Regizorul Andrei Gruzsniczki: „Am cunoscut oameni care trăiau singurătatea din plin, până la ultima ei resursă”
https://www.ziarulmetropolis.ro/regizorul-andrei-gruzsniczki-am-cunoscut-oameni-care-traiau-singuratatea-din-plin-pana-la-ultima-ei-resursa/

INTERVIU. Filmul „După 40 de zile” intră în cinematografe din 20 august, prilej pentru o întâlnire cu regizorul Andrei Gruzsniczki, aflat la al patrulea lungmetraj.

Un articol de Alina Vîlcan|17 august 2021

DUPĂ 40 DE ZILE. Care este povestea din spatele celui de-al patrulea lungmetraj pe care îl semnați? Cum ați ales să vă opriți asupra unor credințe populare străvechi, prin ce vi se pare ofertantă din punct de vedere artistic această mitologie pe care o regăsim în spațiul rural românesc și ce v-a determinat să o valorificați artistic?

Cele două întrebări se adună cumva sub aceeași umbrelă. S-au legat la un moment dat mai multe fire, pe care le-am pus cap la cap în cursul unui workshop LIM din 2015. Era vorba pe de o parte de interesul meu pentru cei de vârsta a treia, oameni care nu au parte de mare atenție în viața socială a României. Gând la care am ajuns pornind de la exuberanța și vitalitatea unei foarte bune și apropiate doamne, mama poetului Vintilă Ivănceanu, care la 90 de ani depășea cu mult așteptările și condiția vârstei, încercând să țină pasul cu cei mai tineri. Și vitalitatea ei dădea energie celor din jur. De aici ideea unui personaj care, trecând peste greutățile vârstei, acționează și este în permanență pozitiv. Pe de altă parte găsisem acest filon rural, venit cumva și pe filiera mitologiilor lui Eliade, după ce am citit mai multe articole despre „parastasul în viu”, obicei respectat și azi în sudul țării, spre Dunăre, și în zona Olteniei. El are în spate până la urmă tot un mecanism social – lipsa unor rude care să împlinească obiceiurile și să netezească drumurile după moarte îi obligă pe oameni să facă datinile încă din timpul vieții, chiar dacă ritualul nu este agreat de biserică.

FILMELE AUTOHTONE de azi se opresc arareori asupra spațiului rural, considerat mai degrabă perimat. Prin ce ați spune că poate fi acesta atrăgător pentru cineastul de azi și cum a fost pentru dumneavoastră să filmați într-un sat din Oltenia (cum ați ales locul?), cu actori din zonă?     

Prin peisaj, prin oamenii care populează locurile, prin viziunea lor asupra vieții și a morții. În timpul filmărilor am stat practic două luni în provincie, și am bătut zilnic drumurile județene. Am cunoscut oameni care trăiau singurătatea din plin, până la ultima ei resursă, căci multe sate sunt depopulate, localnicii, chiar dacă au case mari și spațiu berechet, preferă să trăiască la oraș, în sat rămânând doar părinții sau bunicii, care se descurcă și ei cum pot. Alegerea locului de filmare a durat aproape un an, din vara lui 2018 până în primăvara lui 2019, pentru că el trebuia să împlinească câteva specificații foarte clare. În timpul căutării spațiilor am cunoscut personaje extrem de interesante, atât ca înfățișare, cât și ca pitoresc al exprimării, pe care nu am ezitat să le iau în film. Și pentru că ne-am așezat cartierul general în Drăgășani, am decis să merg, cu două excepții, pe mâna actorilor de la Teatrul din Craiova și din Târgu Jiu.

După 40 de zile a fost finalizat spre finalul anului 2020, cum ați lucrat în plină pandemie pentru definitivarea acestuia, ce a fost diferit?

După anunțarea rezultatului de la CNC, din fericire am ales să filmăm cât de curând se poate, adică în 2019. Trebuia să prindem primăvara, perioada Paștelui și venirea berzelor – totul pentru poveste și atmosferă. Practic la finalul lui 2019 montajul era încheiat. În 2020 am făcut partea de post producție – sunet și imagine. Sigur, a fost chiar și așa mai complicat, cu măști, restricții și dezinfectanți, dar nici pe de parte cum ar fi fost dacă filmam în 2020. Din punctul acesta de vedere, consider că am fost inspirați.

Lungmetrajul a avut premiera mondială la Festivalul Internațional de Film de la Moscova, a putut fi văzut la TIFF și este în competiția de la Beijing International Film Festival, între 14 și 21 august. Cum a fost primit filmul la Moscova și la Cluj, ce reacții v-au rămas în minte, și ce așteptări aveți de la Beijing?                                                                                                     

Din cate știu și am văzut, filmul a plăcut și a suscitat interes, din punct de vedere al poveștii, al actorilor, profesioniști sau nu, al spațiului în care se întâmplă. La Beijing aștept să vad cum este văzută și receptată o poveste de acest gen în alt spațiu cultural. Sunt curios de cum va fi înțeleasă povestea și cum vor fi percepuți actorii.


De asemenea, lungmetrajele dumneavoastră anterioare au fost bine receptate pe plan internațional, obținând distincții ca Marele Premiu şi Premiul FIPRESCI la CinePécs Moveast IFF 2008 (
Cealaltă Irina) sau Premiul Special al Juriului la Festivalul de la Roma 2013, The Golden Taiga Award / IDFF Spirit of Fire 2014 şi Prix de Syndicat Francais de la Critique de Cinema / Arras IFF 2014 (Q.E.D.). În acest context, v-aș întreba cum vă raportați la atitudinea publicului de la noi față de filmele românești apreciate în afara țării, întrucât putem constata că aceste distincții nu numai că nu îi atrag pe români în cinematografe să vadă titlurile autohtone premiate, însă adesea aceleași titluri atrag și un val de critici dure din partea publicului de la noi, cum s-a întâmplat recent cu filmul lui Radu Jude, recompensat cu Ursul de Aur la Berlin – Babardeală cu bucluc Cum explicați o astfel de atitudine și ce considerați că ar fi de făcut pentru a sta mai bine la acest capitol, pentru ca aceste filme să fie mai căutate de publicul din țară?                                                                                                                                                                   

Cred că e destul de simplu. Există deja un public festivalier și un public înclinat spre filme să zicem mainstream (acțiune, comedii,  horror, thriller etc.). Nu înseamnă că cei din prima categorie nu accesează filmele celelalte sau invers. Dar publicul festivalier agreează filme mai lente, care se focusează mai mult asupra personajelor și trăirilor interioare decât pe acțiune, verb și glume. Pe de altă parte există un public care dorește altceva, și este normal.  Hollywood-ul a construit o citadelă pentru oameni care iubesc acțiunea, femeile frumoase și bărbații vitali. Pe lângă ei există însă și alte genuri de film. Nu știu dacă trebuie să ne gândim la politici culturale care să îmbine cele două forme de expresie sau cele două categorii de public. Fiecare autor are un discurs. Dacă va simți nevoia să-l modifice pentru a se apropia de un alt segment de public, o va face. Cred că este nevoie de filme de gen. Să nu uităm că finanțarea filmelor nu se face din bani de la bugetul de stat.


Sunteți unul dintre regizorii pe care îi regăsim și în ipostaza de scenarist. Cum vă scrieți filmele, ce înseamnă scrisul pentru dumneavoastră, ce vă interesează în mod deosebit atunci când începeți să lucrați la un nou scenariu?

Nu am dorit niciodată să fiu scenarist, dar când am început să activez în branșă nu prea aveam de unde să aleg scenarii, nici nu am fost dintre cei înclinați să valorifice literatura, așa că m-am văzut pus cumva în poziția de a scrie. Un scenariu poate începe de la orice: o idee, un dialog auzit întâmplător într-un mijloc de transport, un articol de ziar, o imagine care atrage atenția și rămâne agățată pe retină. Aceste mici întâmplări stârnesc imaginația. Pentru că în spatele fiecărei întâmplări există oameni cu viețile lor. Încercând să descâlcești firul acestor vieți și șirul de evenimente care a dus la acel dialog, sau la acea imagine, ajungi la o poveste. Ea poate deveni scenariu. Sau nu.


PUȚINĂ BIOGRAFIE. Sunteți născut la Ploiești, în 1962. Cum a început atracția dumneavoastră pentru cinematografie, ce v-a influențat în alegerea profesiei?

Ploiești înseamnă Caragiale, deci teatru. În egală măsură eram un pasionat fotograf amator. Deci imagini. Dar cum îmi plăcea foarte mult teatrul (citit, văzut) îmi doream să profesez în domeniu. Voiam să urmez cursurile de regie ale Institutului Ion Luca Caragiale, care, înainte de 1989, avea o singură secție de regie, iar împărțirea pe specializări – teatru, film – se făcea în timpul școlarizării. Așa ca nu-mi băteam foarte mult capul, știam doar că vreau să dau „la regie”. Când am dat admiterea la facultate însă, în anul de grație 1990,  a intervenit una din acele întâmplări care răstoarnă planurile – institutul a devenit academie și a avut brusc secții separate de teatru și film. Am ezitat un timp între cele două, iar în final a învins, cred, curiozitatea față de imagine.

Înainte de a debuta în lungmetraj, ați fost regizor secund pentru două dintre filmele lui Lucian Pintilie. Cum vă amintiți astăzi de acea perioadă, ce ați învățat lucrând alături de Lucian Pintilie?

Sunt multe de spus despre acea perioadă, dar cel mai important este lucrul său cu actorii. Obsesia sa pentru perfecțiune și nenumăratele duble trase sunt undeva la limita dintre bine și rău. În general tind să cred că a fost un lucru bun. Un câștig important.

Cum arată o zi obișnuită pentru dumneavoastră, la ce fel de detalii din realitate sunteți cu precădere atent pentru a le transpune în cinematografie?

Nimic spectaculos cred, citesc, scriu, văd filme, fac cumpărături, gătesc. Sufăr de căldură, sunt dependent de aerul condiționat și de multele cafele. Detaliile sunt cele enunțate deja puțin mai devreme, existența din jur cu potențe de dramă interioară și valențe de universalitate. Dar nu orice poveste este un scenariu, nu orice personaj devine un erou. Detaliile interesante sunt cele prin care oamenii își asumă destine, sau au puterea de a schimba ceva în viața lor sau a celorlalți.

Revenind la După 40 de zile (No Rest for the Old Lady), acesta este și un film despre prietenie. Ce înseamnă prietenia pentru dumneavoastră și ce ați căutat în special prin prietenia celor doi protagoniști pe care în curând îi vom întâlni pe marile ecrane?

Prietenia e o formă mascată de iubire. Pentru un prieten poți face ceea ce n-ai face uneori nici pentru tine. Unui prieten îi treci cu vederea greșeli pentru care ai taxa un necunoscut de o sută de ori. Cred că e vorba de dovezi de încredere. În film, ele sunt raportate la situația particulară de singurătate pe care o trăiesc cele două personaje, fără încredere unul în altul totul s-ar nărui.

Există deja un public festivalier și un public înclinat spre filme să zicem mainstream (acțiune, comedii,  horror, thriller etc.). Nu înseamnă că cei din prima categorie nu accesează filmele celelalte sau invers. Dar publicul festivalier agreează filme mai lente, care se focusează mai mult asupra personajelor și trăirilor interioare decât pe acțiune, verb și glume. (Andrei Gruzsniczki, regizor)

Fotografii de Adi Marineci / imagini din filmul După 40 de zile (No Rest for the Old Lady), în regia lui Andrei Gruzsniczki.

 

 

26
/02
/21

CRONICĂ DE FILM Problema dureroasă a tăierilor ilegale de păduri din România, pusă în legătură cu situaţii asemănătoare din alte ţări, devine în sfârşit subiectul unui documentar de cinema care îşi aşteaptă în acest an întâlnirea cu publicul larg, „Lemn” (2020), realizat de Monica Lăzurean-Gorgan împreună cu alte două cineaste, Ebba Sinzinger din Austria şi Michaela Kirst din Germania.

23
/02
/21

CRONICĂ DE FILM Cu noul său film, „Servants” („Servitorii”, 2020), distribuit şi la noi în câteva din cinematografele deschise, regizorul slovac Ivan Ostrochovský pare a spune că cinema-ul este în primul rând o chestiune de stil. Însă e suficient asta?

22
/02
/21

UNATC „I.L. Caragiale” București, alături de Ambasada SUA la București, Centrul pentru Politicile Egalității de Șanse, Professional Fellows și American Council for International Education din România vă invită miercuri, 24 februarie, în intervalul orar 13:00-15:00, la dezbaterea online „De Dragobete, despre Loverboy”.

22
/02
/21

Producția Warner Bros. Pictures’ WONDER WOMAN 1984 va avea premiera pe 1 aprilie pe HBO GO. Filmul WONDER WOMAN 1984 va avea premiera în exclusivitate pe HBO GO. Regizat de Patty Jenkins și cu Gal Gadot în rolul principal, acțiunea din Wonder Woman 1984 se petrece în anii ’80, când Wonder Woman se pregătește pentru următoarea ei aventură și vrea să-și împlinească un vis, dar înainte trebuie să aibă de-a face cu Max Lord și Cheetah.

16
/02
/21

OPINIE Cinematografia română este aproape de un moment istoric – cel puţin o nominalizare la Premiile Oscar. În ciuda succesului internaţional uriaş, documentarul „colectiv” al lui Alexander Nanau a împărţit opinia publică din România. Unul dintre motivele de divizare – prezenţa lui Vlad Voiculescu. E bine, totuşi, când un film stârneşte valuri şi nu e primit cu indiferenţă.

11
/02
/21

„Les traducteurs” (2019), în regia lui Régis Roinsard, a intrat în cinematografele de la noi din 5 februarie, distribuit de Independența Film. Un lungmetraj captivant, care țese o adevărată enigmă în jurul unui bestseller, fentându-și spectatorul la fiecare pas.

10
/02
/21

Luni, 8 februarie, de la ora 18:00, pe pagina de Facebook a Festivalului Internațional Film O'Clock a putut fi urmărită conferința de presă care a anunțat selecția oficială de scurtmetraje din competiția festivalului. Cele 15 titluri au fost prezentate de Mirona Radu, fondator și director de festival, delegat pentru România, Ioanna Kryona, delegat pentru Grecia, Andrew Mohsen, delegat pentru Egipt și au fost urmate de o discuție cu criticul de film Cristi Mărculescu.

09
/02
/21

Întâlnirea lui Cioran cu Camus, care a avut loc chiar înainte ca filozoful plecat din România să debuteze în Franţa, l-a marcat profund pe autorul lui „Précis de décomposition”. Îndemnul intelectualului francez de a intra în „circulaţia ideilor” l-a umilit pe Cioran: „Îmi dădea mie lecţii. Avea o cultură de învăţător”.