Demonstraţiile studenţeşti începute la Paris în primele zile ale lunii mai din 1968, la un an după ce la San Francisco prinsese contur mişcarea flower power, au împins mai departe istoria într-un moment în care părea înţepenită.
Un articol de Dana Ionescu|25 aprilie 2021
Francezii, dintre care mulți spun azi, cu ironia dezamăgitului, că Mai ’68 a fost un moment tipic franțuzesc, care a întors lumea pe dos și a pornit de la doleanțele triviale, hormonale chiar, ale sorbonarzilor imberbi care voiau acces neîngrădit la dormitoarele studentelor, au reconfigurat atunci istoria, arătând încă o dată forța vocilor care cer un alt sistem social, alte principii de construcție și funcționare a societății, de fapt o altă viață.
Revolta studențească, urmată și dublată de o revoltă de amploare a clasei muncitoare, inflamați de violențele fără margini ale studenților furioși, a rămas un punct fierbinte pe harta evenimentelor din Europa postbelică. Idei și principii, sentimente și legi s-au schimbat atunci, după un haos ce a durat câteva luni, începând din 3 mai, într-un oraș sufocat de mânie, plin de voci socialiste care vor binele tuturor. În mai 1968 Parisul fierbe și va continua să fiarbă câteva luni. Și artiștii sunt luați de val, împreună cu studenții și mii de salariați de la Paris și apoi din toată Franța. Unii doar se apară, nedorind decât să reziste, alții luptă și au ceva de demonstrat. Intelectualii implicați sunt mulți și nu trebuie să-l amintim aici decât pe acum controversatul Jean-Paul Sartre, care ținea discursuri în fața Odéon-ului ocupat sau în fața muncitorilor de la fabrica de automobile Renault.
De altfel, în centrul Parisului, lângă grădinile Luxembourg, Teatrul Odéon, emblemă a vremurilor apuse, devine zi și noapte sediul unei conferințe nesfârșite, al tratativelor nonstop, al discuțiilor interminabile între angajați Renault, studenți, femei de serviciu, turiști, oameni de afaceri, intelectuali și artiști veniți să discute soarta țării și a lumii. Sunt îngrijorați, dar au și timp: sunt în grevă, impulsionați de exemplul sorbonarzilor furioși ce au fel de fel de revendicări și nu se lasă. Demonstranții ocupă, așadar, teatrul Odéon, fascinați și deopotrivă dezgustați de roșul catifelei burgheze și de cristalul desuet din lampadare. Scena, recuzita, culisele, lojile, costumele – iată elementele ideale pentru numeroși protestatari care au discursuri de rostit, idei de demonstrat, invective de aruncat și obiective de atins. Odéon este unul dintre locurile pe care le căutau fără să știe și în care s-au instalat cu arme și bagaje, invadând lojile și balcoanele. Ocuparea teatrului va rămâne unul dintre momentele-cheie din Mai ’68. În văzul tuturor nu mai au loc reprezentații ale spectacolelor, ci partide de sex ale junilor ce-și reclamă dreptul la amor liber. Nici scena nu găzduise partide atât de înfocate, mânate cu putere de demonstrativismul care trebuie să-i ducă undeva. Sexul invadează toate aripile clădirii, scările, sălile de repetiție și lojele. Spontaneitatea trebuie să domnească, iar eticheta e aruncată în aer. Nu e timp și nu e nici dorință de nuanțe și de meditație. Greviștii și demonstranții se grăbesc să ajungă mai repede la rezultatul dorit.
Jean-Louis Barrrault, actor și director al teatrului, trăiește un coșmar. Teatrul a fost cucerit, iar pe 14 iunie evacuat, ca și Sorbona. Ministrul Culturii André Malraux nu-i răspunde la telefon, și protestatarii nu se dau duși. Până pe la jumătatea lui mai, artiștii vin în fiecare dimineață la teatru, vrând să repete, dar le e peste poate. Apoi se mută cu toții într-un birou improvizat în apropiere, la Hotelul Michelet, unde angajații teatrului reușesc să care documente, filme de arhivă și înregistrări care, altfel, ar fi distruse. Asta, înainte ca ministrul André Malraux să-l concedieze, pe 22 mai, pe directorul Jean-Louis Barrault pentru că a refuzat să respecte ordinul de a întrerupe curentul electric și linia telefonică în interiorul Odéon-ului.
În alte colțuri din Orașul Luminilor alți artiști fac ce pot în spiritul și în sprijinul protestatarilor. Celebra trupă Bread and Puppet, care tocmai avusese o premieră la Nancy, a jucat „Fire”, elegie pentru Vietnam, și a rămas la Paris în cea mai mare parte a lunii, însă fără a se implica în mișcările de stradă, preferând să rămână în apartamentul lui Stefan Brecht. Îngrijorați de cursul evenimentelor, care scăpaseră de sub control și se puteau transforma în orice, artiștii de la Théâtre du Soleil s-au gândit să facă și ei ceva. Și au făcut spectacolul „The Kitchen”, după Arnold Wesker, despre relația angajat-angajator, pe care l-au jucat în fabrici pline de muncitori în grevă, unde după reprezentații artiștii discutau cu publicul lor. Trupa Aquarium și-a mutat spectacolul „Les héritiers ou les étudiants pipés”, care vorbea despre inegalitățile din sistemul educațional francez, la Ecole des Beaux-Arts, care fusese ocupată, și a jucat pentru studenții greviști. Teatrul Alpha 347, condus de Roger Blin (care lucra adesea la Odéon), a fost și el printre grupările artistice care s-au implicat în negocierile cu guvernanții.
S-au scris biblioteci întregi despre Mai ’68, lungă clipă de istorie despre care și azi se vorbește cu patos. S-a scris, de asemenea, destul, dar nu suficient, despre urmările acestei ample și încâlcite mișcări sociale asupra vieții artistice, artei și mecanismelor ei. În Franța, de exemplu, teatrul a trecut printr-o schimbare profundă. Companiile au început să se organizeze în colective, s-a intensificat interesul tinerilor creatori față de un teatru ca vehicul pentru implicare socială și politică, spectacolele au părăsit din ce în ce mai des spațiile poleite din teatrele clasice, după ce în Mai ’68 demonstranții, fascinați de un proiect utopic, ocupaseră chiar și Teatrul Național.
