Iulia Rugină, Oana Răsuceanu şi Ana Agopian inventează poveşti şi le transformă în filme, ca de exemplu „Love Building”, o comedie romantică despre relaţiile de cuplu. De ce ai nevoie ca să faci film şi cum se scrie un scenariu „în trei”? Ne spun chiar ele, în cinci secvenţe.
Un articol de Adina Scorţescu|2 decembrie 2013
Secvența 1: Etajul doi, mansardat, al unei clădiri recent renovate, nu foarte departe de parcul Cișmigiu. Ora 7 seara. Spațiul e împărțit într-o sală de curs și o bucătărie deschisă. Pe mesele pătrate, joase, de la Ikea, sunt împrăștiate câteva reviste despre cinema și trei lumânări groase, aprinse. În jurul meselor sunt așezate, sub formă de U, scaune albe, negre și roșii. Pe scaune stau vreo zece oameni care se uită atent la fata îmbrăcată în negru, pe la vreo 30 de ani, care butonează la calculator. Poartă pantaloni largi și-și ține piciorul stâng îndoit, pe scaun.
„Cu cât știi mai mult despre personaj, cu atât omul ăla e mai viu, are carne pe el”, le explică Iulia cursanților.
De pe un afiș gri, o privesc fix Alexandru Papadopol (cu ochelari) și Dorian Boguță (la bustul gol, cu țigara între buze); Între cei doi stă Dragoș Bucur, care se uită undeva în stânga, înspre o tolbă cu săgeți. Toți trei au aripi mari, cu pene alb murdar. Pe afiș scrie „Dragostea nu mai e cum a fost odată ca niciodată. LOVE BUILDING”.
Secvența 2: Aceeași încăpere, cu o oră mai devreme. Iulia stă la masă (o masă roșie, mai mult lungă decât lată, care se îngustează la mijloc). În celălalt capăt al mesei e Ana, îmbrăcată într-o rochie scurtă, neagră. Ține în mână o cană cu ceai. De pe hol se aud pași mici, care urcă scările în grabă. Ușa e deschisă de o fată vopsită blond, minionă, cu ochelari cu rame negre.
„Bună! Eu sunt Oana, îmi pare bine; scuză-mă de întârziere”, îmi strânge mâna apoi le spune fetelor, în timp ce se așază la masă, pe locul din mijloc: „Măi, v-ați pregătit cu lumânări!”. „Nu, la mine așa e la curs”, îi răspunde Iulia.
Ana Agopian, Oana Răsuceanu și Iulia Rugină (Ago, Răsu și Rugin, așa cum le zic prietenii) au fondat în 2009 Control N, o asociație culturală care are scopul de a promova cinematografia în rândul tinerilor.
Și tot ele sunt creatoarele filmului „Love Building”, care a intrat în cinematografe la începutul toamnei. La mijlocul lui septembrie, când depășise deja 10.000 de spectatori, site-ul ProCinema îl numea „filmul românesc independent cu cel mai bun debut pe marile ecrane de anul acesta”. L-au filmat în 10 zile, în iulie 2012, cu un buget de 50 000 de euro.
„Și trăiți din film?”
Iulia: „Adică să trăiești din banii încasați dintr-un film românesc?! Doamne-ajută!” (râde) „Eu nu cred, not in my lifetime. Oricum, e mai ușor să scrii decât să produci în țara asta.”
Oana: „Că mănânci eugenii.”
Iulia: „Oricum mănânci eugenii!”
O prietenie începută în facultate
În 2002, Ana dădea admitere la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATAC), secția Comunicare audio-vizuală. Printre colegii de examen era și Oana, care, cu un an înainte, dăduse la secția de actorie și picase. „Răcisem, făcusem febră 40º, am luat primele probe, dar am picat la ultima. Și am luat-o ca pe un semn, că trebuie să mă reorientez.” În același an, Iulia dădea admitere la secția Regie de film și televiziune. „S-au legat bine lucrurile; și eu am picat, cu un an înainte.” „Dar, până la urmă, tot ajungeam împreună”, adaugă Ana.
Au început să lucreze împreună la proiectele din facultate: scriau scenariul împreună, iar Iulia semna regia. „Am crescut împreună, ne-am împrietenit. Ne emoționam și ne amuzam la aceleași lucruri”, explică Ana. „Ne-am apropiat foarte tare lucrând la un film în anul trei, «Bună Cristina! Pa Cristina!»” Filmul, alb-negru, spune – în mai puține de 15 minute – povestea unei fetițe, Cristina, care este îndrăgostită de un vecin mai mare decât ea. Camera ei e plină de postere și de jucării. „Ne-am adus toată casa la decor – toate jucăriile, toate afișele”, spune Oana râzând; „dormeam la mine, scriam împreună… iar căldura asta se simte, chiar dacă filmul e alb-negru.”
După facultate, s-au chinut cinci ani să facă un film. A ieșit „Captivi de Crăciun”, un mediu-metraj despre patru oameni înzăpeziți într-o gară de provincie, în ziua de Ajun. Ideea nu le-a picat din cer, ci le-a fost impusă de concursul de scenarii de scurt-metraj (Nisi Masa) la care voiau să participe. Povestea trebuia să fie „cu turiști”. Până la urmă a ieșit un mediu-metraj (în care joacă și Bogdan Dumitrache), filmat în 2009.
„Cum se naște un scenariu?”
„Stăm, vorbim și ne vin idei. Ore, zile, săptămâni. Construim personaje și povestea, în mare. Apoi zicem replicile cu voce tare și cineva stă la calculator și le notează, de obicei Rugin”, povestește Ana.
„Când stăm împreună și vorbim, trecem prin trei filtre. Credem că e mai bine așa”, spune Iulia. „Nu, eu încep să mă răzgândesc” – adaugă Ana pe un ton egal, ca și cum n-ar contrazice pe nimeni – „mi se pare că e mai greu să zic cu voce tare o replică.”
Câteodată trag la sorți. Așa au făcut și cu „Love Building”, când și-au împărțit cuplurile de personaje.
Anul ăsta s-au dus să scrie la Cheia, la casa unor prieteni.
Iulia: „Toți la care stăm sunt prietenii familiei Agopian.”
Oana: „Eu pot să vă invit la mine, în Chitila.”
Ana: „Stăteam pe prispă și vorbeam despre heroină, omoruri, sex. Ce-or fi crezut vecinii?…
La un moment dat, ne oprește unul: «Dar ce-aveți să vă spuneți atâta, parcă ați ieșit de la închisoare!» La care noi i-am răspuns: «Noi nu vorbim, noi scriem.»”
Reporter: „Cât de importantă e emoția în filmele voastre?”
Iulia: „De aia faci meseria asta, pentru că simți ceva puternic la un moment dat și vrei să dai mai departe. Vrei să simtă și ei emoția asta.”
Oana: „Să facem un statement despre univers… e mai rar.”
Ana: „Pornești de la o emoție și conceptul vine la pachet. Când construim, plecăm de la noi trei, de la ceva ce-am trăit, ce-am văzut, așa e cel mai onest.”
Secvența 3: E vară. Cupluri de diferite vârste stau în fund, pe iarbă. Nu-și vorbesc; doar se uită unii la alții, cu tandrețe. Din off se aude vocea lui Dragoș Bucur:
„A fost odată ca niciodată o prințesă foarte frumoasă și foarte deșteaptă. Toți prinții o iubeau. Când s-a făcut mare, a găsit un prinț de care s-a îndrăgostit și ea. Și s-au căsătorit. Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Sfârșit. … Hai, mă, să fim serioși!”
Așa începe trailerul filmului „Love Building”, o poveste despre niște cupluri care vin într-o tabără cu scopul de a-și repara relațiile, cu ajutorul a trei psihoterapeuți și sexologi.
„Cum a venit ideea scenariului?”
„Am pornit invers. Mai întâi am avut actorii: 31 de absolvenți ai școlii Actoriedefilm.ro și cei trei profesori ai lor – Dragoș Bucur, Alexandru Papadopol, Dorian Boguță. Trebuia să-i includem pe toți, așa că ce subiect puteam alege? O nuntă, o reuniune de liceu… Nu, o tabără!”, povestește Ana.
„Și subiectul?”
„Iubire, relații – adică ce știm noi să scriem. Că nu putem să vorbim despre exploratori la Polul Nord!”, explică Iulia.
Scenariul a avut patru drafturi (versiuni), iar producția a fost filmată în doar 10 zile, între 21 iulie și 2 august 2012. „Ținem minte datele, pentru că 2 august e ziua lui Rugin. La anul facem «Love Building 2», care ar trebui să fie gata pe 5 martie, când e ziua mea”, adaugă Oana.
Secvența 4: Peretele alb din dreapta ușii de la intrare în sediul Control N. Pe el sunt agățate diplome (Bucharest International Film Festival, 2013. Special Mention. Iulia Rugină ”Love Building”), un carton înrămat pe care scrie „Sold Out”, un carnețel pe care se scriu de obicei liste de cumpărături sau programări la medic. Pe prima foaie poți citi „Control N, the best filming place in the fucking world! ♡”.
Control N s-a născut în 2009, din pasiune pentru film. „Voiam să predăm în licee. Am fost și la primărie, ca să le cerem sprijin financiar; nu ni l-au dat”, povestește Ana, factual, fără vreo urmă de regret în voce. „Mai întâi am ținut cursuri la Fundația Calea Victoriei, apoi la Cărturești. Anul trecut am găsit sediul ăsta, care, într-un fel, ne responsabilizează, pentru că lună de lună avem o chirie de plătit.”
Control N organizează cursuri de scenaristică pentru amatori („First Draft”, ținut de Ana și de Oana), de regie de film pentru amatori („Director’s Cut”, ținut de Iulia), de creative writing („Punct…”, ținut de Cristian Teodorescu), de dans („Dance Yourself”, ținut de Oana, înainte să-și rupă piciorul, în luna martie).
Dacă ar fi după ele, doar ar preda și ar face filme.
Deocamdată, scenaristica e mai degrabă hobby-ul nr.1. Iar banii vin din „lucrurile pe care le facem nefăcându-ne meseria”. Oana a fost PR pentru Transilvania International Film Festival (TIFF) timp de 10 ani, pentru NexT, iar – în ultimii patru ani – a lucrat și pentru Doha Tribeca Film Festival (în Qatar). În 2010 a luat-o și pe Iulia cu ea. În 2012, a venit și Ana.
Ana predă scenaristică la UNATC și a colaborat cu Media Pro Pictures pentru seriale TV. Iulia a încercat de câteva ori să facă și reclame.
Ecuația e simplă: „Cu cât faci mai mult film, cu atât câștigi mai puțin”, pentru că n-ai timp de activitățile secundare, din care ies bani. Însă, la un moment dat, trebuie să-ți stabilești prioritățile. „După 3-4 ani am luat niște decizii; altfel, e ușor să te risipești”, spune Oana, căreia îi place să lucreze pentru festivaluri de film. „Dar, în același timp, mă gândesc că putem face noi un festival al nostru.”
Secvența 5: Luni la ora 11 dimineața; trei fete stau în jurul unei mese rotunde, în cafeneaua din subsolul Cărtureștiului. Iulia,îmbrăcată în negru, a ajuns prima; are o figură lungă, de parcă n-a dormit toată noaptea: „Mi-am pus ceasul la 7, dar până la 8 jumate tot pe snooze l-am ținut”. Oana, într-o rochie gri: „Eu m-am trezit la 10 și tot degeaba…”. Ana, cu o bluză albă și o față de copil care tocmai a mâncat o ciocolată: „Eu sunt bine, am dormit cel mai mult, până la 10 și 10.”
Reporter: „La master ați dat în 2009 și tot atunci atunci ați început să predați scenaristică?”
Ana: „Da, eu m-am înscris pentru că voiam să fac doctoratul și credeam că nu se poate fără master. Da’ pe vremea aia se putea, că am făcut patru ani de facultate.”
Oana: „Eu am dat în 2006 la Coregrafie. Țin minte data de absolvire pentru că am jucat în următoarea zi după concertul Rolling Stones.”
Ana: „Eu în 2006 m-am întors de la Berlin, cu idei noi, pe care le-am transmis și lor.”
Oana: „Ce idei?”
Ana: „Că oamenii sunt, în esență, buni!” (râde)
Oana: „Asta credeam și eu. Da’ mi-am mai schimbat părerea între timp.”
Iulia: „În 2010 am filmat și «Captivi de Crăciun»… Deci am predat la facultate din 2009 până în… ești sigură că era 2009?”
Ana: „Da!”
Oana: „De aia nu eram bună la istorie, nici cu istoria personală n-o am bine!”
Iulia: „Eu știu când a fost Răscoala de la Bobâlna.” (liniște) „În 1439!” (înspre Ana) „Dar dă și tu un google, să fim sigure.”
Ana (cu iPhone-ul în mână și cu voce de profesoară): „1437-1438.”
Iulia: „Ee, pe-acolo.”
Oana: „Eu, în afară de alea două războaie, nu știu nimic.”
Ana: „Care, Mondiale?”
Izbucnesc toate trei în râs. Chelnerul le aduce cafele și ceai.
Foto: Petrică Tănase, pentru Ziarul Metropolis (Petrică Tănase Photography)
