovizuală Argo şi Univ. Sapientia, film de diplomă
2. „Matei, Matei” (orig. „Mátyás, Mátyás”), 13 min, 2010 – film documentar de animație, co-producţie Inforg Studio (Ungaria) și Asociaţia Audiovizuală Argo
3. „Minute infinite” (orig. „Végtelen percek”), 19 min, 2011 – scurtmetraj de ficţiune, co-producţie Inforg Studio (Ungaria), Laokoon Film (Ungaria) și Asociaţia Audiovizuală Argo
4. „Pastila fericirii”, 12 min, 2012 – scurtmetraj de ficţiune, producţie UNATC I.L. Caragiale, film de diplomă de la masterat regie film
5. „Loop”, 23 min, 2014 – scurtmetraj de ficţiune, co-producţie Inforg-M&M (Ungaria), Laokoon Film (Ungaria) și Asociaţia Audiovizuală Argo

 

De ce faci filme?

Pentru că a face un film este o situație în care trebuie să mobilizez tot ce e în mine, în toate ariile – intelectuale, sentimentale, sociale. Trebuie să pornesc toate motoarele și să fiu foarte prezentă și pe plan exterior, dar în același timp și interior. Și asta este o experiență de care nu prea am parte în viața de zi cu zi. De altfel, nici nu mi-e ușor, și e o provocare să reușesc să mă mobilizez într-un procent cât mai mare.

Ce tip de cinema îți e cel mai aproape ca regizor?

Ca spectator, sunt omnivor. Pornind din această experiență, nici ca regizor nu pot să numesc un singur fel de cinema care să-mi fie aproape. Filmul poate să funcționeze la niveluri foarte diferite: intelectual, senzitiv, sentimental, să evoce amintiri. Sunt multe posibilități. Şi dacă funcționează, eu pot să apreciez pe fiecare. Ca regizor e important să găsesc mijloacele de exprimare cinematografică care să mă ajute cel mai adecvat să articulez ceea ce mă interesează în tema respectivă sau în filmul pe care-l fac.

Despre ce va fi sau ai vrea să fie primul lungmetraj și cum ai vrea să arate?

Acum pregătesc primul lungmetraj, care este un fel de poveste stranie de triunghi între un bărbat și două femei, care se petrece la malul unui lac. Este despre relații repetitive, despre cât de dificil este să ne schimbăm. Am o concepție regizorală care e puțin riscantă, dar sper să funcționeze, chiar acum lucrăm la punerea ei în practică, adică la decupaj, cu directorul de imagine György Réder.

 

…………………………

Cristina Haneș

Data și locul nașterii: 27 martie 1991, Oradea

Facultatea absolvită:
Nivel licență:
2010-2013: Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Teatru și Televiziune, specializarea Cinematografie, Fotografie, Media; Cluj-Napoca
2012: Universitatea Anadolu, Eskișehir, Turcia – un semestru academic de studii de film prin bursa Erasmus.
Nivel master:
2014-2016: DocNomads Joint Master Degree, Documentary Film Directing, Portugalia, Ungaria și Belgia – prin bursa Erasmus+, EACEA, Uniunea Europeană (www.docnomads.eu)

Anul absolvirii: licență – 2013, master – 2016

Scurtmetraje regizate:

„António e Catarina” (documentar, 40 min, 2017, Portugalia)

„Goldfish swim better under the rain” (documentar, 7 min, 2016, Portugalia)

„Veghe” (documentar, 16 min, 2013, România)

 

De ce faci filme?

Am fost o adolescentă introvertită care a ajuns dintr-o întâmplare în clasa a 12-a la un curs de pregătire pentru admiterea de la Facultatea de Film din Cluj, unde am avut o „străfulgerare”: în timpul unei discuții libere în jurul artei, am simțit că am dat peste ceva relevant pentru mine. Eu studiam la cel mai „hardcore” profil teoretic, Matematică-Informatică, bilingv-engleză, și eram complet debusolată.

Acum fac filme pentru că din când în când descopăr sau ajung la mine unele lucruri peste care nu pot trece cu vederea, care mă intrigă. Iar procesul de a face un film mi-a dezvăluit instrumentele și mi-a oferit un pretext să ajung la o cunoaștere profundă a unei persoane sau a unei situații. Normal, sunt unele idei care nu ajung să fie niciodată materializate într-un film, dar cele care ajung să fie, ajung datorită unei amestec perfect de timing, fascinație și dedicare autentică a ambelor părți.

Ce tip de cinema îți e cel mai aproape ca regizor?

Am ales direcția cinema-ului documentar sau nonficțional încă din timpul studiilor în cinematografie. Nu mă incită prea tare să operez în granițele ficțiunii, dar m-ar tenta o formă de docu-fiction, în cadrul căreia aș putea să lucrez tot cu oameni „reali”. Găsind în documentar fiorul declanșat de hazard, de relațiile cu oamenii, care se creează din cauza filmului, de fluxul imprevizibil și continuu al „realității”, mi-e greu să mă plasez într-un mediu mai „controlat”.

Mai apoi, dacă e să nuanțăm tipul de cinema care îmi este aproape, în registrul documentarului, am trecut deja printr-o situație (prin filmul „António și Catarina”) în care s-a întâmplat să îmi fie deturnată percepția asupra abordării mele ca autor. Mai exact, de la începuturile mele observaționale am ajuns la o abordare participativă, în care am devenit co-personaj în film.

Astfel am realizat că probabil nu sunt genul de autor care va rămâne la nivel formal fidel unui tip anume de abordare. Un lucru care mă întărâtă, pentru că încerc la fiecare film să găsesc formule estetice, pentru că am descoperit că nu le pot prestabili. Ele apar la un moment dat în acest proces lung.

Filmele mele sunt create din material pe care de multe ori îl filmez singură. Pentru mine e crucial să fiu în spatele camerei, nu prea pot înmâna altcuiva camera, pentru că astfel, odată cu camera, transfer și o relație, iar acest lucru mă obsedează. Explorându-mi preocupările de multe ori în intimitatea unor oameni reali, reacțiile declanșate de aparatul de filmat pot fi surprinzătoare, devin protectivă, conștientizând cât de fragil e acest act de dăruire în fața camerei, vreau să mă asigur că s-a creat un spațiu în care personajele pot să se dea pe sine.

Despre ce va fi sau ai vrea să fie primul lungmetraj și cum ai vrea să arate?

Primul meu lungmetraj documentar este în dezvoltare. Momentan, sunt foarte multe necunoscute. Am petrecut în jur de 4 luni în India și ne-am oprit asupra unei femei de 30 de ani, fostă lideră al unui comando care aparține gherilei maoiste din jungla indiană. O mișcare revoluționară de apărare a băștinașilor activă de peste 50 de ani în India, una extrem de violentă. Cu filmul ăsta suntem încă în căutări formale, este o co-regie și lucrăm la a seta niște limite formale, conceptuale prin care să conturăm filmul. Vrem să fie un film care să exploreze vacuumul ideologic și identitar al acestei femei tribale, care a abandonat deziluzionată o mișcare revoluționară după ce a săvârșit multiple crime în numele mișcării (considerată teroristă de către guvernul indian) și se află în libertate, în urma unui pact cu guvernul.

…………………………

Luiza Pârvu

Data și locul nașterii: 7 Iunie 1986, Craiova

Facultatea absolvită:
Regie de Film (Licenţă) – UNATC „I.L. Caragiale” Bucureşti, 2011
Film Production (Master of Fine Arts) – Specializarea Regie şi Montaj de Film – New York University – Tisch School of the Arts, 2017

Scurtmetraje regizate:

„Vera vs ursul de bibliotecă” (2009)

„Aniversarea” (2010)

„Draft 7” (2011)

„My Baby” (2013)

„Greenpoint” (2013)

„Dry Bones” („Oase Uscate”) (2014)

„O lume nouă” (2014)

„Alma” (2014)

„Sisyphus 2.0” („Sisif 2.0”) (co-regizat cu Toma Peiu) (2017)

În post-producţie: „Interview” („Interviu”) (scurtmetraj ficţiune, 2018), „Si Les Objets Pouvaient Parler” („Dacă obiectele ar putea vorbi”) (scurtmetraj documentar co-regizat cu Toma Peiu) (2018), „Redemption Room” (instalaţie video în colaborare cu Toma Peiu) (2018), „Ubi Bene Ibi Patria” (lungmetraj documentar) (2019).

De ce faci filme?

Am fost întotdeauna fascinată de imagini, sunete şi de comportament. Pentru mine, filmul surprinde trăirile şi relaţiile interumane într-un limbaj propriu, în dialog cu alte arte, dar şi, vrând-nevrând, cu societatea şi evoluţia tehnologiei.

Îmi place să lucrez cu imagini şi îmi propun mereu să creez o experienţă dincolo de „poveste”, în cadrele pe care mi le imaginez. Îmi plac lumina şi compoziţia, ritmul montajului şi expresiile actorilor sau protagoniştilor.

Nu în ultimul rând, îmi place procesul de realizare a filmelor – mai ales filmarea propriu-zisă şi montajul, dar câteodată mă bucură foarte tare să scriu împreună cu Toma (Peiu – n.r.), să mă documentez în legătură cu un subiect nou, să caut locaţii, să repet cu actorii, să mă gândesc la mizanscenă.

În documentar, îmi place că întâlnesc mereu oameni noi, interesanţi, şi că sunt surprinsă de lucruri care se întâmplă în faţa camerei de filmat, ad hoc. A devenit un mod de viaţă. Sunt foarte ataşată de experienţele şi momentele din spatele camerei de filmat.

Fac film pentru că e un mijloc de exprimare pe care îl iubesc, pentru că îmi doresc să las ceva din experienţa mea personală în lume şi pentru că nu cred că m-aş putea ocupa cu nimic altceva.

Ce tip de cinema îți e cel mai aproape ca regizor?

Formarea mea are cumva mai multe surse de inspiraţie – îmi plac filmele regizorilor care au o estetică bine definită şi o viziune proprie asupra cinemaului. În general, sunt regizori de ficţiune pentru care plotul e secundar, sau pentru care atmosfera şi/sau ce transmit prin limbajul pur cinematografic sunt importante, dincolo de „poveste” (Michelangelo Antonioni, Bruno Dumont, Lars von Trier, Wong Kar Wai, Apitchapong Weerasethakul, Albert Serra, David Lynch, Jim Jarmusch, Alain Resnais, Bela Tarr, Roy Anderson, Joel & Etan Coen, Charlie Kaufman).

În documentar, îmi plac filmele personale, în care regizorii nu se ascund, tăcuţi, în spatele camerei: cele mai multe vin din cinéma vérité. Urmăresc şi mult documentar pur observational sau conceptual / de avangardă, de unde vin multe inovaţii de limbaj. Am o preocupare mai veche pentru cinemaul „hibrid” – la limita dintre ficţiune şi documentar – pentru improvizaţie şi colaborări cu non-actori. În documentar, învăţ cel mai mult despre asta de la Agnès Varda, Ross McElwee, Frederick Wiseman, Roberto Minervini, Peter Watkins, Laura Poitras, iar în ficţiune – de la John Cassavetes, Mike Leigh, Eric Rohmer, fraţii Dardenne, Abbas Kiarostami, Richard Linklater, Andrea Arnold, Maren Ade.

În general îmi plac filmele care sunt mai aproape de viaţa reală decât de poveştile fantastice, cu supereroi. Cu siguranţă asta se datorează şi faptului că am făcut şcoala de film în Bucureşti, în perioada Noului Cinema Românesc, iar apoi masterul în New York, la Tisch, „hub”-ul cinemaului independent american. Nu-mi dau seama dacă faptul că mi-am impus, încă de la început, o constrângere creativă (să pot filma cu resurse minime) mi-a format preferinţele sau invers. Însă îmi aduc aminte că atunci când mă uitam la filme la TV, înainte să mă gândesc că voi face eu însămi filme, şi înaintea erei VOD, simţeam lipsa unor filme în care să recunosc ceva din viaţa mea de zi cu zi. Poveştile americane la care aveam acces în adolescenţă îmi păreau cosmetizate, false, fanteziste şi foarte asemănatoare (nu neapărat în ordinea asta). Filme precum “Dancer in the Dark” sau “Chungking Express” mi-au deschis ochii în privinţa posibilităţilor cinemaului şi mi-au arătat cât de multă libertate de exprimare şi creativitate îţi poţi asuma. Mai târziu am descoperit diverşi autori şi am ajuns să apreciez filmele lui Tarkovski, Bergman, Godard, Antonioni, pe care nu i-am admirat „din prima”, atunci când am ales şcoala de film. Mi-au trebuit mai multă maturitate şi ceva educaţie cinematografică pentru a le întelege căutările şi formidabilele inovaţii.

Despre ce va fi sau ai vrea să fie primul lungmetraj și cum ai vrea să arate?

Momentan, sunt în post-productie cu un documentar de lungmetraj, care se numeşte „Ubi Bene Ibi Patria” şi pe care l-am filmat împreună cu Toma. Pe parcursul anului 2016, am urmărit mai multe poveşti ale unor emigranţi români din Occident, din diverse generaţii şi straturi socio-profesionale. Într-un soi de railroad movie, ieşind cu camera pe stradă în acea vară, am ajuns să surprindem „la cald” şi alegerile locale din România, şi atmosfera în Europa şi Marea Britanie înainte şi după votul în favoarea Brexit; campania electorală şi atmosfera de după alegerile prezidenţiale din SUA. Avem peste 250 de ore de material. Pe cât de bucuroşi suntem că avem acest material, pe atât de greu a fost să avansam cu montajul; mai ales având în vedere că vorbim despre un film pe care l-am produs şi realizat de unii singuri, cu ajutorul câtorva granturi de la NYU (New York University – n.r.).

Mă gândesc şi la un proiect de ficţiune, care mi-ar plăcea fie să includă momente de documentar observaţional „ascunse” în interior, fie să reprezinte o colaborare cu non-actori, pe baza unei poveşti inspirate din realitate. Am mai multe idei, însă, chiar dacă nu m-am hotărât încă la poveste, ştiu că primul meu lungmetraj de ficţiune va fi un „hibrid”. Îmi plac mult filmele lui Roberto Minervini şi mi se pare extrem de stimulant procesul lui de producţie: petrece ceva timp cu persoane reale, cu care apoi colaborează la scrierea unui scenariu adaptat din viaţa reală. Apoi îşi filmează protagoniştii, moment cu moment, ca într-un documentar observaţional. O relaţie cu totul specială, intimă, se creează între el şi protagoniştii lui, aflaţi mereu la intersectia dintre realitate, joc actoricesc şi performance; o relaţie în care un rol important, bineînţeles, joacă şi camera de filmat – în acelaşi timp aparat de înregistrare şi catalizator.

Din România, sunt foarte curioasă să văd filmele „Soldaţii”, de Ivana Mladenovic, şi „Touch Me Not”, de Adina Pintilie, amândouă debuturi pe muchia dintre ficţiune si documentar. Pe muchii foarte diferite stilistic, cu siguranţă, dar realizate fără compromisuri şi fără teama de a aborda dileme existenţiale şi emoţii universale.

 

…………………………

Andrei Răuțu

Data şi locul naşterii:19.03.1986, Bucureşti

Facultatea absolvită: UNATC – Regie film (2013-2016); primul semestru din anul 2 şi primul semestru din anul 3 – Universidade Lusfona din Lisabona

Anul absolvirii: 2016

Scurtmetraje regizate:

„Ela, Panda și Madam” (2013)

„Întâlnire cu Edmund Kean” (2014)

„Sare de mare” (2014)

„Înapoi la rădăcini” (2015)

„Hoinari ’89” (2015)

„Observ, deci exist” (2015)

„Chasing Dao” (2015)

„Samurai Fantasy” (2016)

„Un loc comun” (2017)

„Perseide” (2017)

De ce faci filme?

Fac film pentru a căuta acel punct de întâlnire dintre ceea ce simt eu și ceea ce simt ceilalți. Am putea să-i spunem armonie. Dacă reușesc prin experiența unui film ca sentimentele din sala de cinema să intre în sinergie, mă declar fericit.

Ce tip de cinema îți e cel mai aproape ca regizor?

Cred că am un gust eclectic în privința cinemaului. Important este ca filmul să înregistreze fragilitatea umană, indiferent de stil, de gen sau de tema abordată. Apreciez spontaneitatea, sinceritatea, libertatea și pofta de „joacă” a cineastului.

Mă gândesc la filmele în care poți simți respirația autorului din spatele camerei. În egală măsură sunt fascinat de filmele construite meticulos, de artificialitatea limbajului și de asumarea faptului că filmul este un construct. Nu are sens să dau nume de cineaști. Ar fi lista lungă. Ca exercițiu de spontanitate, ar fi însă interesant, dar sigur aș uita pe cineva drag.

Despre ce va fi sau ai vrea să fie primul lungmetraj și cum ai vrea să arate?

Nu m-am hotărât exact despre ce va fi sau cum va arăta lungmetrajul meu, chiar dacă am început deja să scriu. Procesul de căutare este lung, dar simt că sunt aproape să găsesc formula „câștigătoare”. Pe de o parte mă interesează conflictul interior ce apare din sentimentul de vinovăție atunci când observi răul pe care involuntar sau voluntar l-ai cauzat cuiva drag, pe de altă parte mă interesează tentația omului de a-și explora partea întunecată și ulterior încercarea sa de a se reconecta la natură. Îmi imaginez personaje foarte bine conturate, care interacționează într-o atmosferă stilizată. Vor fi „întreruperi” narative în care am de gând să-l surprind pe spectator. Nu pot încă să afirm dacă va fi comedie, dramă sau thriller. Probabil va avea elemente din aceste genuri.

 

09
/12
/18

TOP Am ales cele mai relevante filme românești ale anului, din cele 25 de titluri de ficțiune care au ajuns în 2018 în cinematografe. Nu a fost un an rău: cinema-ul românesc a continuat să impresioneze în festivaluri, iar unul dintre filme, „Moromeții 2”, a stabilit chiar un record de spectatori.

21
/11
/18

OPINIE Cum se explică succesul lui „Moromeții 2”, care pare de neoprit în drumul de a deveni cel mai vizionat film românesc cel puțin de după 2000? Am încercat să ofer cinci motive ale acestei primiri neașteptate pe care publicul român i-o oferă noului film al veteranului regizor Stere Gulea.

30
/09
/18

Festivalul de film documentar fARAD propune la cea de-a 5-a ediție, care se desfășoară anul acesta în perioada 3-7 octombrie la Cinema Arta, o selecție de 12 filme inspirat selecționate, proiectate în prezența realizatorilor și conectate, mai mult decât oricând, la realitate. Tema acestei ediții este Trup/Suflet.

06
/08
/18

PREVIEW Am intrat în a doua jumătate a anului, iar cinematografia română se pregătește pentru filmele toamnei. Aproape 20 de titluri ar urma să ajungă pe marile ecrane, printre care unele semnate de Paul Negoescu, Radu Jude, Tudor Giurgiu, Radu Muntean sau Stere Gulea. „Touch Me Not” rămâne pentru 2019.

09
/05
/18

ANALIZĂ În afară de prezența în competiția de la Cannes în 2017, ce au în comun filme precum „The Square”, „Loveless”, „The Killing of a Sacred Deer”, „You Were Never Really Here” și „Happy End”? Reprezintă un cinema cinic, sentențios și intimidant cu spectatorul.

12
/04
/18

OPINIE Competiția ediției din 2018 a Festivalului de la Cannes combină câteva nume consacrate și obișnuiți mai noi sau mai vechi ai Croazetei cu cineaști care concurează pentru prima dată pentru Palme d'Or sau chiar aflați la debut. Niciun lungmetraj românesc în selecția din acest an.

02
/04
/18

ANCHETĂ Continuăm demersul de a vi-i prezenta pe unii dintre cei mai promiţători tineri regizori români de film ai momentului. Nu au debutat încă în lungmetraj, dar sunt şanse mari – scurtmetrajele lor stau deja mărturie – să tot auzim de următorii cinci cineaști în anii care vor veni: Radu Matei Bărbulescu, Cecilia Felméri, Cristina Haneș, Luiza Pârvu și Andrei Răuțu.

28
/03
/18

OPINIE Dominată de filmul „Un pas în urma serafimilor” și afectată în desfășurarea sa de rigorile transmisiei în direct la televiziune, cea de-a 12-a ediție a Galei Premiilor Gopo a reflectat ceva din situația de moment a cinematografiei române.

05
/03
/18

OPINIE Sincer, nu înțeleg snobismul multor cinefili sau prieteni cunoscători de cinema, exprimat în special pe Facebook, față de Oscaruri. Premiile Oscar sunt ceea ce sunt, și asta de mulți ani, dacă nu dintotdeauna.

30
/12
/17

SPECIAL Cinema-ul de autor nu a murit, aşa cum îl deplâng cinefilii nostalgici. Se fac în fiecare an multe filme foarte bune – o arată şi topul celor mai reuşite titluri de ficţiune văzute în 2017. Poate că se găsesc mai greu, dar ele există şi aşteaptă să fie descoperite.

11
/12
/17

SPECIAL Anul 2017 nu a fost nici rău, dar nici extraordinar de bun pentru cinematografia română - nici un foarte mare film. 20 de filme de ficţiune lansate în săli, trei documentare bune, câteva prezenţe în festivaluri (însă fără Cannes), surprinzător de multe debuturi şi câţiva actori foarte tineri şi promiţători.

01
/06
/17

PREVIEW Începe a 16-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca (2-11 iunie). Pentru că la un eveniment cinematografic atât de mare este esenţial să ştii ce filme vrei să vezi sau merită văzute, Ziarul Metropolis vă propune un ghid.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

Page 1 of 41234