Repere din viața unui geniu. Constantin Brâncuși
https://www.ziarulmetropolis.ro/repere-din-viata-unui-geniu-constantin-brancusi/

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Talent? Har? Iniţiere? De mai bine de o sută de ani, critici de artă (şi nu numai) din lumea întreagă privesc, discută, comentează opera celui care avea să promoveze esenţa simbolică a formei, ca manifestare artistică definitorie pentru secolul XX: Constantin Brâncuşi (1876-1957).

Un articol de Georgeta Filitti|7 noiembrie 2017

Copil de țăran din Hobița Gorjului, mai mult cioban decât școlar, viitorul părinte al sculpturii moderne abstracte trăiește în natură, înconjurat de formele arhaice de viață ale Olteniei natale. Cioplește lemnul ca să deslușească taine ale materiei și deopotrivă ca să dea noi înțelesuri acesteia.

La Târgu Jiu, Slatina sau Craiova, unde ajunge în căutare de lucru (ucenic într-o vopsitorie, argat la un băcan, apoi la un cârciumar) își continuă dialogul cu lemnul. Înțelege că nu e de ajuns să lucreze singur, neîndrumat, neșcolit. Avea 18 ani când s-a înscris la Școala de Arte și Meserii din Craiova. În prealabil a trebuit însă să învețe să scrie și să citească.

Aceeași chemare spre perfecțiune îl îndeamnă să călătorească. Drumul și șederea la Viena și le-a plătit ca cioplitor în lemn. Căci opțiunea lui era făcută: avea să fie sculptor. Așa intră în Școala de arte Frumoase din București. Simte însă nevoia să-și lărgească orizontul, să ia contact cu lumea artistică occidentală, să vadă creațiile atât de controversate ale lui Auguste Rodin, în jurul cărora discutau, pătimași, „avangardiștii” și „academiștii”.

Călătorește în Germania și ajunge la Paris unde se înscrie la École des Beaux-Arts. Este elevul lui Antonin Mercié, iar în 1906 are prima expoziție personală în capitala Franței. Influența lui Rodin e sesizabilă în această creație de început, după constatarea specialiștilor.

Prima sa lucrare reprezentativă a formelor abstracte ce îi vor caracteriza opera este Rugăciunea, sculptură funerară realizată la comanda unui buzoian. Lucrează și expune în țară (la Salonul Tinerimii Artistice din București) și la Paris.

În 1908 execută Sărutul, ca prim experiment de rafinare a formelor; el va fi deja urmat de alți artiști de avangardă ca italianul Modigliani. Din 1910 începe să sculpteze forma ovoidală în bronz Muza adormită, iar peste doi ani, Măiastra, pasărea în zbor, devine o emblemă a creației sale; a cunoscut 28 de variante – toate caracterizate printr-o șlefuire a bronzului dusă până la ultimele consecințe.

În 1913 e prezent pentru prima dată în America. Expune la New York, Boston și Chicago. Piesa de greutate a fost bustul stilizat intitulat Domnișoara Pogany. Acolo avea să deschidă expoziții în mai multe rânduri, să găsească cumpărători ai operelor sale.

Primul Război Mondial îl marchează pe sculptor în mod dramatic și transfigurează artistic emoția sa în ceea ce va rămâne piesa de referință în spațiul românesc, Coloana Infinitului sau Coloana fără sfârșit (inaugurată în 1937, alături de Poarta Sărutului și Masa Tăcerii). Ultima sa lucrare, Țestoasa zburătoare, datează din 1943.

Cetățean francez din 1952, Constantin Brâncuși a oferit țării de adopție atelierul său (cu 80 de sculpturi), restaurat astăzi și aflat în vecinătatea muzeului Beaubourg (Centre Pompidou).

În România receptarea operei sale s-a făcut cu destulă rezervă, complexul de la Târgu Jiu fiind admirat, dar prea puțin înțeles. Regimul comunist l-a tratat ca transfug și doar copleșitoarea faimă internațională a făcut ca numele lui să nu fie interzis în România.

După Revoluție, un critic de artă a încercat să doboare Coloana (fără să reușească, deoarece are o formulă de construcție ideală care o face imună la șocuri). Un ministru a căutat cu orice preț să-i aducă rămășițele pământești din cimitirul parizian la Hobița. În fine, Cumințenia Pământului, una dintre capodoperele artistului, a făcut obiectul unei târguieli publice fără a putea intra în colecțiile statului român, care nu are niciodată bani pentru achiziții din sfera culturii.

Privind opera celui mai important sculptor al secolului XX, ca și exegeza extraordinară în jurul creației sale, ar trebui să ne întrebăm rușinați dacă acest om de geniu merită să fie socotit român sau doar cetățean al lumii?

Călătorește în Germania și ajunge la Paris unde se înscrie la École des Beaux-Arts. Este elevul lui Antonin Mercié, iar în 1906 are prima expoziție personală în capitala Franței.

29
/01
/15

Caragiale, egoist și manipulator, a știut să se joace întotdeauna cu aparențele, jonglând și în viața reală cu slăbiciunile oamenilor. Aceasta este povestea unei treceri de la apucăturile unui insolent care se izola de societate, mâncând pe ascuns mămăligă cu ceapă, la aparițiile lui de gentleman înarmat cu citate din iluminiștii francezi.

01
/01
/15

S-au ivit pe cerul teatrului stele care au lucit orbitor o vreme, care au stârnit admiraţie unanimă. Criticii au făcut prognoze artistice pe termen lung, însă, apoi, luminile lor s-au stins. Cu actorul Gheorghe Dinică nu a fost aşa.

23
/12
/14

În “Istoria vieţii private” găsim că obiceiul de a avea brad cu prilejul Crăciunului este atestat documentar prima dată, în oraşul Strasbourg, încă din 1605. Iată care este povestea apariției acestui simbol și cum arăta balul de revelion la curtea regelui Carol.

18
/12
/14

„Un ins colosal – abordează totul cu aceeaşi perfecţiune – în filosofie, muzică, artă dramatică”, așa îl descria pianista Cella Delavrancea, care l-a cunoscut pe I.L. Caragiale la Berlin. Pe de altă parte - un ins pasional, amorezat, cu ochii care-i fugeau după femei.

11
/12
/14

Amza Pellea pleca după țigări și, uneori, se întorcea după trei zile. Gheorghe Dinică l-a luat de guler pe comandantul de la Otopeni. Vladimir Găitan ar fi putut juca într-un film de Michelangelo Antonioni... Câteodată, poveștile din culise sunt mai palpitante decât cele de pe scenă.

26
/11
/14

În primăvara anului 1967, Eugen Ionescu, aflat în Elveţia, la tratament, trece printr-o criză severă de depresie, pornită din falsa impresie că piesele sale nu mai sunt jucate şi că celebritatea îi apune. Ca să-şi depăşească starea, dramaturgul bea cantităţi însemnate de alcool, fapt care îi accentuează criza.