România lui Liviu Dragnea și America lui Donald Trump. Care e cartea Târgului Gaudeamus?
https://www.ziarulmetropolis.ro/rom%c3%a2nia-lui-liviu-dragnea-%c8%99i-america-lui-donald-trump-care-e-cartea-t%c3%a2rgului-gaudeamus/

Ziarul Metropolis vă invită la duelul cărţilor. În fiecare lună, alegem două dintre cele mai importante volume recent apărute în România şi le punem la luptă faţă în faţă. Cel care va câştiga confruntarea va fi declarat cartea lunii.

Un articol de Monica Andronescu|4 Decembrie 2017

De data aceasta Duelul se petrece la Târgul Gaudeamus 2017. România lui Liviu Dragnea și America lui Donald Trump. Realitatea unui început de secol 21, în două lumi diferite, în care anormalitatea a devenit regula cotidianului, două lumi îmbolnăvite, în care acul busolei cu greu mai indică nordul…

La recent încheiatul Târg Gaudeamus, desfășurat, ca de obicei, la Romexpo, într-un peisaj editorial mai degrabă sărac, dacă îl iei la bani mărunți, în ciuda lansărilor vocale și a pachetelor cu sclipici, puține au fost evenimentele cu adevărat importante. Timp de cinci zile cam toate editurile din România s-au întrecut să pună pe standuri cărți mai noi sau mai vechi, cu reduceri mai mari sau mai mici, multe s-au întrecut în lansări la care de-abia dacă se oprea din când cineva, deși târgul a fost cam în toate zilele plin spre arhiplin… Asta în ciuda aventurii pe care o presupune drumul până la Pavilionul Central, până la care trebuie să treci prin hârtoape, construcții, bălți cu noroi și altele asemenea îmbietoare pentru orice iubitor de cărți. Și în ciuda faptului că mai-marii Capitalei noastre s-au gândit să facă un pustiu de bine chiar în zilele principale ale Gaudeamusului, adică sâmbăta și duminica trecută, oprind circulația pe bulevard dinspre Arcul de Triumf până la Casa Presei, când s-a făcut repetiție pentru defilarea cu tancuri… Așadar, printre tancuri și moloz, un pasaj sumbru și neluminat și vreo cinci treceri de pietoni pe care le traversai în jumătate de oră, căci poliția era la datorie să încurce puțintel circulația în zonă, ajungeai fericit în mijlocul tarabelor cu de-ale gurii tradiționale, printre mirosuri înfrățite de kürtős kalács și mititei, cât să-ți refaci nițeluș forțele înainte de turul printre standurile îmbietoare.

Aceste fiind zise și în ciuda topurilor livrate de edituri, imediat după încheierea târgului, e evident că puține au fost evenimente de-adevăratelea. Humanitas a scos, ca de obicei la înaintare, toate personalitățile care adună public și care scriu adesea cărți cu bătaie clară la evenimente, vezi de data asta Centenarul… Și tot românul se îmbulzește brusc interesat. Igor Bergler cu „Testamentul lui Abraham” a dat din nou lovitura și a fost – pare-se – cea mai vândută carte a târgului. Proaspăt nobelizatul Kazuo Ishiguro a fost și el printre numele căutate la Gaudeamus 2017. Ca să nu mai vorbim de cartea născătoare de revolte a lui Dan Voiculescu, publicată la Editura RAO, care, în ciuda boicotului încercat de diverse personaje din viața culturală, tot a ieșit pe locul 2 la această ediție a târgului, la egalitate cu Nemira.

Dar dincolo de multele acțiuni zornăitoare, cea mai importantă apariție în zona ficțiunii românești rămâne romanul lui Florin Chirculescu, „Greva păcătoșilor sau Apocrifa unui evreu”, publicat la Editura Nemira, câștigător deja la fosta ediție a Duelului cărților. Lăsând, așadar deoparte „Greva păcătoșilor” care este fără dubiu romanul românesc al Gaudeamus 2017, am ales alte două apariții pe care le considerăm printre cele mai importante, deloc asemănătoare ca structură, dar cu adevărat reprezentative și care, deși în forme total diferite, surprind aceeași realitate a acestui deceniu. România lui Liviu Dragnea și America lui Donald Trump…

„Cum să fii fericit în România”, un volum colectiv coordonat de Oana Bârna, în care semnează texte Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu, Andrei Pleșu, Radu Paraschivescu, Andrei Cornea, Tatiana Niculescu, Horia-Roman Patapievici și încă alte nume la fel de importante, în total 17 texte care pun problema (ne)fericirii în România. De cealaltă parte, „Casa Golden” de Salman Rushdie, cea mai nouă carte a autorului „Versetelor satanice”, tradusă de Dana Crăciun și publicată și la noi foarte repede după apariția ei, de Editura Polirom.

New York în lumea dinaintea lui Trump

Salman Rushdie este unul dintre acei scriitori învăluiți într-o aură de legendă, de când ayatolahul Ruhollah Khomeini a pronunțat celebra fatwa împotriva lui, care-l condamnă la moarte, ea fiind valabilă și în prezent, iar Rushdie trăind protejat de Serviciile Secrete, ascuns undeva în marele New York. Născut la Bombay, Salman Rushdie a crescut într-o familie musulmană, dar ceva mai relaxată în privința religiei, ceea ce a făcut ca educația sa timpurie să fie caracterizată de un amestec de elemente indiene și britanice. În urma publicării romanului „Versetele satanice” în 1988, socotit o blasfemie la adresa profetului Mahomed, împotriva lui a fost pronunțată o sentință la moarte. Ceea ce, trebuie s-o recunoaștem, a avut efect benefic în ce privește celebritatea lui. Cartea a fost interzisă imediat în multe state islamice, a fost arsă în public, a născut proteste. Astăzi, Rushdie revine în atenția lumii cu „Casa Golden”, o carte așteptată, o carte despre America sau, mai exact, despre New York, în perioada cuprinsă între alegerea lui Obama la Casa Albă și ajunul victoriei lui Donald Trump. Iar cuvintele lui rezumă extrem de bine această victorie care a scandalizat lumea, sugerând că Trump n-a venit din nimic… „Unul dintre motivele pentru care cred că am putut scrie această carte este acela că mult din ceea ce reprezintă Trump și din ceea ce a dezlănțuit el era acolo oricum, dacă priveai cu atenție. Și nu putea fi distrus prin înfrângerea lui. Odată ce ai scos dopul de la sticlă, lucrurile țâșnesc afară”.

„Casa Golden” este romanul unei lumi roase pe dinăuntru, cu dezechilibre psihice și dezorientări sexuale despre care se vorbește pe față. Un roman care vorbește despre adevăr, teroare și minciună, în care un loc aparte îl ocupă deontologia jurnalismului în lumea noastră. Pe scurt, în agitatul şi aglomeratul New York există un spaţiu liniştit şi plin de farmec unde tânărul René, regizor aspirant, duce o viaţă plăcută şi liniştită. Asta până în ziua când în cartier se mută o familie ciudată, alcătuită din patru bărbaţi – un tată vârstnic şi cei trei fii ai săi – ce folosesc nume romane ca să-şi ascundă originile şi trecutul… Nero, personajul central, care, așa cum a remarcat presa internațională, are ceva din trăsăturile lui Trump, este teribil de bogat, are o superbă soție rusoaică și legături vechi cu lumea interlopă din India. India pe care, împreună cu fiii lui, a lăsat-o la un moment dat în urmă, după ce mama lor a murit în timpul atacurilor teroriste de la Mumbay, din 2008.

În această lume stranie, tânărul René intră pe ușa din spate, e un observator în căutarea marelui subiect pentru un film documentar. Își urmărește vecinii, le cercetează și în mare parte le ghicește viețile. Problema identității într-o lume fără identitate este cumva problema cea mai importantă pe care o propune „Casa Golden”. Rushdie pune degetul pe criza existențială a societății noastre. Cei patru Goldeni sunt cu toții refugiați, vin dintr-o Indie care îi bântuie încă, după ce și-au abandonat acolo totul, și-și aleg nume de împrumut. În New York trebuie să învețe din nou să trăiască. Și asta le bulversează realitățile. Dionysus se luptă cu propria identitate sexuală, Petronius, dezvoltă agorafobie, iar Apuleius, artistul, tânjește după locul de baștină și suferă de golul teribil pe care ți-l poate da exilul. Iar în tăvălugul vieților lor, Goldenii dezvăluie mecanismele unei societăți care își caută identitatea.

Este posibilă fericirea în România?

În partea cealaltă a lumii, într-o cultură cu mult mai mică și care întotdeauna a suferit din această cauză, încercând, mai ales după Revoluție marea sincronizare cu America tuturor posibilităților, oamenii aproape că nici nu-și mai pun problema fericirii. La aproape trei decenii de la căderea unui regim dictatorial, România își începe anul 2017 în stradă. Vrând să dărâme un guvern proaspăt ales, dar care calcă imediat în picioare idealurile unei generații care n-a apucat să trăiască în comunism. Volumul publicat de Editura Humanitas însă, „Cum să fii fericit în România” cuprinde mărturii despre (ne)fericire ale unor oameni care au trăit în comunism mare parte din viață și care aproape că nu știu să vorbească despre fericire. Citind volumul care se deschide cu texte de Cioran, pătrunzi într-o lume în care cuvântul „fericire” e rar folosit.

Nu, nu e un manual despre fericire, nu e un volum motivațional care să-ți dea câteva ponturi și să vindece un fel de depresie națională. Deloc. E mai degrabă – și acesta este și motivul pentru care l-am ales la acest duel – o radiografie ca un puzzle a României ultimelor decenii. Cu toate nefericirile în care trăim, ca colecție de tristeți pe care să le pui într-o sticlă și să le arunci în mare în speranța că cineva le va găsi într-o zi, într-o altă galaxie.

Soluțiile de fericire, deși nu sunt false, sunt ele însele de o tristețe care devine parcă emblema lumii noastre. Și ca să vezi și să simți boala adâncă a acestei societăți e suficientă o călătorie prin București. Oamenii sunt triști și închiși în ei înșiși. Însă volumul de la Humanitas caută, caută, caută… posibile căi, individuale, personale, de a avea acces la fericire. Gabriel Liiceanu „vinde” soluția lui Constantin Noica, „o ecuație paradoxală a fericirii” cum o numește el, și care constă în evadarea spirituală dintr-un spațiu ermetic închis. „Orice infern devine suportabil dacă paradisul culturii devine cu putință” sunt cuvintele lui Noica. Însă soluția de fericire este până la urmă o formă de evadare… Câtă tristețe e în aceste cuvinte. Și e de fapt un fals răspuns la întrebarea „Cum să fii fericit în România”. Căci evadarea presupune în fond desprinderea de România…

Ioana Pârvulescu, relatând câteva episoade concrete din contactul cu societatea, cu Gara de Nord, cu cerșetorii, cu lumea, ajunge și ea la… fericire. Și caută în propriul computer de câte ori a folosit acest cuvânt. Găsește o singură intrare și aceea în titlul unei cărți a lui David Foenkinos. Cuvintele pe care această entitate virtuală i le varsă în față sunt alese parcă de o entitate superioară: „Suntem pregătiți pentru orice, se pare, mai puțin pentru fericire. În lumea noastră oamenii plătesc sume mari ca să fie asigurați <în caz de incendiu, de inundații, de accidente>, dar în caz de fericire rămân descoperiți”. Concluzia ei? „Pentru că, aș spune, probabilitatea asta e destul de mică în viețile noastre”.

Și dacă Radu Paraschivescu își găsește o „insulă” personală „cu ochi negri”, iar Andrei Cornea scrie o superbă fabulă, care s-ar putea rezuma prin „ești fericit dacă ești orb la fericirile celorlalți”, Tatiana Niculescu vorbește despre cum poți (sau nu) fi fericit într-o lume nefericită. Și despre cum fericirea reîntâlnirii cu România, după ani mulți trăiți la Londra, fericirea piețelor colorate și a hărmălaiei de aici, de la Porțile Orientului, avea curând să ia locul unor nefericiri transcrise toate ca într-un superb poem care începe așa: „Definiția fericirii se schimba cu fiecare zi care trecea și, până la urmă, aveam s-o formulez așa: Să nu te naști într-un spital bântuit de streptococi aurii, argintii ori de alte nefaste culori. Dacă tot ai apucat să te naști, să scapi neinfectat, ca să nu fii îndopat de mic cu antibiotice care-ți distrug sistemul de apărare al corpului…” Și tot așa, „definiția fericirii” se schimbă pentru fiecare etapă a vieții, Tatiana Niculescu surprinzând în cuvinte simple România întreagă cu toate obiceiurile ei aducătoare de nefericire cronică: „Prunc, să nu ți se îndese vara pe cap o căciulă și în picioare ciorapi de lână, iar iarna să nu ți se spună că trebuie să te ferești de curent (de aer). Când mergi cu părinții la mare, să nu fii obligat să stai la soare în pielea goală, sub privirile tuturor. În primii ani de viață, când te împiedici și cazi, să nu fii admonestat și pedepsit.” Iar finalul eseului ei, rezumă perfect esența unui volum care vorbește despre nefericirea noastră cronică și (aproape) imposibilitatea de a i te sustrage: „Dacă, prin cine știe ce dar al sorții și dispoziție a inimii, treci cu bine de toate astea, dacă supraviețuiești tuturor nefericirilor colective și individuale și nu ești nici resemnat, nici revoltat, nici mânios, nici apatic, înseamnă că te poți numi un om fericit în România. Doar că, spunea cineva, un om fericit într-o lume nefericită e mai nefericit decât acea lume nefericită”.

Decizia

Pentru că surprinde o realitate în care supraviețuim, uitând adesea sensul cuvântului „fericire”, pentru că e mai mult decât o colecție de eseuri motivaționale, pentru că e un document inedit despre România ultimelor decenii și care sondează nefericirea cronică a unei țări prin mărturii personale, Ziarul Metropolis declară volumul colectiv „Cum să fii fericit în România”, apărut la Humanitas, câștigător al duelului și cartea Târgului Gaudeamus.

08
/08
/18

Zilele trecute, scriitorul și scenaristul Florin Lăzărescu a trecut pe la o vulcanizare, de mai multe ori - cum veți putea citi în povestirea ce urmează -, fapt ce a dat naștere unei "relatări", o povestire (cinematografică) deprimantă & plină de humor, așa cum este și țara în care continuăm să conviețuim...

05
/08
/18

Cu acțiunea plasată în Roma, în anii de după al Doilea Război Mondial, Roma cartierelor mărginașe aflate în sărăcie și lipsuri, „Băieții străzii” (editura Litera), de Pier Paolo Pasolini, spune povestea unui grup de copii, deveniți adolescenți, de la periferia societății.

01
/08
/18

Cartea „Homo Deus – scurtă istorie a viitorului”, de Yuval Noah Harari, traducere din limba engleză și note de Lucia Popovici, a fost publicată la editura Polirom în anul 2018. Am selectat pentru dumneavoastră zece fragmente care caută să ne rezume viitorul, fragmente din care afli lucruri cu adevărat uimitoare.

24
/07
/18

Mâine (miercuri), 25 iulie 2018, de la ora 17.30, la Galeria Galateca (București), Cornel Brad lansează cartea de portrete fotografice “Oameni.Putere.România.”. Prezentarea cărții va fi făcută de către domnul Andrei Ţărnea, comisarul Sezonului România-Franţa.

19
/07
/18

Institutul Național al Patrimoniului împreună cu agenția de comunicare creativă Zaga Brand au lansat campania #CronicariDigitali, prin care își propun să apropie pentru prima dată valorile și tradițiile României de generația millennials. Astfel, tinerii sunt stimulați să cunoască, să înțeleagă, să aprecieze și să promoveze patrimoniul cultural național și UNESCO din România.

18
/07
/18

Romanul „Viață de vânzare” de Yukio Mishima (traducere din japoneză și note de Andreea Sion) a fost publicat la Editura Humanitas Fiction în anul 2018. Cartea este una cult, a apărut în 1968 și face figură aparte în opera lui Mishima (care a ajuns de trei ori aproape de Premiul Nobel). Mishima, provenit dintr-o familie de samurai, și-a făcut seppuku la 45 de ani, în 1970.

Page 1 of 8212345...102030...Last »