Regizorul israelian Eran Kolirin: Umorul adaugă profunzime vieţii
https://www.ziarulmetropolis.ro/regizorul-israelian-eran-kolirin-umorul-adauga-profunzime-vietii/

INTERVIU Prezent la Cluj-Napoca pentru TIFF, regizorul Eran Kolirin vorbeşte într-un interviu pentru Ziarul Metropolis despre ce înseamnă să faci, ca cineast israelian, un film bazat pe o carte a unui scriitor palestinian despre viaţa arabilor care sunt cetăţeni ai Israelului.

Un articol de Ionuţ Mareş|22 iunie 2022

În LET IT BE MORNING (SĂ FIE DIMINEAŢĂ, 2021), al patrulea său lungmetraj, regizorul israelian Eran Kolirin se întreabă care e starea de spirit a arabilor israelieni. Un bărbat, soţia sa şi băiatul lor rămân prinşi din cauza unei blocade într-un sat arab din Israel, unde s-au dus pentru o nuntă în familia lor arabă şi de unde nu se mai pot întoarce la Ierusalim, unde e viaţa lor.

Aproape ca orice producţie din Orientul Mijlociu,  LET IT BE MORNING e un film politic. Dar, mai mult decât atât, este un film existenţialist, iar Eran Kolirin redă asta printr-un amestec de comic absurd, melancolie şi rupturi dese de ritm şi de stil (prin diverse tertipuri de mizanscenă) care blochează orice încercare a spectatorului de a anticipa ce se va întâmpla şi produce o stare de disconfort stimulantă.

Prezent la Cluj-Napoca pentru TIFF, unde filmul său a avut două proiecţii, Eran Kolirin a vorbit într-un interviu pentru Ziarul Metropolis despre provocarea şi riscurile de a face un film bazat pe o carte scrisă de un autor palestinian (Sayed Kashua), despre înclinaţia spre absurd şi obligaţia ca cineaştii să fie critici la adresa societăţilor în care trăiesc.

Ionuţ Mareş: La un festival de film din SUA aţi spus că alegerea acestui roman pentru a-l ecraniza a fost ca un act sinucigaş pentru dvs. De ce aţi afirmat asta?

Eran Kolirin: Pentru că discursul actual, în special în SUA, despre identitate, despre politică, despre cine ce poveşti poate să spună a luat proporţii uriaşe, aproape vulgare, până în punctul în care toată lumea se teme. Lumea a început să fie divizată. Când am primit invitaţia de la Sayed Kashua, care este palestinian, de a-i ecraniza romanul, am spus că trebuie să o fac. Mi-am spus că nu-mi pasă ce reacţii va stârni: povestea îmi place şi Sayed Kashua şi-a pus încrederea în mine, aşa că pot să o fac.

Nu spun că nu e o discuţie importantă. Este normal să existe întrebări despre cine spune o poveste sau alta. Dar nu este o lege a naturii. Nu e ca şi cum Dumnezeu a dat o lege şi niciodată nu se mai poate face ceva de genul a ceea ce a am vrut să fac şi eu şi care să funcţioneze. Nu este adevărat.

Credeţi că este mai dificil astăzi să faci filme despre Celălalt, pentru a încerca să îl înţelegi?

A devenit un fel de concept interzis. Din anumite motive, este justificat, dacă te uiţi în trecut, la felul în care s-a dezvoltat cinema-ul, la felul în care multe filme l-au portretizat pe Celălalt. Însă viaţa se schimbă mereu. Există întotdeauna cazuri specifice. Aşa că nu faci legi. Ok, poţi vorbi despre asta, poţi chestiona. Şi pentru mine a fost o întrebare şi am analizat care este locul meu. Nu sunt împotriva discuţiei, dar nu îmi place că oamenii o tratează ca pe un fel de lege.

Cum a fost primit filmul în Israel?

Ca la orice film, au fost oameni cărora le-a plăcut şi oameni cărora nu le-a plăcut. De critică a fost foarte bine primit. Publicul general a fost divizat, în funcţie de viziuni politice şi de gusturi.

Bineînţeles, filmul propune mai multe niveluri de înţelegere. Dar mi se pare evident că vorbim şi de un film politic. Sunteţi de acord cu o astfel de etichetă?

Orice film poate fi politic. Este o întrebare la care puteţi răspunde mai degrabă dvs. Scopul meu nu este politicul. Scopul meu este fiinţa umană. La finalul zilei, poţi spune că filmul are şi un înţeles politic. Respect asta. Dar nu este punctul meu de pornire.

Ce e foarte interesant la filmul dvs. este că vorbiţi despre o categorie puţin reprezentată în filmele care vin din acea parte a lumii, arabii care trăiesc în Israel şi au cetăţenia israeliană.

A fost unul din lucrurile interesante în cartea lui Sayed Kashua. În scrierile sale, el spune povestea palestinienilor care sunt cetăţeni ai Israelului. Este un grup foarte specific. Oamenii ne văd uneori pe toţi la fel. Dar există diferenţe. Sunt palestinieni, dar se confruntă cu o altfel de luptă.

Protagonistul şi familia sa sunt prinşi între identitatea palestiniană şi cetăţenia israeliană.

Exact. Sunt prinşi la mijloc şi în ceea ce priveşte clasa socială. Economic vorbind, sunt puţin sub societatea evreiască şi puţin peste societatea din Teritoriile Ocupate şi, bineînţeles, din Gaza. Sunt tot timpul la mijloc. Sunt fascinat de astfel de cazuri, nu de cele extreme.

Filmele dvs., inclusiv acesta, au un tip de umor negru şi elemente de satiră. De ce este important comicul pentru dvs.?

Nu ştiu. Aşa sunt eu în viaţă. Nu pot vorbi doar serios. Cred că umorul adaugă profunzime. Viaţa este foarte ciudată. Dacă ne uităm la ea, nu eşti sigur unde te afli. Aşa este instinctul meu. Îmi place să fac ca fiecare subiect despre care vorbesc să fie şi puţin amuzant.

Un alt lucru ofertant la filmul dvs. este mizanscena. Sunt scene care te fac inconfortabil. Nu poţi anticipa ce se întâmplă, nu poţi spune ce va face sau va spune un personaj sau altul. Sunt multe ruperi de ritm, cu momente fie amuzante, fie emoţionante.

Mă bucur că aţi simţit aşa. Pe măsură ce îmbătrânesc, îmi dau seama că nu am motivaţii speciale pentru acest stil. Aşa simt. Dacă aş fi pictor, aş spune că vine din mână. Este felul de a fi, modul în care percepi lumea. Nu ştiu exact. Probabil este vocea mea.

Cred că filmul este construit ca un mic teatru al absurdului. Îmi place acest sentiment uşor de teatralitate din film. Simţi tot timpul că nu e vorba complet de realitate, dar nu e vorba nici de suprarealism. Înseamnă a fi puţin deasupra pământului, dar nu în cer. Atunci mă simt cel mai confortabil.

Filmul dvs. a fost în secţiunea Un Certain Regard a ediţiei de anul trecut a Festivalului de la Cannes. Colegul dvs., Nadav Lapid, a fost prezent în competiţie pe Croazetă, cu “Genunchiul lui Ahed”. Ambele filme sunt critice la adresa unor aspecte ale societăţii israeliene. Cum comentaţi asta?

În primul rând, Nadav este un prieten bun. Filmul lui îmi place foarte mult. În al doilea rând, cred că e foarte firesc (ca filmele să fie critice – n.r.). Dacă trăieşti în România, în viaţa ta există trecutul şi viitorul ţării, sistemul de clase sociale, schimbările din societate, imigranţi. Nu există o linie între aceste lucruri.

Dacă nu eşti adeptul unui escapism total, atunci lucrurile astea fac parte din discurs. În fiecare zi se întâmplă ceva care devine subiect de discuţie între oameni. E în aer. Nu poţi spune că nu ai auzit.

Trebuie să acorzi atenţie realităţii înconjurătoare.

Nici nu e măcar vorba de a acorda atenţie, este vorba doar de a fi firesc. Este acolo. Ce poţi face?

Iar ca artist nu poţi închide ochii.

Nu este atât de teoretic. Când ai o poveste în minte, întotdeauna ea este conectată la mediul înconjurător, la sociologie. Când scrii un personaj, te întrebi: Cine este? De unde vine? Unde se duce? Unde trăieşte? Este bogat sau este sărac? Care sunt viziunile sale politice? Toate acestea fac parte din viaţă.

Mi s-ar părea ciudat să facem filme SF, westernuri sau filme despre jafuri bancare în Israel. Sunt genuri americane. Sunt relevante pentru spiritul american. Nu văd cum ar fi relevante pentru spritul israelian. Dar văd că acest conflict este foarte relevant pentru spiritul israelienilor sau palestinienilor.

28
/12
/21

Anul 2021 a fost unul foarte bun pentru cinematografia română pe plan internaţional - nominalizări sau premii la mari festivaluri şi gale. Dar şi 2022 ne-ar putea oferi mai multe surprize plăcute. Ziarul Metropolis vă prezintă cele mai aşteptate filme româneşti ale noului an.

27
/12
/21

Între educație și comunitate punem semnul egal din perspectiva viitorului. „MARTORUL 1”, filmul documentar care prezintă o Românie aflată în luptă continuă pentru accesul la educație și viitor, o Românie mai puțin vizibilă care ajută copiii să-și împlinească visurile, loviți de realitatea sărăciei, va putea fi vizionat în premieră națională pe Digi Life, în data de 30 decembrie, începând cu ora 22:00.

27
/12
/21

Nominalizat la Palme d'Or 2021, cel mai nou film al cineastului italian Nanni Moretti, ajunge pe marile ecrane din România din 7 ianuarie, distribuit de Independența Film. „Trei etaje”/ „Tre piani” urmărește viețile a trei familii care locuiesc în aceeași clădire și ale căror povești se intersectează într-un mod tulburător, cu urmări nefaste pentru toată lumea.

21
/12
/21

Deşi 2021 a fost un an al revenirii, iar festivalurile au avut de unde alege, m-am oprit doar la cinci filme pentru topul de final. Trei de la Cannes, care a avut o ediţie foarte bună, în ciuda unui Palme d`Or discutabil, unul de la Berlin, care se întâmplă să fie şi românesc, şi un altul recuperat din 2020.

20
/12
/21

Voluntar la orice vârstă nu este doar o idee, ci un mod de existență pentru mulți semeni de-ai noștri care îmbracă această vocație. Documentarul „Martorul 78”, care prezintă o serie de interviuri energizante și antrenante despre viața de voluntar în comunitățile vulnerabile din România, evidențiind și configurația unui model de dezvoltare civică prin pasiune, dragoste și nu în ultimul rând, curaj, va putea fi vizionat în premieră națională pe Digi Life, în data de 23 decembrie, de la ora 22:00.

08
/12
/21

Întâmplarea a făcut să revăd recent într-un cinematograf din Palermo, la un cineclub şi în versiune originală, adică vorbit în engleză, nu dublat în italiană, „Sunset Boulevard”, clasicul film noir din 1950 al lui Billy Wilder.

08
/12
/21

„Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”, regizat de Radu Jude, premiat cu Ursul de Aur la Berlinala de anul acesta și propus de România pentru nominalizare la categoria „cel mai bun lungmetraj internațional” a galei Oscar 2022, este considerat de criticii străini favorit pentru selecția la premiile acordate de Academia Americană de Film.