CORESPONDENȚĂ DIN PARIS. Cea de-a 39-a ediţie a Salonului, unul dintre cele mai importante evenimente culturale din Europa, a continuat sâmbătă şi duminică la Paris.
Un articol de Andrei Crăciun|17 martie 2019
La standul României au avut loc întâlniri de la zece dimineața la opt seara. Am selectat pentru dumneavoastră câteva momente din programul artistic.
Câte ceva despre poezie
E sâmbătă, 16 martie 2019, Parisul este, ca la fiecare sfârșit de săptămână în ultimele luni, sub asaltul vestelor galbene, mii și mii de oameni protestează pe marile bulevarde, se luptă cu forțele de ordine și își urlă revolta față de – ei bine, față de tot. Față de sistem.
Până la Porte de Versailles, însă, unde se desfășoară Salon du Livre, protestul nu ajunge. Salonul continuă să onoreze cultura europeană, iar România își are locul ei.
Sunt orele 11 și jumătate, se apropie prânzul cel mic, și la standul țării noastre se discută despre poezia română contemporană.
E o dezbatere animată de Linda Maria Baros, iar la masă au luat loc poetul Matei Vișniec, poetul (și traducătorul) Dinu Flămând, traducătorul (și scriitorul) Nicolas Cavaillès, poetul Cosmin Perța, poeta Rodica Draghincescu.
Poezia, așadar.
Matei Vișniec vorbește despre poezia din prima sa tinerețe, poezia ca spațiu de igienă mintală, poezia, ca formă de rezistență.
Poet fiind, Matei Vișniec se întâmplă să se exprime chiar în poezie, căci ce altceva este această propoziție scurtă, dar atotcuprinzătoare: Noi credeam în poezie.
Și, dacă vreți să știți, poeții români cred în continuare în poezie.
Cosmin Perța a introdus ideea că poezia românească de astăzi ar fi mai bună decât proza, și nu s-au prezentat obiecții la această ipoteză.
S-a vorbit din nou despre lipsa granițelor în ultimele decenii, frontierele nu au căzut doar între oameni, ci și între literaturi. Nu mai avem – a subliniat Vișniec – o împărțire rigidă și greșită: o poezie mai bună în Est și o proză mai bună în Vest. Nu. Literaturile sunt, pur și simplu, altele. Altfel.
S-a circulat în jurul acestui gând: puterea pierdută a poeziei. Mai are poezia puterea de altădată? Nu. Are însă o altă putere, mai subtilă și, poate, mai frumoasă.
Nicolas Cavaillès a citit din poetul Mircea Cărtărescu, pe care l-a tradus și toți cei prezenți au fost de acord că e nevoie de un traducător-poet ca să traduci un poet bun. Se întâmplă rar, dar se întâmplă. Iar cazul Cavaillès-Cărătrescu o demonstrează.
Dinu Flămând și-a exprimat speranța că vom avea, cât mai curând, o antologie de poezie românească la Gallimard, tradusă poate chiar de Nicolas Cavaillès.
Și Dinu Flămând vorbește în poezie, căci iată: limba poeziei rămâne limba maternă și asta nu se poate schimba.
Un text – crede Flămând – poate trăi într-o altă limbă doar dacă a fost viu de la bun început în limba în care a fost scris. Literatura română are nevoie de traducători nativi, francezi care să traducă din română în franceză, italieni care să traducă din română în italiană – și sunt tot mai puțini (mai ales pentru limba franceză).
Rodica Draghincescu și-a citit foarte expresiv poezia și a dat publicului (toată dezbaterea s-a desfășurat în franceză) această concluzie: poezia a deșteptat conștiințe, chiar și când a fost scrisă pe baze inconștiente.
Matei Vișniec i-a invitat pe cei prezenți la Paris și la Festivalul Internațional de Poezie de la București, înspre sfârșitul primăverii.
A se veni.
Un Cioran inedit
Ziua de duminică a propus, printre multe altele, un dialog despre un Cioran inedit – de ce intrigă acest Cioran?
A fost un dialog între același Nicoals Cavaillès și Mara Magda Maftei, care a făcut cercetări academice asupra operei cioraniene și a dat mai multe volume – dintre care cel mai recent (publicat la Fauve, în 2018) poartă chiar acest titlu: Un Cioran inédit, pourquoi intrigue-t-il?
Autoarea a făcut o bună introducere la Cioran – a vorbit despre insomniile care i-au schimbat viața, din adolescență, despre cum a devenit filosoful sibian un expert în chestiunea morții, despre alegerile ideologice greșite, despre simpatia juvenilă pentru Garda de Fier, pe filiera profesorului său Nae Ionescu.
Dar a vorbit și despre Cioran cel matur, care nu mai voia să se atașeze și descoperise budismul. Un Cioran căutând cu disperare detașarea. Inedit.
Mara Magda Maftei a arătat în ce consta unicitatea lui Cioran în rândul generației sale: dacă Noica era cel care căuta un suflet românesc și continua sistemul filosofic propus de Nae Ionescu, Cioran a rămas până la sfârșit un revoltat, permanent nemulțumit de pasivitatea românilor în fața istoriei, care – așa gândea scepticul – e o pată de rușine, nu o dovadă de înțelepciune.
Mara Magda Maftei a vorbit și despre cum regreta Cioran limba română și posibilitățile ei ludice, franceza fiind mult mai rigidă.
De ce nu s-a sinucis Cioran? Scriitoarea e de părere că la român cochetarea cu suicidul a fost, totuși, un act teatral. Nu și-a dorit, de fapt, niciodată o asemenea moarte.
Anii romantici
Tot duminică la o oră de vârf în Salon, la concurență cu Orhan Pamuk (nobelizatul strânsese o mulțime covârșitoare în fața Scenei Mari), la standul României discutau Gabriela Adameșteanu (despre traducerea în franceză a lucrării sale de memorii – Anii romantici, apărută în traducerea lui Nicolas Cavaillès, la Non Lieu, chiar în acest an), scriitoarea Marina Anca, despre lucrarea sa L’empreinte du papillon ou l’improbable idylle entre capitalism et dictature, publicată în urmă cu un an la L’Harmattan, precum și oamenii de litere francezi Jean-Yves Potel, Jérome Carassou și Gabrielle Napoli.
Gabriela Adameșteanu a vorbit despre ce considera, înainte de 1989, că este misiunea scriitorului: scriitorul era cel care dădea o voce oamenilor simpli, și toți oamenii erau atunci simpli, dacă nu erau în structurile de putere din Partidul Unic.
Aspect de la dezbaterea prilejuită de anii romantici, moderată de Cristina Hermeziu (dreapta)
Gabriela Adameșteanu își dorea, deci, să creeze în literatură o lume diferită de cea oficială – o lume care să reprezinte viața adevărată a oamenilor. Apoi, a făcut jurnalism partizan, militând permanent pentru România democratică și europeană. Nu a putut rămâne neutră, jurnalismul său nu a fost detașat. Anii romantici de după căderea dictatorilor au fost ani nebuni, cu reguli suspendate.
Altfel, Gabriela Adameșteanu crede în scriitorul neutru, care să lupte permanent cu partizanatul din fiecare om.
Francezii au combătut-o: nu, ea nu este o scriitoare neutră, neutru e un cuvânt insuficient. Este o scriitoare critică – are mereu în vedere mai multe puncte de vedere și nu-și ocolește personajele negative.
Anii romantici, deci o necesară frescă socială și politică, un tablou al României între epoci.
Și s-a făcut noapte și s-a făcut dimineață.
Și a fost luni, ziua a patra și ultima la Salon.
Gabriela Adameșteanu a vorbit despre ce considera, înainte de 1989, că este misiunea scriitorului: scriitorul era cel care dădea o voce oamenilor simpli, și toți oamenii erau atunci simpli, dacă nu erau în structurile de putere din Partidul Unic.
