Rusia în agonie sau amețitorul Orient? Care este cartea lunii?
https://www.ziarulmetropolis.ro/rusia-in-agonie-sau-ametitorul-orient-care-este-cartea-lunii/

Ziarul Metropolis vă invită la duelul cărţilor. În fiecare lună, alegem două dintre cele mai importante volume recent apărute în România şi le punem la luptă faţă în faţă. Cel care va câştiga confruntarea va fi declarat cartea lunii.

Un articol de Monica Andronescu|16 decembrie 2018

Rusia cu toată nebunia absurdă a secolului 20, cu lagărele comuniste, cu sfârșitul unei lumi, cu tulburările unei lumi care își caută sensul. Și Orientul. Seducătorul Orient, din ce în ce mai seducător și mai înspăimântător pentru Occidentul de azi, exercitând acum asupra lui acel teribil „mysterium tremendum et fascinans”, mai mult decât oricând.

Un roman care a câștigat un premiu în cadrul Premiilor Bolșaia Kniga și o scriitoare de peste 70 de ani, care a debutat târziu și care azi face furori în Europa. Și un roman care a câștigat prestigiosul Premiu Goncourt, scris de un scriitor aflat la apogeul carierei lui, la mai puțin de 50 de ani.

Ludmila Ulițkaia și Mathias Enard. Ea, născută într-un sat din Urali, biolog și genetician, aflată în conflict cu regimul Putin, pe care nu s-a temut să-l înfrunte, contemporană cu perioada stalinistă și poststalinistă. El, pasionat de civilizațiile arabă și persană, așa cum se vede, de altfel din toată opera lui, petrecând-și o mare parte din viață în Orientul Mijlociu…

„Scara lui Iakov” de Ludmila Ulițkaia, publicat la Humanitas Fiction, și „Busola” de Mathias Enard, publicat în colecția Babel a Editurii Nemira. Două cărți care se întâlnesc pe piața editorială din România la acest final de an 2018, două cărți bine primite la recent încheiatul Târg Gaudeamus.

Rusia, mereu fascinanta Rusie…

„Au existat mai multe persoane care m-au influenţat”, îi povestea Ludmila Ulițkaia jurnalistei Ana-Maria Onisei, într-un interviu, acum aproape doi ani, când a vizitat România. „Iată trei dintre ele: străbunicul – mi-l amintesc foarte bine –, bunicul – care este şi eroul celei mai recente cărţi pe care am scris-o, Scara lui Iakov – şi bunica. Mi-au dat o educaţie de şcoală veche, adică adevărata educaţie, cea care a fost înainte de comunism. (…) Puterea sovietică ne-a învăţat două lucruri: frica şi tăcerea. Or, oamenii din vechea generaţie nu funcţionau astfel. În plus, sunt şi o fire foarte curioasă, îmi place să învăţ lucruri noi, să cercetez de una singură. Literatura care mă interesează cel mai mult este literatura de popularizare ştiinţifică. E fascinant, în fiecare zi se descoperă câte ceva nou. Ţine, cred, până la urmă şi de formaţia mea de bază – biolog.” Sunt câteva cuvinte în care scriitoarea Ludmila Ulițkaia, privind un București care i se părea trist și cenușiu, se descria pe sine. Pe bunicul ei, cel căruia îi este dedicată această „Scara lui Iakov”, publicată la Humanitas fiction în traducerea Gabrielei Russo, Ludmila Ulițkaia l-a văzut o singură dată în viață… înainte de a fi deportat, așa cum povestea în același interviu. „Da, l-am văzut acea singură dată. Aveam vreo 11 sau 12 ani. Bunicul a fost închis într-unul dintre cele mai cumplite lagăre politice, cu un regim foarte strict. Era lipsit de anumite drepturi civile şi apoi a fost deportat. Pentru a călători prin Rusia, bunicul avea nevoie de un permis special. L-am văzut când a trecut prin Moscova în drumul dinspre lagăr spre locul de deportare. Nu-mi amintesc ce am vorbit cu el. Însă mi-a rămas în minte felul în care arăta. Bunicul era un om foarte îngrijit, atent cu sine însuşi, şi mereu purta mustaţa perfect tăiată. Şi atunci era curat şi îmbrăcat frumos. Aveam să aflu mai târziu, din scrisorile pe care le-am citit cu multă atenţie şi pe care le-am folosit pentru documentarea cărţii Scara lui Iakov că bunicul era o persoană bine organizată şi aprecia frumosul. Şi tot din scrisori am aflat că înainte de a veni spre Moscova pentru a se duce spre locul de deportare, a stat mai întâi şi şi-a cusut singur un costum. Atât de demn era.”

Din această amintire și din scrisorile bunicului s-a născut acest volum, publicat în Rusia în 2015 și tradus de-atunci în zeci de țări. Romanul este un fel de saga de familie, care oscilează între două universuri, între două lumi. Lumea Norei, nepoata lui Iakov, o scenografă care trăiește în Rusia contemporană, naște cu copil ciudat, cu care are o relație stranie, de altfel așa se și deschide romanul, cu momentul în care Nora îl aduce pe lume pe Iurik. Iar de cealaltă parte, lumea bunicului ei, la începutul secolului 20, o lume care crește și se recompune din scrisori, scrisorile pe care ea le găsește în cufărul bunicii Marusia. Și incursiunea în trecut începe chiar cu momentul teribil în care ea intră în camera bunicii moarte, cu sânii mustind de lapte și înțelegând, de-abia acum, lucruri despre bunica ei comunistă, bunica ei care, așa cum se va vedea mai târziu, alege să-și piardă soțul de dragul unei ideologii în care crede… „Norei i se tăie răsuflarea de milă. Într-o clipă își dădu seama cât de sărăcăcios și demn trăise bunica. Traiul mizerabil se datora ideologiei. Ferestre goale. În vederile ei, perdelele erau ceva mic-burghez.”

Apoi, pe aproape 600 de pagini, Ludmila Ulițkaia va reconstrui povestea mai multor oameni, mai multor generații, pendulând între epoci, timpuri, gânduri, conștiințe, ideologii, crezuri personale… Nora și viața ei ciudată, alături de un regizor georgian, Tenghiz, bărbatul care vine și pleacă din viața ei din când în când – această relație stranie și aproape necredibilă, ușor artificială pe alocuri, permițându-i scriitoarei divagații interesante despre teatru, teorii teatrale, scenă – rămâne pivotul principal al poveștii. Dar personajul cel mai interesant creat va fi Iakov, chiar dacă chipul i se recompune din scrisori, multele scrisori pe care Nora le citește, descoperind o lume și niște oameni, bunicii ei, pe care, în fapt nu i-a cunoscut cu adevărat până atunci. Tinerețea lor, laolaltă cu acea perioadă din Rusia în care doi tineri s-au îndrăgostit la un concert de Rahmaninov, o Rusie în care ideologia comunistă încă nu făcuse ravagii, este frumos redată, deopotrivă cu relația lor de iubire care creștea, în ciuda ideilor ce aveau apoi să-i despartă. De altfel, prima lor noapte de dragoste este umbrită exact de aceste idei care-i vor face până la urmă să meargă fiecare, însingurat, pe drumul lui. Interesante sunt și aici divagațiile despre balet, dans contemporan, libertatea Isadorei Duncan, pe care lecțiile de balet ale Marusiei i le prilejuiesc scriitoarei. Superb este felul în care ea creează fresca unor epoci care se succed, totul surprins prin viața și poveștile unor oameni simpli, prinși în jocul istoriei. Și e greu de uitat scena în care micul Iurik, un copil ciudat, care poate să facă unele lucruri la nivel de perfecțiune, dar care nu suportă să i se taie unghiile și face crize greu de stăpânit… descoperă muzica celor de la „The Beatles”. Cu chitara în mână, ascultând muzica lor și aflând că între timp John Lennon a murit, plânge de disperare, o disperare pe care nimeni nu i-o înțelege, pentru că acela care compusese acea muzică dispăruse pentru totdeauna și n-avea să mai compună niciodată.

„Scara lui Iakov” e un roman complicat, pentru care îți trebuie răbdare, răbdare să descoperi oameni, structuri sufletești complicate, unele chiar necredibile în ciudățenia lor, dar atât de frumos construite. E un roman valoros tocmai pentru felul cum surprinde declinul unei lumi și nașterea alteia, pentru că nu e tezist și pune față în față două feluri diferite de a gândi, atât de diferite și atât de adevărate, încât ajung să rupă o familie în două și să sfâșie inimi și să fie mai puternice decât dragostea…

În inima Orientului

„Cred că separarea dintre Orient și Occident este ceva cu totul artificial. Și provine dintr-o viziune asupra lumii care datează de undeva din secolul al XIX-lea. Iar eu cred că ar fi firesc să schimbăm asta. Ceea ce nu înseamnă că suntem cu toții la fel, dar evoluția culturală se întâmplă în spațiul geografic, în această foarte lentă încrucișare a culturilor. Iar felul în care, în secolul al XIX-lea consideram Islamul un fel de graniță, nu mi poate fi valabil azi”, spunea într-un interviu Mathias Enard, scriitorul îndrăgostit pe vecie de Orient, așa cum va constata oricine va deschide romanul „Busola”. „Și asta pentru că Islamul e azi parte din noi”, continua Enard, atingând un subiect sensibil în vremurile noastre. „Sunt probabil mai mulți musulmani la Londra decât în Albania. Franța și Marea Britanie sunt țări cu o largă populație musulmană. Așa că nu prea mai are sens să considerăm religia o graniță. Granițele nu sunt exact acolo unde le credem noi… Așa că trebuie să privim relațiile dintre Orient și Occident din altă perspectivă și pe alte principii, precum cele ale statului de drept, ale schimburilor culturale, ale plăcerii pe care o găsești în diferențele față de celălalt, în artă, în literatură… În cele din urmă e ca și cum ar exista o lume arabă pe care ne-ar plăcea s-o vedem, la modă și globalizată, foarte diferită de realitatea din acele teritorii, care într-un fel au fost lăsate în urma noastră. Dar sper că succesul unui roman precum Busola va arăta că există mulți oameni interesați și care vor să descopere niște relații pașnice cu acele regiuni. Nu să vadă exclusiv violența și fanatismul.” Asta spunea Mathias Enard după ce obținea prestigiosul și râvnitul premiu Goncourt pentru acest fascinant și straniu roman, deloc comod pentru cititor, publicat în această toamnă și în limba română, de Editura Nemira, în colecția Babel, în traducerea lui Cristian Fulaș.

Nu, nu există un subiect concret care să poată fi povestit. Sau l-ai epuiza într-o frază… Într-o noapte, la Viena, în camera lui, muzicologul Franz Ritter, bolnav, stors de energie, între febră și momente de trezie, își rememorează viața și călătoriile în Orient, ca-ntr-un fel de „Ulise” scris în secolul 21, dar scris absolut seducător, de un scriitor sedus el însuși de farmecul Orientului și care pe pagini întregi, pe sute de pagini, te poartă prin orășele din altă lume, prin muzica secolelor, prin mici localuri și piețe orientale, împrietenindu-te cu o cultură fantastică, dezvăluindu-ți colțuri ascunse, lumini care pun în valoare, ca pe scenă, detalii superbe, gusturi pe care le simți aproape, în cerul gurii, după care tânjești, fără să le fi cunoscut vreodată, mirosuri și arome fascinante, care te îndeamnă să te urci acum în avion și să mergi acolo, în acele locuri unde azi se moare și al căror farmec pierdut Ritter îl deplânge rememorând momente unice din călătoriile lui de documentare în ce privește fascinanta muzică și poezie a Orientului care ar fi influențat major și masiv muzica Occidentală.

Desigur, cartea este o paradă de erudiție, ceea ce i s-a și reproșat, deopotrivă cu o formă de corectitudine politică, ce l-ar fi favorizat, s-a spus, și atunci când a câștigat premiul Goncourt, și atunci când a ajuns pe lista scurtă pentru Man Booker International Prize. Și există un adevăr în asta. Pentru un cititor neantrenat, cartea nu e ușor de parcurs, chiar dacă are suportul unei superb scrise povești de dragoste netrăite între el și frumoasa Sarah, cu pagini minunate în care farmecul și soarele Orientului se împletesc cu o dragoste care o viață întreagă s-a chinuit să își întindă aripile și să zboare, dar care în final e redusă la e-mailuri dintr-o parte în alta a lumii. Însă cum să uiți dimineața de la Petra sau momentele în care simțurile le sunt amețite și îmbătate de licori și arome orientale, dar ușa camerei de hotel rămâne închisă?!

Însă, dincolo de această poveste care e firul roșu al romanului, un bărbat trăiește într-o noapte, cu orele marcate pe post de capitole, o viață pe jumătate câștigată, pe jumătate irosită, ca viețile noastre ale tuturor, polemizând încă, și acum, cu diverse teorii, rămânând cu frustrarea că studiile lui, ale lor… rămân cumva aride și necitite decât de specialiști. Cu frustrarea că lumea s-a schimbat, că locurile superbe în care în urmă cu câțiva ani, nu chiar atât de mulți, trăiau clipe magice, așa cum numai Orientul știe să ofere, sunt acum devastate. Cu frustrarea că n-a avut curajul să iubească până la capăt.

Dar farmecul de neegalat al romanului, care poate fi considerat în aceeași măsură cusurul lui, este parada de erudiție, paginile întregi în care descrie oameni și locuri, povești care se împletesc ca într-un palimpsest uriaș, vieți de compozitori, cu detalii cu totul inedite, care se pierd și se regăsesc în labirintul minții lui arse de febră, povești despre instrumente muzicale, pagini întregi în care poartă dispute teoretice, în care vorbește despre influențele marilor muzicieni ai Europei și de felul cum muzica Orientului s-a strecurat în muzica lor și o dispută permanentă și subtilă cu Edward Said, al cărui studiu ar fi contribuit la ruptura dintre Orient și Occident. Însă nu vă speriați, totul este atât de frumos topit într-o scriitură de geniu, încât nu resimți nicio clipă efortul, iar călătoria de la Istanbul la Alep și de la Palmira la Teheran sau Damasc rămâne permanent fascinantă. Iată o mică mostră… „Timpul se închidea în jurul nostru; acest restaurant cu scaune de paie, această hrană delicioasă și atemporală, otomană, armeană, în micile farfurii de ceramică porțelanată, amintirea atât de recentă a beduinilor și a malurilor pustii ale Eufratului, cu cetățile-n ruină, toate acele lucruri ne încapsulau într-o stranie intimitate, la fel de liniștitoare, învăluitoare și solitară ca străzile înguste, întunecate, străjuite de o sută de pereți de palate”…

Concluzie

Pentru teribila, extraordinara călătorie în inima Orientului, pentru curajul de a pune în acest fel față în față două lumi azi aflate aproape în conflict deschis și pentru curajul de a încerca să stingă conflictul și să îndemne la redescoperire prin artă, prin muzică, pentru cercetarea cu totul excepțională a muzicii și a literaturii orientale, strălucit metamorfozată în ficțiune, pentru curajul de a scrie o carte atât de erudită într-o lume îndrăgostită de facil, pentru frumoasa versiune în limba română, Ziarul Metropolis declară câștigător al duelului și cartea lunii romanul „Busola” de Mathias Enard, publicat la Editura Nemira.

19
/03
/16

„O istorie a Tibetului” de Sam van Schaik, cel mai nou titlul al colecției Historia a Editurii Polirom, propune o incursiune în poveștile unui tărâm misterios al lumii, care continuă să fascineze.

17
/03
/16

Miercuri, 23 martie, de la ora 19.00, editura Nemira lansează în cadrul Întâlnirilor Yorick cartea De ce râdem la teatru. O explorare practică a comediei fizice, scrisă de multi-premiatul regizor John Wright. Evenimentul are loc la ceainăria Serendipity, de pe strada Dumbrava Roșie, nr. 12 (la câteva minute de mers pe jos de la Teatrul Bulandra, Sala Toma Caragiu).

17
/03
/16

Ministrul Culturii Vlad Alexandrescu este unul dintre cei mai activi miniştri din Cabinetul Dacian Cioloş. Fost ambasador în Luxemburg, nepot al marelui om de litere Tudor Vianu, profesor universitar consacrat, doctor la Paris  cu o lucrare asupra căreia nu planează suspiciuni de plagiat. Ce caută acest om în Guvernul României?

17
/03
/16

Academicianul şi matematicianul Solomon Marcus a încetat din viață, în această dimineaţă, la Institutul "C. C. Iliescu" din Capitală. Academicianul avea 91 de ani.

16
/03
/16

„În anii '80, în plină dictatură ceaușistă, Umberto Eco a venit la București la lansarea traducerii românești a „Numelui trandafirului”. Întâlnirea a fost secretă, doar cu scriitori selectați atent. Câțiva optzeciști au aflat însă și au încercat, zgomotos, să intre în sală. De teama scandalului (Eco trebuia să apară din clipă-n clipă), la intervenția unui critic important, au fost lăsați și ei la întâlnire. Așa am apucat să-l vedem și să-l auzim pe scriitorul care era pe buzele tuturor în lume”, scrie Mircea Cărtărescu, într-un editorial publicat în numărul din martie al revistei Q Magazine şi intitulat „Un ecou la moartea lui Eco”

15
/03
/16

Editura Nemira lansează prima parte a Trilogiei Balcanice – Marea șansă, scrisă de prozatoarea britanică Olivia Manning. Cartea apare în colecția Babel, coordonată de Dana Ionescu, în traducerea Dianei Stanciu.

15
/03
/16

Florin Iaru, Marius Chivu, Cristian Teodorescu și Dan Pleşa lansează o revistă de proză scurtă. Prima revistă românească de acest fel. Intitulată "iocan", noua revistă se adresează cititorilor şi scriitorilor care doresc să îşi scoată prozele de la sertar şi să le publice. Lansarea acesteia va avea loc la sfârşitul primăverii.

14
/03
/16

Librăria viitorului, una în care oaspeții pot imprima cartea aleasă în câteva minute - premieră în Europa - se va deschide la Paris. Catalogul complet al cărților care pot fi achiziționate în acest mod de la noua librărie poate fi consultat pe tableta electronică înainte de a face comanda.

11
/03
/16

”Mai demult citeam mai mult. Mi-e greu să mă scot din priză. Mi-e greu să închid computerul. Recunosc. Mi-e greu să fug de la repetiţie. Când ajung acasă, de-abia aştept să plonjez într-o carte, dar mi se închid ochii”, spune „librarul de ocazie” Oana Pellea. Actriţa a adăugat, în cadarul evenimentului de la Librăria Bizantină din Capitală, că are un ”maldăr” de cărţi acasă, pe care îşi promite că le va citi într-o zi.

10
/03
/16

Ambasada Israelului în România şi Asociaţia Editorilor din România organizează marţi, 15 martie, începând cu ora 12.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, conferinta de presă prilejuită de ediţia din acest an a Salonului Internațional de Carte Bookfest, ediţie la care Israelul este invitat de onoare. „Un prilej excelent pentru publicul român de a cunoaşte mai îndeaproape autori israelieni de renume mondial, cât și de a se familiariza cu nume noi, autori de primă mărime, netraduşi încă în limba română.” (ES Tamar Samash, Ambasadoarea Israelului în România)

09
/03
/16

Conform propriilor declaraţii - Memorii, Humanitas, 1991 -, Mircea Eliade s-a născut în urmă cu 109 ani („M-am născut la București, la 9 martie 1907”). Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907 (s.v.), conform actului de naștere descoperit și publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983

03
/03
/16

Romanul Toate bufniţele, de Filip Florian, a fost publicat în Germania, la Editura Matthes & Seitz (Berlin), în traducerea lui Georg Aescht, cu titlul Alle Eulen. Cel mai recent roman semnat de Filip Florian, a obținut Premiul pentru „Cea mai bună carte a anului”, secțiunea „Beletristică”, la Gala „Bun de Tipar”, ediția a II-a, 2013.

02
/03
/16

Anul acesta, festivalul Serile Filmului Românesc îl aduce în fața cinefililor pe actorul Mircea Diaconu, cu cele mai bune filme ale carierei sale. Ediția a VII-a a festivalului Serilor Filmului Românesc va avea loc la Iași, între 4 și 8 mai 2016

01
/03
/16

Muzeul Național al Literaturii Române Iași organizează miercuri, 2 martie, cu începere de la ora 17:00, ședința a XX-a din seria nouă a Prelecțiunilor Junimii. Evenimentul se va desfășura în Galeriile Pod-Pogor iar prelector va fi Mihai Fulger, redactorul-șef al Cinematecii Române, jurnalist, critic și selecționer de film, care va susține o conferință cu tema „Autorul total – Charlie Chaplin”.

01
/03
/16

Cristian Teodorescu este autorul romanului Medgidia, orașul de apoi, unul dintre cele mai apreciate și premiate titluri apărute în anul editorial 2009. În perioada 2-17 martie 2016, Cristian Teodorescu, unul dintre cei mai importanţi scriitori români contemporani, va susține un turneu de lecturi publice din cel mai recent roman, Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui, apărut la Editura Cartea Românească.

Pagina 60 din 107« Prima...102030...5859606162...708090...Ultima »