Rodica Negrea este o importantă actriţă româncă de teatru, film şi televiziune. Spectatorii maturi şi-o amintesc în Tillie din „Efectul razelor gama asupra anemonelor“, cei mai tineri o pot vedea în Anna Fierling din „Mutter Courage“, la Teatrul Mic.
Un articol de Dana Rotaru|10 decembrie 2014
Mulţi telespectatori au urmărit-o în producţii precum Aniela, Moştenirea, Lacrimi de iubire, Îngeraşii, Cu un pas înainte sau Iubire ca-n filme, iubitorii de film şi-o amintesc în Ion, Ştefan Luchian sau Sex Traffic. Iubitorii de teatru sunt aşteptaţi săptămâna aceasta în sala Teatrului Mic, pentru a o urmări pe Rodica Negrea jucând în cea de-a 200-a reprezentaţie a spectacolului Cum iubeşte cealaltă jumătate de Alan Ayckbourn, în regia Sandei Manu.
Dana Rotaru: Cum aţi ales teatrul?
Rodica Negrea: Copil fiind, iubeam muzica, poezia, literatura. De teatru m-am apropiat foarte devreme… În Târgu Mureş frecventam la Palatul Culturii cercul de teatru de acolo. În timpul liceului ştiam că ceea ce vreau să fac este teatru… Lucrurile se împleteau tumultuos pe atunci!
Îmi amintesc că Sânziana Pop, Catinca Ralea, Ecaterina Oproiu erau modele pentru mine, iar televiziunea era un spaţiu educaţional de înalt nivel. Părea că e o alegere între actorie, filologie, jurnalism… Era actorie! Clar!
Aţi optat, în cele din urmă, să daţi admitere la Teatru. A fost o experienţă… dificilă? Pe atunci se scoteau foarte puţine locuri la concurs…
Da! Era o competiţie absolut copleşitoare – erau şase locuri şi vreo 400 de candidaţi. Era de-a dreptul înfricoşător! În primul an n-am intrat! Mică de înălţime şi cu chip de ingenuă, îmi alesesem pentru admitere un monolog tragic din piesa Piticul din grădina de vară de D.R.Popescu şi un repertoriu de poezii care nu mă reprezentau cel mai bine la acel moment.
Şi azi sunt candidaţi care îşi aleg repertorii nepotrivite pentru admitere!
Când ai 18 ani este foarte greu să convingi că poţi juca Vitoria Lipan din Baltagul dacă nu ai o structură fizică şi emoţională potrivite! Oricât talent ai avea! Când eşti debutant e bine să mergi pe ce ţi se potriveşte cel mai bine la acel moment al examenului. În următoarul an am pregătit un monolog din Proprietate condamnată a lui Tennessee Williams şi am ales poezii care mi se potriveau mai bine atunci. Mi-am adaptat repertoriul şi am fost admisă la clasa doamnei Olga Tudorache. Era prima oară când Olga Tudorache coordona o clasă de actorie.
Rodica Negrea şi Ilinca Manolache, în „Mutter Courage“, la Teatrul Mic. Fotografii de Adriana Grand
Cum aţi descrie experienţa de studentă la actorie?
A fost o experienţă intensă pentru mine. Totul era făcut cu seriozitate, complicat, complex! Iar profesorii mei aveau un fel aparte de a aborda această meserie! Abordarea era foarte serioasă, aşezată. Ei emanau această importanţă. Tot ce era legat de această meserie nu era făcut cu jumătăţi de măsură. Aşa am receptat eu experienţa şcoală!
Având-o profesoară pe Olga Tudorache, am avut marea şansă de a întâlni nu doar un artist unic, dar şi un om extraordinar, de o generozitate absolut înduioşătoare. De dumneaei se leagă debutul meu în teatru. Eram studentă în anul întâi la teatru, Olga Tudorache era în plină glorie profesională, iar la conducerea Teatrului Mic venise Dinu Săraru.
Doamna Olga voia să joace în Efectul razelor gama asupra anemonelor de Paul Zindel. După ce a primit acceptul opţiunii, şi-a dorit să joace cu fete tinere – adică cu studentele ei: cu Adriana Şchiopu, cu Angela Ioan şi cu mine. A plusat şi mai mult şi a vrut-o pe Cătălina Buzoianu ca regizor. Cătălina Buzoianu era mai mult decât un pedagog extraordinar, era şi regizorul cel mai curtat, cel mai apreciat la acea vreme.
A fost o întâmplare fericită: pe lângă şcoala propriu-zisă, am intrat şi în profesie. Cătălina Buzoianu m-a tratat de la bun început ca pe un actor care trebuie să facă faţă unor cerinţe şi nu ca pe o studentă.
Aceste două doamne extraordinare nu numai că mi-au marcat parcursul profesional, dar m-au format ca actriţă, punându-şi amprenta asupra întregii mele cariere. Sigur că toate acestea nu ar fi fost posibile fără flerul, talentul şi inspiraţia lui Dinu Săraru care a văzut în acest proiect un viitor spectacol de succes. Astfel, Tillie din Efectul razelor gama a fost debutul meu în teatrul profesionist.
În teatru eraţi considerată ingenuă?
Ingenuă comică, chiar. Noroc că asta nu s-a întâmplat şi în şcoală! Ăsta este meritul profesoarei mele! Olga Tudorache a riscat şi a mers dincolo de aparenţe! În şcoală am făcut roluri pe care în teatru nu le-aş fi făcut decât peste 10 sau 20 de ani! De la Cătălina Buzoianu am învăţat să nu mă mulţumesc cu puţin. Au fost perioade când mai mult am refuzat decât am acceptat roluri, tocmai pentru a nu mă cantona în şablonul ingenuei.
Eu nu m-am considerat niciodată ingenuă! Mă socotesc actriţă făcută de Cătălina Buzoianu! Asta m-a marcat pe scenă. Datorită ei am învăţat ce înseamnă să abordezi un personaj şi ce înseamnă să îi dai dimensiunea spectacolului. Acestea sunt teorii pe care în şcoală nu le înveţi. Asta m-a făcut ca, de foarte devreme, să îmi abordez personajele pe dimensiuni diferite. Încă din şcoală am abordat lucrurile mici în mare.
În prezent, spectatorii vă pot vedea pe scena Teatrului Mic, în producţia Mutter Courage de Bertolt Brecht, în regia lui V.I. Frunză. De la Tillie din Efectul razelor gama şi până la Anna Fierling din Mutter Courage – rol cu care aţi obţinut o nominalizare la UNITER pentru cea mai bună actriţă într-un rol principal – s-au scurs mai bine de 30 de ani de carieră ca actriţă a Teatrului Mic. Cât de importantă este colaborarea actor-regizor pentru cariera unui actor?
Este foarte importantă! Pentru că această colaborare te dezvoltă, te structurează, te îmbogăţeşte! Şi este foarte important să lucrezi cu regizori mari. Eu am avut această şansă în cariera mea. Lucrând cu regizori mari, ai şansa de a nu te plafona! Un regizor mare te completează.
Noi, actorii, existăm doar prin propunerile regizorale. Aşteptarea – a unui rol nou, a unei colaborări noi – este parte din viaţa unui actor. Generaţia mea era obişnuită cu această aşteptare. Cred şi acum în aşteptare, dar nu într-una pasivă, ci în aşteptarea activă!
Când am terminat facultatea am aşteptat un an să obţin negaţia pentru a putea fi angajată la Teatrul Mic. Această aşteptare a meritat, pentru că a urmat intrarea mea în colectivul unuia dintre teatrele bucureştene de vârf la acea epocă. Anii 80 au fost ani de glorie ai Teatrului Mic. După 1990, însă, ceva s-a întâmplat! Schimbarea petrecută odată cu revoluţia din decembrie 1989 a schimbat, pentru o vreme, dinamica şi apetitul publicului pentru teatru. A fost o perioadă pe care am resimţit-o profund.
De unde mă aşteptam să joc şi mai mult şi mai bine, realitatea vremurilor începutului anilor 90 a contrazis aşteptările mele. Chiar m-a bătut gândul să plec din ţară… Deşi nu îmi doream asta… Nu ştiu cum se face, dar cât am jucat de la revoluţie până în prezent nu egalează, măcar, numărul spectacolelor în care am fost distribuită de la debut până în 1989!
Cum aţi depăşit această perioadă mai puţin prolifică?
Am încercat teatrul autonom! Am socotit că e momentul propice să fac ceva pe cont propriu. Şi asta pentru că nu voiam să se aşeze praful… pe mine! Am avut o colaborare foarte bună cu Teatrul Act.
Rose de Martin Sherman şi Puşca de vânătoare de Yasushi Inoue, în regia Lianei Ceterchi, au fost două spectacole pe care le-am iubit şi pe care le-am jucat cu mare plăcere. Teatrul Act a funcţionat pentru mine ca un laborator unde încercam ceva nou. Aici am întâlnit nu un public întâmplător, ci unul iubitor de teatru bun.
Apoi, am colaborat cu Teatrul din Târgovişte. Aici am lucrat pentru prima oară cu V.I. Frunză în Darul Gorgonei de Peter Shaffer, un spectacol excepţional care-l avea în rolul principal pe Mircea Rusu.
Dintre rolurile jucate la Teatrul Mic, îmi amintesc cu plăcere de Ivona din Ivona, Principesa Burgundiei de W. Gombrowitz, de Zoe din O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, de Nastasia din Maidanul cu dragoste de G.M. Zamfirescu.
Anna Fierling este un rol important şi încă un rol care v-a adus o nominalizare UNITER în 2014. Sunteţi la a doua colaborare cu regizorul V.I. Frunză şi este a doua oară când jucaţi pe scenă alături de Ilinca Manolache, fiica dumneavoastră. Vorbiţi-ne, mai întâi, despre acest rol şi despre colaborarea cu domnul Frunză!
Anna Fierling este un rol în care nu credeam că voi fi vreodată distribuită! Apoi, e un rol care mă solicită şi asta îmi place teribil! Mi se pare că mai sunt multe lucruri de descoperit la el! Îmi place foarte mult Anna şi îmi place propunerea regizorală! Anna are atâta umanitate! Este o punere în scenă extrem de curajoasă – atât vizual, cât şi conceptual. Asta îmi place şi asta apăr la acest spectacol.
Nu îmi găsesc locul în filmul românesc actual.
Lucrând cu Victor am descoperit ceva foarte important: el este genul de regizor care nu îţi îngrădeşte libertatea de creaţie. Victor te îndrumă din umbră, şlefuind fiecare gest, fiecare mişcare de-a ta, pe nesimţite! Te inspiră şi se lasă inspirat de ceea ce faci. Este foarte delicat, deşi este sever. Am confortul că sunt pe mâini bune cu el.
Care este reacţia publicului la spectacolul Mutter Courage?
Publicul este emoţionat şi asta este emoţionant! Publicul vibrează şi îmi dă senzaţia că se bucură că a venit la acest spectacol. Lumea strigă: „Bravo!”. Înseamnă că nu strigă degeaba!
Cum aţi receptat nominalizarea la UNITER?
Am primit-o cu mare satisfacţie pentru că juriul a fost format din oameni tineri! A fost o împlinire şi o mulţumire, cu atât mai mare! Şi cred că spectacolul mai are pe cineva… dacă nu chiar câţiva actori care meritau nominalizare!
Vi s-a schimbat viaţa de atunci? Aţi primit mai multe propuneri profesionale?
Pentru mine, nominalizarea pentru Anna Fierling a fost o recunoaştere a investiţiei sufleteşti. Şi mai este importantă în măsura în care această nominalizare devine o evidenţiere care aduce oamenii în sala de teatru. Cam atât.
Cum descrieţi perioada în care aţi făcut televiziune?
Până în 1989 am făcut teatru TV şi a fost o experienţă importantă pentru mine. Am filmat aici Lecţia de engleză de Nataşa Tanska, un spectacol preluat, mai târziu, de Teatrul Foarte Mic. Marea bucurie şi satisfacţie a fost întâlnirea cu doamna Leopoldina Bălănuţă.
Mai târziu, am colaborat cu Media Pro. La început am avut rezerve. S-a dovedit că n-am avut de ce! Am avut satisfacţii enorme lucrând cu Ruxandra Ion (producătoarea) şi cu echipa ei! Totul a funcţionat ca la carte. Pentru mine, experienţa acelor producţii TV mi-a adus bucurie şi am reîntâlnit publicul care stătea la coadă la bilete la teatru, înainte de 1989!
Tot aici am învăţat ceva nou: într-un timp foarte scurt trebuie să dai tot ce poţi mai bun la filmare. Ca actriţă, am fost într-un antrenament extraordinar şi am lucrat într-un context în care toţi funcţionau la maxim. E o perioadă de viaţă extrem de intensă profesional.
Filmările la Media Pro mi-au umplut un gol pe care îl aveam în raport cu scena teatrului şi am simţit că fac parte dintr-o echipă mare şi profesionistă. Mă simţeam ca într-o familie. Am amintiri foarte plăcute şi nostalgii. Am trăit mai bine şi la propriu şi la figurat! (Râde)
Care este acel ceva pe care îl faceţi de fiecare dată când lucraţi la un rol?
Citesc textul de foarte multe ori. Fiecare lectură îmi aduce altceva. Fiecare reîntoarcere la text îmi dă ceva nou de jucat. Nu cred că epuizez vreodată o formă prin care abordez un personaj. Şi acum, dacă am nevoie, recitesc textul. Am lucrat Brecht după traducerea lui Victor Scoradeţ.
Dar pentru mine a fost important din când în când să fac, printr-o lectură personală, şi legătura cu traducerea mai veche a lui Tudor Arghezi. Fiecare cuvânt are o viaţă, o semantică care mă poate inspira să descopăr ceva ce nici nu bănuiam. Căutarea mea nu se opreşte niciodată. Nu ştiu dacă e o căutare, cât mai degrabă o preocupare.
Aşa cum fiecare reprezentaţie a unui spectacol naşte un alt spectacol…Şi este un alt spectacol datorită spectatorilor care ne urmăresc din scaunele lor. Pentru mine e un mare mister cum se naşte un alt spectacol la fiecare spectacol!
Sunteţi mai aproape de teatru sau de film?
Sunt cu siguranţă mai aproape de teatru decât de film. La film depinzi mult mai mult de aparat, de imagine, de secunda aceea în care rămâne ceva pe peliculă. Nu e în aceeaşi măsură responsabilitatea ta, aşa cum este atunci când eşti pe scenă, la teatru.
Am avut o experienţă extrem de plăcută: am filmat un rol secundar în Sex Traffic, film ce i-a adus Anei Maria Marinca premiul BAFTA! Mi-am confirmat încă o dată că această meserie să face cu căldură şi că relaţia dintre artişti se face cu delicateţe şi încredere. Regizorul mă ocrotea şi îmi dădea senzaţia că ceea ce fac este extrem de important. Şi asta m-a bucurat şi m-a încărcat pentru multă vreme.
Oricum, în filmul românesc nu am avut întâlniri mari. Poate doar cea cu regizorul Dan Marcoci (la filmele Mult mai de preţ e iubirea, Scopul scuză mijloacele) să însemne cu adevărat ceva pentru mine.
Poate că nu e vremea pierdută!
Nu cred că în România voi avea şansa asta! Nu înţeleg de ce unii regizori de film importanţi de azi caută actori care nu sunt ,,contaminaţi” de meserie. Din această cauză, nu îmi găsesc locul în filmul românesc actual. Ori, eu nu cred că actoria de film este diferită de cea de teatru.
Şi mai cred că filmul românesc artistic încearcă să ajungă la valoarea filmului documentar. Actorul e transformat într-un om care comunică ceva. E doar un om, nu un actor! Repet, vorbesc despre filmul românesc valoros! Acesta îmi creează sentimentul că vrea cu mijloace artistice să ajungă la valoarea şi la autenticul filmului documentar. Iar asta pe mine, ca artist, nu mă interesează. (E relativ ce spun. Ar trebui să precizez că nu îmi place să dau verdicte!)
Rodica Negrea în „Rose“, la Teatrul Act
Ce vă mai doriţi profesional?
Îmi doresc să joc cu actori pe care îi admir şi pe care îi preţuiesc. Îmi doresc să lucrez cu regizori care mă îmbogăţesc, în faţa unui public care ştie să aprecieze cu adevărat această artă. Îmi doresc pentru fiica mea (Ilinca Manolache) tot ce e mai bun. Ilinca este cea mai mare bucurie şi împlinire a mea.
Cum este colaborarea dumneavoastră profesională cu Ilinca?
La Deşteptarea primăverii de Wedekind, în regia lui Eugen Gyemant, am jucat pe aceeaşi scenă şi am fost de acord că nu o să mai facem asta niciodată! La Mutter Courage am realizat că e păcat să ratăm un proiect atât de valoros doar pentru că ne e greu să lucrăm împreună! Ei bine, am scos premiera cu Mutter Courage şi ne-am reconfirmat: e greu să lucrăm împreună!
Dinu Manolache este, încă, un reper profesional?
Este un reper puternic şi o sursă de inspiraţie pentru mine. Dinu avea un fel special de a aborda teatrul: atât de adevărat şi realist. Mă descopăr şi acum împrumutându-i mijloacele.
Aveţi un ideal profesional?
Sunt câţiva actori care au lăsat ceva unic în sufletul meu. Mi-ar plăcea să las şi eu o urmă vie în sufletul semenilor, într-o meserie care e vie numai pe scenă…
Interviul cu Rodica Negrea a apărut şi pe site-ul Teatrului Mic
