Richard Galliano: „Ce am ajuns să fac astăzi este visul meu din adolescență”
https://www.ziarulmetropolis.ro/richard-galliano-ce-am-ajuns-sa-fac-astazi-este-visul-meu-din-adolescenta/

Richard Galliano, interpret, aranjor şi compozitor de origine franceză, este unul dintre cei mai cunoscuţi acordeonişti din lume. În ziua concertului, povesteşte că a studiat ca un elev: „Pentru a transmite o anumită emoţie, trebuie ca muzica să fie perfectă din punct de vedere tehnic.”

Un articol de Adina Scorţescu|20 iunie 2014

INTERVIU Născut în 1950, a început studiul instrumentului la vârsta de patru ani. În 2010, albumul său, înregistrat la Deutsche Grammophon, dedicat muzicii lui Bach, a devenit cel mai bine vândut album de muzică clasică al anului. Richard Galliano este primul acordeonist care a înregistrat împreună cu numele mari al muzicii: Pierre Boulez, Hélène Grimaud, Daniel Barenboim, Chick Corea.

Muzicianul a încheiat miercuri stagiunea Orchestrei de Cameră Radio, printr-un concert sold-out. În program au fost ,,Anotimpurile”, de Vivaldi și de Piazzolla.

Pentru mine, „Anotimpurile” semnifică viața: Copilăria e primăvara, adolescența e vara, plină de energie; toamna e și ea un anotimp frumos, cel care corespunde vârstei mele de acum. Iarna depinde de câți ani reușim să trăim. Dar văd, uitându-mă la părinții mei care au în jur de 90 de ani, că și asta e o perioadă care merită trăită; putem descoperi cheful de viață, pe care îl regăsim în muzica lui Vivaldi, în ultima mișcare, care cere virtuozitate și multă energie. Mă face să mă gândesc la tatăl meu, și el muzician, care a păstrat mereu valorile copilăriei. Cred că atunci când suntem muzicieni, compozitori, păstrăm mereu acest suflet de copil.

Mi-am petrecut toată dimineața exersând, studiind, ca un elev. Pentru că „Anotimpurile” sunt dificil de cântat la vioară, dar și la acordeon. Agentul meu, Jean Michel, zice că sunt perfecționist; dar, pentru a transmite o anumită emoție, trebuie ca muzica să fie perfectă din punct de vedere tehnic.

richard galliano

Prima oară când au auzit sunetul unui acordeon, aveam doi sau trei ani. Tatăl meu era cel care cânta; se pregătea să meargă să cânte la o seară dansantă. Chiar înainte de a pleca – țin minte că mama îi făcuse câteva fotografii – a cântat un pic. Am fost vrăjit! Apoi, am simțit nevoia să-l imit. În adolescență, m-am îndepărat de ce făcea tata (muzică tradițională, dansantă), pentru a merge înspre zona jazzului și cea a muzicii clasice.

La 12 ani, am primit cadou de la profesorul meu de acordeon un disc foarte rar, care nu se găsea în Franța, al lui Art Van Damme (acordeonist de jazz, american), ,,Cocktail Capers”. Țin minte că a fost un șoc. Recent l-am reasculat și i-am spus soției: „Îl ascult de 50 de ani și sunt la fel de vrăjit!” Avea un fel magnific de a cânta, care n-a îmbătrânit deloc.

Ce am ajuns să fac astăzi este visul meu din adolescență – să cânt muzică clasică, cu diverse orchestre. Dar ce îmi face cea mai mare plăcere este să cânt valsuri musette – muzica tradițională franceză. Din ce în ce mai mult, simt nevoia să compun în acest stil, să-l fac să evolueze, dar și să scot la lumină toate melodiile frumoase care au fost scrise. Aici m-am reîntâlnit cu tatăl meu, care are acum 87 de ani; până la urmă, cea mai frumoasă muzică pe care o putem cânta noi, acordeoniștii francezi, sunt valsurile musette.

Muzica clasică e și un fel de reglare de conturi. În adolescență, între anii 1960 și 1970, am trăit o respingere a acordeonului din partea publicului francez, care spunea că nu este un instrument ca toate celelalte. A fost ca un fel de rasism… În perioada respectivă, ascultam jazz cântat la acordeon și muzică braziliană; m-am detașat de musette, știam că trebuie să fac un ocol.

galliano

Când am înregistrat – anii trecuți – Bach și Vivaldi pentru Deutsche Grammophon, a fost ca un fel de recompensă care a căzut din cer. E un pic ridicol, pentru că lumea a reacționat ca și cum aș fi fost singurul care cântă muzica asta. Dar nu e așa, Bach e cântat la acordeon de peste un secol! Oricum, a fost un moment important pentru mine. Și acum, după ce mi-am atins scopul, simt nevoia să mă întorc la origini.

Viitorul meu proiect va fi legat de valsurile musette, care sunt niște mici capodopere, pline de sentimente. Musette e ca tangoul în Argentina sau ca jazzul în America. A apărut în aceeași perioadă, la sfârșitul secolului al XIX-lea, cam în aceleași locuri rău famate, în care existau gangsteri, din Paris, New York, Buenos Aires… Piazzolla îmi spunea că el chiar a cântat pentru mafie. Deci, e o întreagă istorie, care nu trebuie să dispară. Iar lucrul ăsta e valabil și pentru muzica românească, pe care nu știu s-o cânt, dar pe care o admir.

În ziua în care am ajuns aici, la București, am mers să luăm cina într-un restaurant în care cânta o orchestră. Acordeonistul era magnific! Cânta foarte bine și foarte diferit de ceea ce fac eu. Pentru că muzica e particulară, ca și o limbă; există moduri, apogiaturi foarte personale. L-am admirat mult pe muzicianul respectiv și m-am gândit că e o nedreptate: De ce cânt eu pe scenă, alături de Orchestra Radio, iar el – într-un restaurant, deși suntem la același nivel?

Există muzicieni foarte buni care cântă pe stradă, la Paris sau la Nisa; mulți muzicieni bulgari și români. Forța lor constă în faptul că își cântă muzica locului de unde vin. Noi, francezii, am cam pierdut asta. Pare ceva demodat. Când se vorbește de valsurile musette, oamenii surâd… E ceva ce nu se întâmplă în Brazilia. Acolo, cei mai buni acordeoniști sunt adevărate vedete – adorate, respectate. Muzicienii brazilieni de jazz și de bossa nova vorbesc de Luiz Gonzaga – cel care a inventat muzica forró – ca de Dumnezeu.

Astăzi, după tot acest parcurs, am chef să cânt muzica țării mele. Mă simt aproape virgin când mă raportez la ea, pentru că sunt multe bucăți pe care nu le-am interpretat niciodată. Mi-e chiar mai teamă să cânt musette decât să cânt Bach sau Piazzolla sau jazz. Pentru că aici ating ceva adevărat, ceva esențial.

Momentul crucial a fost pentru mine în vara lui ’89, la Ikalinen, în Finlanda. A fost începutul unei schimbări de carieră: înainte eram doar muzician de studio, acompaniator, aranjor; după aceea am devenit solist. Acolo a fost o reuniune europeană a acordeoniștilor. Toți ceilalți cântau muzică contemporană și muzică clasică, iar eu eram revoltat; voiam să demonstrez că se poate cânta și altceva – jazz, improvizație. Eram atât de hotărât, am avut atâta energie în timpul concertului, încât s-a întâmplat un declic; pentru mine, dar și pentru alți acordeoniști. I-am făcut să-și dea seama că nu trebuie să cânte doar muzică ,,serioasă”, contemporană, experimentală. Puteau să cânte viu, să improvizeze.

Persoanele cele mai importante din cariera mea au fost: tatăl meu, profesorul de acordeon, Francis Dreyfus – producătorul cu care am făcut în jur de 15 discuri, Claude Nougaro – unul dintre cei mai mari cântăreți francezi, „Piaf-ul masculin” -, pe care l-am acompaniat timp de câțiva ani, și Piazzolla.

Într-o iarnă, cred că era 1980, după un concert la Paris, m-am întâlnit prima oară cu Astor Piazzolla în persoană (îl cunoșteam deja prin intermediul discurilor). Compusesem un cântec pentru Claude Nougaro, inspirat de muzica lui Piazzolla. Când a venit în lojă să mă vadă, am crezut că văd o fantomă! A fost ceva magic. Apoi am devenit prieteni. Ba chiar și soțiile noastre s-au împrietenit. În cei zece ani care au urmat, de fiecare dată când ne-am întâlnit, mi-a dat sfaturi. Pe care le-am aplicat.

galliano

Cred că anotimpul cel mai puternic este iarna. Pentru că nu sunt în hibernare, pot face o muncă asiduă. Toamna și primăvara sunt perioade intermediare. Iar vara e anotimpul în care muncesc cel mai mult – călătoresc, dau concerte. Pentru mine, spre deosebire de majoritatea persoanelor, vacanța înseamnă să nu călătoresc, ci să stau acasă. Energia mi-o iau din familie – de la părinți, de la copii, de la nepoți.

Muzica face parte din viața mea de zi cu zi. De asta n-am impresia că am o „meserie”. Sunt plătit pentru asta, îmi face mare plăcere și nu consider cântatul ,,muncă”.

Foto: Petrică Tănase (Petrică Tănase Photography)

 

20
/08
/21

Lucia vorbește, într-un interviu sub formă de alfabet, despre oameni și pisici, piese preferate și vieți visate, mereu cu o melodie bună pe fundal. Lucia va concerta în cadrul festivalului Living Rock 2021, care are loc în perioada 20-22 august, pe Plaja Tuzla (Constanţa), în data de 22 august, la ora 14.00.

19
/08
/21

Teodora Moroșanu, solista trupei Rockabella, conturează, într-un interviu sub formă de alfabet, o hartă emoțională și personală a traseului său artistic. Trupa Rockabella va concerta în cadrul festivalului Living Rock 2021, care are loc în perioada 20-22 august, pe Plaja Tuzla (Constanța).

02
/08
/21

Născută în România, Mara și-a început pregătirea muzicală la vârsta de 6 ani. Stilul său elegant și subtil a atras repede atenția audienței și criticilor, fiind invitată să cânte alături de mai multe filarmonici din țară.

23
/07
/21

Ziarul Metropolis vă recomandă „Talk for Youth“, un podcast despre toate aspectele care influențează viața adolescenților și relațiile lor cu ceilalți, printre temele abordate numărându-se stima de sine, imaginea corporală, stresul, depresia, presiunea colegilor, bullying-ul, consumul de alcool, tutun și alte substanțe și tulburările alimentare.

03
/06
/21

Triumf Amiria. Muzeul Culturii Queer [?] organizează o discuție cu Judith Butler, filozoafa americană care a adus contribuții semnificative la teoria feministă, teoria queer și filozofia politică. Discuția va avea loc pe 8 iunie, începând cu ora 19.00, și va fi transmisă în direct pe paginile de Facebook Triumf Amiria (https://www.facebook.com/triumf.amiria) și MozaiQ (https://www.facebook.com/mozaiqromania). Evenimentul este organizat în parteneriat cu Centrul pentru Politicile Egalității de Șanse (CPES) și Cercul Donatorilor din Bruxelles.