Rodin. Poezia corpului
https://www.ziarulmetropolis.ro/rodin-poezia-corpului/

CRONICA de FILM – lungmetrajul Rodin, în regia lui Jacques Doillon.  Ediţia din acest an a Festivalului Filmului Francez s-a încheiat cu lungmetrajul Rodin, în regia lui Jacques Doillon. Probă de maturitate a celei de a 21-a ediţii a Festivalului, dar mai ales a şcolii de film francez, Rodin aduce un omagiu legendarului sculptor de la a cărui moarte se împlinesc 100 de ani.

Un articol de Andreea Nanu|30 noiembrie 2017

Un lungmetraj biografic dar și un film de idei (despre artă și statutul creatorului, despre riscul artistului de a fi înaintea timpului său dar și despre Timpul însuși, despre prejudecăți și înfruntarea lor, despre sacrificiu, libertate și curajul de a-ți asuma vocația până la capăt); o bijuterie cinematografică atent lucrată, care pune în rama unei vieți lecția ei (fără a deveni pedantă), mesajul universal al unei existențe dăruite fără rest Creației.

Paris, 1880. Pătrundem în atelierul unde Rodin modelează figurine pentru o lucrare monumentală, prima comandată de statul francez: „Porțile Iadului”, inspirată de Infernul lui Dante. Înțelegem din primele cadre că Rodin face poezie din corp (și din lut), asamblând membre și trupuri contorsionate, căutând formula expresivă, evitând locurile comune. Alături de el apare Camille Claudel, cea care se va distinge dintre toți discipolii maestrului; artistă, amantă, confidentă dar și rană mereu deschisă, această misterioasă Camille Claudel completează imaginea omului și a artistului Rodin.

Ea însăși o artistă dedicată, este în același timp un trup, o prezență de carne și sânge, supusă acelorași îndoieli, împărtășind – pe o coardă mai nuanțată, feminină – asceza unei munci rezervate, la început de secol XX, bărbaților. Ea e cea care-și sacrifică corpul (viața copilului pe care și-o refuză), dar nu și poezia lui, amplificată de tragedia personală (nu va deveni niciodată soția legitimă a lui Rodin, nici mamă) și profesională (nu va fi îndeajuns recunoscută în epocă, aflându-se mereu în umbra maestrului). Însă câteva dintre lucrările ei, pe care regizorul ni le arată în film într-o expoziție „Camille Claudel – Pissaro”, ne introduc într-un univers personal de o intensitate aparte, populat de expresiile celor mai apăsătoare experiențe umane: singurătatea, nebunia, mâinile întinse către celălalt într-un strigăt mut de ajutor.

Perioadele de acalmie (alături de Rose, casnica cuminte, sau de impetuoasa Camille) alternează cu cele de abandon, de absență a muzei, în care Rodin nu se regăsește, nu poate să lucreze; stagnarea alternează cu inspirația și căutarea febrilă, până la victoriosul: cette fois, je te tiens! Secvențele filmului sunt delimitate prin cadre fade to black, un mod interesant de a sugera discontinuitățile (din creație sau din viața personală a artistului) dar și de a păstra unitatea poveștii.

Două sunt punctele de inflexiune, pasiunea pentru Camille Claudel și pasiunea pentru Balzac, lucrare de maturitate a artistului care anunță modernismul lui Rodin, noua estetică rămasă neînțeleasă de criticii contemporani ai artistului. Cu o singură excepție: Timpul care, și în acest caz, pecetluiește valoarea operei de artă, plasând-o sub semnul eternității. Secvența finală ni-l arată pe Balzac (sculptura căreia i s-a refuzat o piață publică în Franța), în Muzeul în aer liber din Tokio, sfidând inocența omului (copiii care se joacă în jurul lui de-a v-ați ascunselea) și a naturii (un gazon perfect, umbrit de câțiva nori picturali), printr-o monumentalitate discretă și cu atât mai convingătoare, profetică.

Convingători sunt și actorii. Vincent Lindon în rolul lui Rodin este teluric și fragil, fascinat de misterul corpului căruia îi sacrifică totul, atâta timp cât acesta rămâne obiect al creației. Materie de lucru și sursă de inspirație, viața trebuie să tacă în fața operei de artă. Camille Claudel (Izïa Higelin) este cumva la celălalt capăt, fiindcă lupta se dă în propriul ei corp, nu doar pe tărâmul ideilor. Și această luptă (pierdută sau câștigată, numai posteritatea artistei o poate spune) e vizibilă și complementară celui purtate de Rodin.

Două fețe ale aceleiași medalii care, învârtită de o mână invizibilă, lasă să se întrevadă detaliile – umane sau de epocă – făpturile „suport” care populează atelierul și viața artistului (Rose interpretată de Séverine Caneele, artiștii renumiți cu care dialoghează în epocă). Rodin și Camille sunt portretizați veridic ca sculptori, Doillon insistând pe detalii care dovedesc documentarea minuțioasă a regizorului. Nu se discută despre opera lui Rodin, în schimb vedem cum lucrează artistul, principiile estetice care-l ghidează devenind evidente în tăceri, în pauze, în „spații goale”, somptuoase.

Camille Claudel evoluează de la tânăra asistentă la confidenta și amanta pasională, sfârșind în singurătate și dezamăgire („Ca artiști suntem opere de artă dar ca oameni suntem mizerabili”), fără ca Doillon să o urmărească în zona obscură a nebuniei. Există deja un precedent, în același personaj interpretat de Juliette Binoche (Camille Claudel 1915, în regia lui Bruno Dumont).

Există o rețetă pe care filmul o urmează dar care nu are nici o legătură cu clișeele pe care le denunță criticii britanici sau americani ai lui Rodin. E rețeta construcției riguroase cu respect pentru poveste și personaje, cu care școala franceză și-a obișnuit publicul cinefil. „Lentoarea” nu este un simptom al neputinței regizorale, dimpotrivă, îmi apare ca expresia unei științe subtile de a crea mici „insule” care permit filmului să respire, îngăduindu-ne nouă, publicului, timpii necesari de reflecție. Filmului i se mai reproșează narativitatea, descriptivul excesiv, dar și acestea sunt ingrediente specifice filmului francez, care se revendică de la o estetică cinematografică bine definită. Filmările exterioare fac din natură un personaj care seduce, domină și poetizează (portretizează), acompaniindu-i într-un registru secund și nuanțat pe protagoniști.

Aceeași natură ajută la fixarea imaginilor memorabile, dincolo de discurs: în casa poetului Mirabeau își dau mâna Rodin, Monet și Cezanne, oferind o punere în context sugestivă și necesară; într-un intermezzo conjugal tensionat, Rose leagănă o păpușă de porțelan, regresând spre un imaginar refugiu al copilăriei; excedat de opacitatea criticilor, Rodin îl „îmbracă” pe Balzac, scufundând un halat în var pe care-l aruncă apoi peste umerii colosului, acoperind ceea ce ochii neavizați nu pot (sau se tem) să vadă. „Plictisul” ar fi traducerea europeană a lentorii ca procedeu cinematografic. Însă filmul nu este lipsit de ritm; dimpotrivă, conflictul pe multiple paliere conferă tensiune. Rodin este traversat dintr-un capăt în celălalt de o încordare căreia îi corespunde tensiunea lăuntrică a operei; sculpturile degajă pasiune, mișcare, evoluție, curajul de a sacrifica o formă finisată pentru a obține o formă expresivă, chiar dacă șocantă.

Absența unei părți a corpului sugerează uneori mai bine ideea acestuia disimulată în materie, tocmai de aceea sculptorul nu ezită să o înlăture. Alt element care atrage vizual atenția este picturalitatea, unitatea cromatică; culori de pământ, chiar și pielea personajelor capătă nuanțe marmoreene, nimic nu e lăsat în afara sferei de influență (și de atracție) a creației lui Rodin. Lutul este materialul cel mai de preț cu care sculptorul lucrează („în lut îmi găsesc formele”) tocmai fiindcă este viu și permite reveniri, remodelări, decantări.

Același lut este și cel mai fragil (în comparație cu rigiditatea marmurei sau a pietrei), lăsându-se „decapitat” cu un fir de sârmă (remarcabilă scena în care unei statui i se taie capul fiindcă torsul ei spunea deja întreaga poveste). Exteriorul rămâne frust, lumina crudă are o candoare aparte, peisajul e sălbatic la fel ca iubirea, trupul își spune poezia lui, fără artificii. Erosul modelează, lăsându-și amprenta asupra statuilor și a trupurilor, unele dintre ele captive în „Porțile Iadului” dar și viitoare opere ale lui Rodin: Sărutul și Gânditorul.

Deși în a doua parte a filmului erosul are tendința de a cădea în exces – trupul supus inevitabil acelorași clișee își epuizează resursele, devine repetitiv și nu mai emoționează – Jacques Doillon nu face rabat de la calitate; calitatea filmului (de artă) pe care o dă numai ideea, realitatea secundă la care acesta rămâne conectat. Aș aminti scena în care două modele feminine inventează, la cererea maestrului, posturi inedite ale trupului care să inspire Infernul și care sfârșesc într-o serie de acuarele; secvența reușește în ciuda lascivității să evite vulgaritatea.

Regizorul ne conduce privirea, ca un anatomist pasionat, de-a lungul unui alfabet al corpului care-și găsește noi semnificații în raport cu scopul de artă pe care-l servește. E un aspect din care filmele românești, în care partitura corpului e detronată prin reducerea la simpla fiziologie, ar putea învăța.

Scenariul, împreună cu muzica (atemporală, simplă și modernă) compusă de Philippe Sarde, completează poezia filmului. Scenariul își asumă un risc (prea „poetic” pentru unii, prea „locvace” pentru alții), dar și meritul de a fi păstrat întocmai fraze și idei ale maestrului, ca într-un documentar. Pariul regizorului e câștigat prin impresia de ansamblu.

Filmul este unitar, elementele lui (biografie și ficțiune) sunt în echilibru, coerența dintre formă și fond (povestea și mijloacele cinematografice folosite pentru a o spune) este asigurată. Deși nu optează pentru zonele întunecate care au traversat relația dintre Rodin și Camille și care ar fi dat poate un relief mai dur peliculei, Doillon arată că există și o adâncime care mizează pe tăcere și reținere, pe sugestie și observarea atentă a naturii – liniile de forță în care artistul creează. Și asta mă face să cred că a găsit o formulă potrivită pentru un film-omagiu, dedicat lui Auguste Rodin.

Foto: Rodin – facebook

 



05
/07
/22

Minionii (ființe mici, galbene, cilindrice, cu unul sau doi ochi acoperiți de ochelari, care vorbesc limba „minioneză” pe care doar maleficul lor stăpân, Gru, pare s-o stăpânească la perfecție) și-au câștigat celebritatea binemeritată și au ajuns, iată, cap de afiș al celui de-al doilea lungmetraj dedicat poveștii lor.

05
/07
/22

Adaptarea lui Xavier Giannoli a romanului lui Honoré de Balzac despre ambiții literare și corupția din media în Parisul secolului XIX ajunge în cinema din 8 iulie, distribuit de Independența Film. Prezentat în premieră internațională la Festivalul de la Veneția și câștigător a șapte premii César, printre care și premiul pentru cel mai bun film, Iluzii pierdute reunește în distribuție nume cunoscute precum Cécile de France, Xavier Dolan sau Gérard Depardieu.

04
/07
/22

Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) revine la Sibiu, între 7 și 10 iulie. Este al 16-lea an în care TIFF aduce la Sibiu cele mai așteptate și premiate producții ale sezonului. Peste 25 de filme în premieră și cine-concerte vor avea loc în două spații outdoor, dar și în cinema. TIFF Sibiu se va desfășura în Piața Huet (toate evenimentele de aici vor avea intrare liberă), în Habermann Markt / Piața Habermann și la Cine Gold. Sloganul ediției este „Make Films, Not War”, un răspuns al organizatorilor față de războiul din Ucraina și un îndemn la creație, nu la distrugere.

04
/07
/22

Prezentarea filmului “R.M.N.” (2022) cu participarea regizorului Cristian Mungiu, proiecţia unei versiuni restaurate a capodoperei “Evanghelia după Matei” (1964), în anul centenarului Pier Paolo Pasolini, şi o dezbatere despre Václav Havel prilejuită de apariţia unui film biografic şi de traducerea în română a unei culegeri de discursuri şi texte ale fostului preşedinte ceh se numără printre evenimentele speciale de la a noua ediţie a Festivalului Ceau, Cinema!, care va avea loc în perioada 14-17 iulie la Timişoara.

30
/06
/22

Festivalul longeviv și cu tradiție din Piatra Neamț aduce, deja de 14 ani, în fața cinefililor, filme documentare și scurtmetraje create de regizoare și regizori aflați la începutul carierei lor în cinematografie.

24
/06
/22

În sala cinematografului Victoria din Cluj-Napoca, în cadrul secțiunii competiționale a Festivalului Internațional de Film Transilivania (TIFF, 17-26 iunie), este proiectat „The Last Execution“. În prima scenă a filmului, actorul Lars Eidinger, care joacă rolul medicului Werner Teske, se află pe bancheta din spate a unei dube a poliției politice din Germania de Est.

23
/06
/22

Sâmbătă, 25 iunie, Asociațiile Bloc Zero și MaiMultVerde organizează o seară de film pentru toate vârstele pe insula de pe Lacul Morii, dublată de un picnic comunitar și o discuție despre reamenajarea sustenabilă a spațiilor verzi din București.

22
/06
/22

„Elvis“, filmul lui Baz Luhrmann despre cel mai bine vândut cântăreț solo al tuturor timpurilor, e alegerea perfectă pentru entertainment de calitate, în această vară.

22
/06
/22

INTERVIU Prezent la Cluj-Napoca pentru TIFF, regizorul Eran Kolirin vorbeşte într-un interviu pentru Ziarul Metropolis despre ce înseamnă să faci, ca cineast israelian, un film bazat pe o carte a unui scriitor palestinian despre viaţa arabilor care sunt cetăţeni ai Israelului.

20
/06
/22

Poate cel mai bun film nou văzut în primele trei zile de TIFF e "Rimini" (2022), realizat de austriacul Ulrich Seidl - portretul sarcastic al Europei prin povestea unui cântăreţ austriac eşuat care performează pentru pensionari în hoteluri semi-pustii din celebra staţiune italiană care dă titlul.

18
/06
/22

Cluj-Napoca e, zilele astea, orașul ideal. După cum ar spune un clasic în viață: „pentru că… din seria filmelor“. Pentru că… TIFF și pentru că… festival. Mare. Frumos. Prietenos. Aventuros. Și alte cuvinte care se termină la fel de spectaculos – spumos, delicios, tiffelicious.