Legendara trupă Phoenix şi Nicolae Covaci au lansat recent noul album Phoenix, „Vino, Țepeş!“, precum şi volumele I (reeditare) şi II din istoria Phoenix, publicate de editura Integral şi aşteptate de multă vreme de fani şi de public.
Un articol de Petre Ivan|6 decembrie 2014
Albumul „Vino, Țepeș!“, aduce împreună, ca fir epic, povești ale marilor voievozi români în cadrul unor compoziții complexe cu mesaj puternic. Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân sau Mihai Viteazul sunt prezentați prin intermediul unor texte consacrate ale scriitorilor clasici (Coșbuc, Eminescu, Macedonski, etc), împletindu-i, astfel, pe „cei ce ne-au dat nume“ cu „cei ce ne-au dat neam“ într-un album de spirit românesc și cultură valoroasă, rar întâlnită în peisajul comercial al muzicii de astăzi.
Revine alături de Phoenix și graficianul și căprarul Valeriu Sepi, celebru pentru scenele din „Cantafabule“ și „Mugur de fluier“, cel care a conturat pentru Phoenix componenta vizuală care a devenit parte integrantă din brand.
O împăcare între tradițional și nou, o lume cunoscută dar exprimată prin mijloace moderne, la cele mai înalte standarde profesionale, un mesaj brut susținut de o muzică rafinată, în interpretarea unui colectiv inedit – sunt doar câteva din surprizele pe care acest material discografic le anunță.
Prima ediție a volumului I a apărut acum 20 de ani, la editura Nemira, cu titlul Phoenix. Însă eu…, stârnind un enorm val de interes dar și numeroase controverse mai ales printre membrii formației, și prezintă perioda 1962-1977, de la nașterea și vârsta de glorie a formației până la fuga din România.
Al doilea volum, PHOENIX. Giudecata înțelepților, debutează cu episodul fugii în Occident din 1977. Pe parcursul a aproape 400 de pagini sunt dezvăluite adevărata experientă a exilului în Germania, revenirea în tară după 1990, povestea succesului după reîntoarcere, jocurile de culise din industria muzicală românească, momentele de glorie si de abandon, si nu în ultimul rând, luptele prezentului.
Cele două volume (PHOENIX. Însă eu, o păsăre… și PHOENIX. Giudecata înțelepților), publicate de Editura Integral, prezintă viața zbuciumată a formației Phoenix de-a lungul a 50 de ani, într-o alcătuire adesea palpitantă și emoționantă de aventuri și întâmplări neobișnuite, reconstituind într-o formulă de roman o epocă și un spirit, spiritul Phoenix, și nu în ultimul rând, pentru stabilirea adevărului în legătură cu istoria celei mai mari formații rock din țara noastră.
Vă prezentăm, în premieră, un fragment din al doilea volum, PHOENIX. Giudecata înțelepților:
„În perioada aceea, în Osnabrück staționa cea mai mare divizie a armatei engleze din Germania, 45.000 de soldați. Văzându-i pe mulți dintre ei, am realizat că eu, crescut în țară cu literatură engleză, aveam o viziune falsă în privința lor. După cele știute de mine, toți ar fi trebuit să fie înalți, cu fețe lungi de cal, reci, foarte stăpâniți și simandicoși. Ce greșeală! Erau mici, roșcați, un fel de terrieri nervoși și mândri.
Prin Osnabrück circulau niște mașini bizare, cu un aspect înfiorător de periculos, cu care poliția militară engleză îi alerga pe soldații ce ieșiseră în oraș la o băută. De obicei, se lăsa cu bătăi spectaculoase între ei și nemți. Apoi o luau îngrozitor de la polițiștii lor, care îi săltau pe sus și îi duceau înapoi în cazarmă. Ceea ce mă terifia, dându-mi senzația că războiul al doilea mondial nu se terminase, erau scenele în care englezii, cu tancurile cu turelele întoarse, se suiau, prin sate, pe trotuare și îi fugăreau pe nemți. Mi se părea o nerușinare crasă ca, după atâția ani de la terminarea războiului, să își aroge dominația în halul acesta. Încercam să nu fiu părtinitor, dar nu puteam fi de acord cu obrăznicia învingătorilor.
Unii dintre englezi aflaseră că sunt muzicant și începuseră să mă frecventeze. Aveam destui prieteni în garnizoană, care mă vizitau în apartamentul de deasupra atelierului. Veneau cu beri, cu whisky, cântam și ne simțeam bine. Unii dintre ei îmi aduceau cărți englezești. Garnizoana avea o bibliotecă gigantică și ei îmi aduceau serii întregi de cărți de aventuri, pe care le citeam pe nerăsuflate. După ce garnizoana a fost retrasă, pe la sfârșitul anilor ’80, mi-au rămas câțiva metri de cărți, pe care băieții nu au mai apucat să le ia înapoi. Mai am și azi din ele…
Într-o duminică, mă trezesc într-un zgomot lugubru. Locuiam la etajul 4 al unui bloc din apropierea orașului. Ies pe balcon, gândindu-mă că voi vedea iarăși acele scene penibile cu tancuri englezești fugărindu-i pe nemți pe trotuare. Când mă uit în jos, nu-mi vine să-mi cred ochilor. O mare de motociclete ocupa toată intersecția și un tip cam de două ori cât mine îmi făcea semn să vin jos. M-am îmbrăcat repede. Ce mama dracului, pe cine am supărat? Mă mai băgam și eu seara prin cluburi, se mai întâmpla să îi împing la o parte pe ăștia cu lanțuri și scurte de piele, dar nu îmi aduceam aminte să mă fi luat la harță cu careva în seara dinainte. Acum, asta e, nu mai aveam ce face. Cobor și mă opresc în fața zidului de motoare.
Un individ blond, cu umeri imenși, cu ochii în fundul capului de mărimea unuia de taur, cu o falcă cât o lopată (cel puțin asta era prima impresie!) se uita la mine concentrat. Era cel care îmi făcuse semn să cobor. Du bist ein guter, machst du mit? Adică tu ești unul bun, vii cu noi? M-au trecut, instantaneu, un duș rece și unul cald. Oameni buni, eu nu am nici bani de o mașină, darămite de o motocicletă, nici nu pot să visez la așa ceva…
Se întoarce Eversmeyer, cum am aflat mai târziu că îl chema, și întreabă spre gașcă cine are o mașină? Eu, răspunde unul pe al cărui piept scria secretary, am trei, să vină să-și aleagă una! A doua zi, am primit un Audi 100 și m-am înființat la prima întâlnire a grupului. Pe toate spinările acelea late scria mare, citeț, cu litere gotice, ASGARD. Am întrebat ce înseamnă. Mi s-a explicat că Azii, die Asen, erau zeii vechi ai germanilor, iar Asgard ar fi fost, cum s-ar spune, Curtea Zeilor, sau Paradisul german.
La întâlnirea respectivă, însoțită de un chef de pomină, am fost numit Membru de Onoare. Era cea mai bună poziție, fără obligații și cu toate drepturile. Într-o trupă de motocicliști trebuie ca prima dată să arăți ce ești în stare. Ești Prospect, cum spun unii. Apoi devii Probe. Abia după ce ai demonstrase-și multe dintre calitățile cerute de club, adică după câțiva ani, deveneai membru. Trebuia să fii acceptat de un juriu alcătuit din cei mai reprezentativi membri, cu diferite funcții, inclusiv președintele, care, în cazul nostru, era Eversmeyer. (…)
Atâta unitate și responsabilitate pentru fiecare dintre membrii grupului mă încântau și, în același timp, mă făceau să mă rușinez. Mi-aduceau aminte de modul în care îmi riscasem viața ca să-i scot din țară, peste trei granițe, pe cei pe care îi credeam frați și care, de la o zi la alta, mi-au întors spatele și m-au lăsat singur, să mor de foame. Încă o dată am învățat de la nemți ce înseamnă unul pentru toți și toți pentru unul.
(…) Ne-a venit și nouă rândul să organizăm întâlnirea internațională anuală, un festival care urma să dureze câteva zile. Am închiriat de la un țăran un ogor arat, din păcate, chiar de curând. A fost singurul dispus să ni-l dea, pentru că oamenii deveniseră, în vremea din urmă, mai sensibili când este vorba de rockeri, de motocicliști, pentru că se întâmplaseră de multe ori violențe, zgomot și scene neplăcute. (…)
Eu mă ocupam de scenă și de muzicanți. Știam ce trebuie făcut, aveau la dispoziție tot setul de instalații, trupele cântau fericite. Pe scenă erau și niște butoaie goale de motorină, pe care se puneau tăvi cu bere pentru cei care cântau. În cea de a doua zi, apare pe scenă un individ blond, solid, cu un cap mai mare decât mine. Se legăna pe scenă printre muzicanți. Eeei, jos cu tine! sar eu la el. Aaa, asta nu se poate! Vreau să trag o bere cu băieții! Lasă, lasă, zic, jos se bea berea, aicea se cântă. Hai, jos, acum! Crezi tu! îmi aruncă și își puse mâna pe umărul meu. I-am apucat mâna, hai, și am vrut să-l trag jos. Avea o labă cât o lopată, un deget de-al lui era cât două de-ale mele.
Mi-a prins și el mâna ce vrei, să facem skandenberg? Mă știam cel mai bun la skandenberg din toată gașca mea de cunoscuți, n-aveam probleme. Dacă vrei, hai, da’ te duci jos! Cine pierde, se duce jos! nu se dă el bătut. Biiine! Dăm la o parte tava de pe un butoi din ăla de metal. Hai, zic, hai! Dă-i drumul, hai, dă-i drumul! o țineam eu. Trosc! Când mi-a întors dintr-odată brațul și a dat cu el de butoi într-o fracțiune de secundă, am rămas încremenit. Pe urmă am aflat că tipul era zidar și că avea cărămizi în mână de o viață întreagă. De la atâta aruncat cărămizi și zidit, mâinile îi erau formate și exersate. Degeaba eram eu iute, doar cu viteză mare nu mă puteam măsura cu Goliat. Hopa, zic, uite că am facut și skandenberg! Acum te duci jos! Și s-a dus jos.
În cea de a treia zi eram liniștit. Hai, cântați, totul e bine! La un moment dat, bibapbumbif! Ce-i asta? întreb eu. Se împușcă ăia, mă! Într-adevăr, peste puțin timp, intră câțiva pe ușă, îl aduc pe unul și-l aruncă în fața scenei. Mă uitam cum se scufunda trupul inert în noroiul moale, se ducea încet în jos, părea că nu se va opri niciodată.
Mi se făcuse pielea de gâscă, dar nu știam cum să reacționez. Nu aveam experiență de genul asta. Ceilalți beau în continuare, trupa cânta. Mai fusesem la câteva festivaluri ale rockerilor, dar așa ceva nu mai văzusem. Nu-mi revenisem din șoc, când aud lilulilulilulilu. Mă uit mai de aproape. Văd în fundul cortului două umbre albe, în marea de geci negre. În halate albe, cu niște cruci roșii uriașe pe spate, doi din corpul sanitar au venit și au scos cadavrul din noroi. L-au suit în mașină și au plecat. Asta a fost tot.
S-a terminat festivalul, am strâns și am împachetat. După două luni s-a desființat grupul, ne-au anulat autorizația, deși noi nu avuseserăm nicio vină. Dar, pentru că eram gazdele, răspundeam de ordine și de restul. Asgard a fost desființat.“
Cuvântul editorului
„Phoenix” a fost dintotdeauna o formaţie internaţională. A început prin a fi multinaţională. Încă din anii ’60, membrii formaţiei erau amestecaţi, ca și Banatul. Români, sârbi, maghiari, germani, evrei au cântat împreună românește, fără a avea senzaţia că sunt vreun moment victima vreunei discriminări sau că sunt purifi caţi etnic. Mai mult, au făcut-o cu plăcere. Și bine. Azi, „Phoenix” este o formaţie internaţională, ca talie și componenţă. Face muzică românească și cântă muzică românească.
Valorifică teme folclorice de largă circulaţie, creează în folclor. Asta supără pe unii. Pare preferabil ca o trupă compusă din muzicieni români să cânte muzică de tentă, inspiraţie și expresie străine. Poate că nu toată lumea apreciază că e bine să facă muzică programmatic românească. „Phoenix”, cu cât este mai internaţional, cu atât cântă și simte mai românește. E bine.
„Phoenix” a construit, în permanenţă, conștient. S-a instalat în mintea, în inima și în spiritul unei generaţii, căreia i-a dat numele.(…) „Phoenix” este ceea ce mereu renaște în noi. Dar dincolo de toate, „Phoenix” înseamnă omul, singurul care, vreme de cincizeci de ani, a tras la jugul acestui car cu iluzii. Compozitor, textier, aranjor, manager, lider necontestat, Nicolae Covaci este „Phoenix”. O personalitate excepţională, un artist cu spirit renascentist, muzician, pictor, sculptor, poet, Nicolae Covaci este, a fost și va fi spiritus rector al formaţiei „Phoenix”. (Costel Postolache)
