Rusia în agonie sau amețitorul Orient? Care este cartea lunii?
https://www.ziarulmetropolis.ro/rusia-in-agonie-sau-ametitorul-orient-care-este-cartea-lunii/

Ziarul Metropolis vă invită la duelul cărţilor. În fiecare lună, alegem două dintre cele mai importante volume recent apărute în România şi le punem la luptă faţă în faţă. Cel care va câştiga confruntarea va fi declarat cartea lunii.

Un articol de Monica Andronescu|16 Decembrie 2018

Rusia cu toată nebunia absurdă a secolului 20, cu lagărele comuniste, cu sfârșitul unei lumi, cu tulburările unei lumi care își caută sensul. Și Orientul. Seducătorul Orient, din ce în ce mai seducător și mai înspăimântător pentru Occidentul de azi, exercitând acum asupra lui acel teribil „mysterium tremendum et fascinans”, mai mult decât oricând.

Un roman care a câștigat un premiu în cadrul Premiilor Bolșaia Kniga și o scriitoare de peste 70 de ani, care a debutat târziu și care azi face furori în Europa. Și un roman care a câștigat prestigiosul Premiu Goncourt, scris de un scriitor aflat la apogeul carierei lui, la mai puțin de 50 de ani.

Ludmila Ulițkaia și Mathias Enard. Ea, născută într-un sat din Urali, biolog și genetician, aflată în conflict cu regimul Putin, pe care nu s-a temut să-l înfrunte, contemporană cu perioada stalinistă și poststalinistă. El, pasionat de civilizațiile arabă și persană, așa cum se vede, de altfel din toată opera lui, petrecând-și o mare parte din viață în Orientul Mijlociu…

„Scara lui Iakov” de Ludmila Ulițkaia, publicat la Humanitas Fiction, și „Busola” de Mathias Enard, publicat în colecția Babel a Editurii Nemira. Două cărți care se întâlnesc pe piața editorială din România la acest final de an 2018, două cărți bine primite la recent încheiatul Târg Gaudeamus.

Rusia, mereu fascinanta Rusie…

„Au existat mai multe persoane care m-au influenţat”, îi povestea Ludmila Ulițkaia jurnalistei Ana-Maria Onisei, într-un interviu, acum aproape doi ani, când a vizitat România. „Iată trei dintre ele: străbunicul – mi-l amintesc foarte bine –, bunicul – care este şi eroul celei mai recente cărţi pe care am scris-o, Scara lui Iakov – şi bunica. Mi-au dat o educaţie de şcoală veche, adică adevărata educaţie, cea care a fost înainte de comunism. (…) Puterea sovietică ne-a învăţat două lucruri: frica şi tăcerea. Or, oamenii din vechea generaţie nu funcţionau astfel. În plus, sunt şi o fire foarte curioasă, îmi place să învăţ lucruri noi, să cercetez de una singură. Literatura care mă interesează cel mai mult este literatura de popularizare ştiinţifică. E fascinant, în fiecare zi se descoperă câte ceva nou. Ţine, cred, până la urmă şi de formaţia mea de bază – biolog.” Sunt câteva cuvinte în care scriitoarea Ludmila Ulițkaia, privind un București care i se părea trist și cenușiu, se descria pe sine. Pe bunicul ei, cel căruia îi este dedicată această „Scara lui Iakov”, publicată la Humanitas fiction în traducerea Gabrielei Russo, Ludmila Ulițkaia l-a văzut o singură dată în viață… înainte de a fi deportat, așa cum povestea în același interviu. „Da, l-am văzut acea singură dată. Aveam vreo 11 sau 12 ani. Bunicul a fost închis într-unul dintre cele mai cumplite lagăre politice, cu un regim foarte strict. Era lipsit de anumite drepturi civile şi apoi a fost deportat. Pentru a călători prin Rusia, bunicul avea nevoie de un permis special. L-am văzut când a trecut prin Moscova în drumul dinspre lagăr spre locul de deportare. Nu-mi amintesc ce am vorbit cu el. Însă mi-a rămas în minte felul în care arăta. Bunicul era un om foarte îngrijit, atent cu sine însuşi, şi mereu purta mustaţa perfect tăiată. Şi atunci era curat şi îmbrăcat frumos. Aveam să aflu mai târziu, din scrisorile pe care le-am citit cu multă atenţie şi pe care le-am folosit pentru documentarea cărţii Scara lui Iakov că bunicul era o persoană bine organizată şi aprecia frumosul. Şi tot din scrisori am aflat că înainte de a veni spre Moscova pentru a se duce spre locul de deportare, a stat mai întâi şi şi-a cusut singur un costum. Atât de demn era.”

Din această amintire și din scrisorile bunicului s-a născut acest volum, publicat în Rusia în 2015 și tradus de-atunci în zeci de țări. Romanul este un fel de saga de familie, care oscilează între două universuri, între două lumi. Lumea Norei, nepoata lui Iakov, o scenografă care trăiește în Rusia contemporană, naște cu copil ciudat, cu care are o relație stranie, de altfel așa se și deschide romanul, cu momentul în care Nora îl aduce pe lume pe Iurik. Iar de cealaltă parte, lumea bunicului ei, la începutul secolului 20, o lume care crește și se recompune din scrisori, scrisorile pe care ea le găsește în cufărul bunicii Marusia. Și incursiunea în trecut începe chiar cu momentul teribil în care ea intră în camera bunicii moarte, cu sânii mustind de lapte și înțelegând, de-abia acum, lucruri despre bunica ei comunistă, bunica ei care, așa cum se va vedea mai târziu, alege să-și piardă soțul de dragul unei ideologii în care crede… „Norei i se tăie răsuflarea de milă. Într-o clipă își dădu seama cât de sărăcăcios și demn trăise bunica. Traiul mizerabil se datora ideologiei. Ferestre goale. În vederile ei, perdelele erau ceva mic-burghez.”

Apoi, pe aproape 600 de pagini, Ludmila Ulițkaia va reconstrui povestea mai multor oameni, mai multor generații, pendulând între epoci, timpuri, gânduri, conștiințe, ideologii, crezuri personale… Nora și viața ei ciudată, alături de un regizor georgian, Tenghiz, bărbatul care vine și pleacă din viața ei din când în când – această relație stranie și aproape necredibilă, ușor artificială pe alocuri, permițându-i scriitoarei divagații interesante despre teatru, teorii teatrale, scenă – rămâne pivotul principal al poveștii. Dar personajul cel mai interesant creat va fi Iakov, chiar dacă chipul i se recompune din scrisori, multele scrisori pe care Nora le citește, descoperind o lume și niște oameni, bunicii ei, pe care, în fapt nu i-a cunoscut cu adevărat până atunci. Tinerețea lor, laolaltă cu acea perioadă din Rusia în care doi tineri s-au îndrăgostit la un concert de Rahmaninov, o Rusie în care ideologia comunistă încă nu făcuse ravagii, este frumos redată, deopotrivă cu relația lor de iubire care creștea, în ciuda ideilor ce aveau apoi să-i despartă. De altfel, prima lor noapte de dragoste este umbrită exact de aceste idei care-i vor face până la urmă să meargă fiecare, însingurat, pe drumul lui. Interesante sunt și aici divagațiile despre balet, dans contemporan, libertatea Isadorei Duncan, pe care lecțiile de balet ale Marusiei i le prilejuiesc scriitoarei. Superb este felul în care ea creează fresca unor epoci care se succed, totul surprins prin viața și poveștile unor oameni simpli, prinși în jocul istoriei. Și e greu de uitat scena în care micul Iurik, un copil ciudat, care poate să facă unele lucruri la nivel de perfecțiune, dar care nu suportă să i se taie unghiile și face crize greu de stăpânit… descoperă muzica celor de la „The Beatles”. Cu chitara în mână, ascultând muzica lor și aflând că între timp John Lennon a murit, plânge de disperare, o disperare pe care nimeni nu i-o înțelege, pentru că acela care compusese acea muzică dispăruse pentru totdeauna și n-avea să mai compună niciodată.

„Scara lui Iakov” e un roman complicat, pentru care îți trebuie răbdare, răbdare să descoperi oameni, structuri sufletești complicate, unele chiar necredibile în ciudățenia lor, dar atât de frumos construite. E un roman valoros tocmai pentru felul cum surprinde declinul unei lumi și nașterea alteia, pentru că nu e tezist și pune față în față două feluri diferite de a gândi, atât de diferite și atât de adevărate, încât ajung să rupă o familie în două și să sfâșie inimi și să fie mai puternice decât dragostea…

În inima Orientului

„Cred că separarea dintre Orient și Occident este ceva cu totul artificial. Și provine dintr-o viziune asupra lumii care datează de undeva din secolul al XIX-lea. Iar eu cred că ar fi firesc să schimbăm asta. Ceea ce nu înseamnă că suntem cu toții la fel, dar evoluția culturală se întâmplă în spațiul geografic, în această foarte lentă încrucișare a culturilor. Iar felul în care, în secolul al XIX-lea consideram Islamul un fel de graniță, nu mi poate fi valabil azi”, spunea într-un interviu Mathias Enard, scriitorul îndrăgostit pe vecie de Orient, așa cum va constata oricine va deschide romanul „Busola”. „Și asta pentru că Islamul e azi parte din noi”, continua Enard, atingând un subiect sensibil în vremurile noastre. „Sunt probabil mai mulți musulmani la Londra decât în Albania. Franța și Marea Britanie sunt țări cu o largă populație musulmană. Așa că nu prea mai are sens să considerăm religia o graniță. Granițele nu sunt exact acolo unde le credem noi… Așa că trebuie să privim relațiile dintre Orient și Occident din altă perspectivă și pe alte principii, precum cele ale statului de drept, ale schimburilor culturale, ale plăcerii pe care o găsești în diferențele față de celălalt, în artă, în literatură… În cele din urmă e ca și cum ar exista o lume arabă pe care ne-ar plăcea s-o vedem, la modă și globalizată, foarte diferită de realitatea din acele teritorii, care într-un fel au fost lăsate în urma noastră. Dar sper că succesul unui roman precum Busola va arăta că există mulți oameni interesați și care vor să descopere niște relații pașnice cu acele regiuni. Nu să vadă exclusiv violența și fanatismul.” Asta spunea Mathias Enard după ce obținea prestigiosul și râvnitul premiu Goncourt pentru acest fascinant și straniu roman, deloc comod pentru cititor, publicat în această toamnă și în limba română, de Editura Nemira, în colecția Babel, în traducerea lui Cristian Fulaș.

Nu, nu există un subiect concret care să poată fi povestit. Sau l-ai epuiza într-o frază… Într-o noapte, la Viena, în camera lui, muzicologul Franz Ritter, bolnav, stors de energie, între febră și momente de trezie, își rememorează viața și călătoriile în Orient, ca-ntr-un fel de „Ulise” scris în secolul 21, dar scris absolut seducător, de un scriitor sedus el însuși de farmecul Orientului și care pe pagini întregi, pe sute de pagini, te poartă prin orășele din altă lume, prin muzica secolelor, prin mici localuri și piețe orientale, împrietenindu-te cu o cultură fantastică, dezvăluindu-ți colțuri ascunse, lumini care pun în valoare, ca pe scenă, detalii superbe, gusturi pe care le simți aproape, în cerul gurii, după care tânjești, fără să le fi cunoscut vreodată, mirosuri și arome fascinante, care te îndeamnă să te urci acum în avion și să mergi acolo, în acele locuri unde azi se moare și al căror farmec pierdut Ritter îl deplânge rememorând momente unice din călătoriile lui de documentare în ce privește fascinanta muzică și poezie a Orientului care ar fi influențat major și masiv muzica Occidentală.

Desigur, cartea este o paradă de erudiție, ceea ce i s-a și reproșat, deopotrivă cu o formă de corectitudine politică, ce l-ar fi favorizat, s-a spus, și atunci când a câștigat premiul Goncourt, și atunci când a ajuns pe lista scurtă pentru Man Booker International Prize. Și există un adevăr în asta. Pentru un cititor neantrenat, cartea nu e ușor de parcurs, chiar dacă are suportul unei superb scrise povești de dragoste netrăite între el și frumoasa Sarah, cu pagini minunate în care farmecul și soarele Orientului se împletesc cu o dragoste care o viață întreagă s-a chinuit să își întindă aripile și să zboare, dar care în final e redusă la e-mailuri dintr-o parte în alta a lumii. Însă cum să uiți dimineața de la Petra sau momentele în care simțurile le sunt amețite și îmbătate de licori și arome orientale, dar ușa camerei de hotel rămâne închisă?!

Însă, dincolo de această poveste care e firul roșu al romanului, un bărbat trăiește într-o noapte, cu orele marcate pe post de capitole, o viață pe jumătate câștigată, pe jumătate irosită, ca viețile noastre ale tuturor, polemizând încă, și acum, cu diverse teorii, rămânând cu frustrarea că studiile lui, ale lor… rămân cumva aride și necitite decât de specialiști. Cu frustrarea că lumea s-a schimbat, că locurile superbe în care în urmă cu câțiva ani, nu chiar atât de mulți, trăiau clipe magice, așa cum numai Orientul știe să ofere, sunt acum devastate. Cu frustrarea că n-a avut curajul să iubească până la capăt.

Dar farmecul de neegalat al romanului, care poate fi considerat în aceeași măsură cusurul lui, este parada de erudiție, paginile întregi în care descrie oameni și locuri, povești care se împletesc ca într-un palimpsest uriaș, vieți de compozitori, cu detalii cu totul inedite, care se pierd și se regăsesc în labirintul minții lui arse de febră, povești despre instrumente muzicale, pagini întregi în care poartă dispute teoretice, în care vorbește despre influențele marilor muzicieni ai Europei și de felul cum muzica Orientului s-a strecurat în muzica lor și o dispută permanentă și subtilă cu Edward Said, al cărui studiu ar fi contribuit la ruptura dintre Orient și Occident. Însă nu vă speriați, totul este atât de frumos topit într-o scriitură de geniu, încât nu resimți nicio clipă efortul, iar călătoria de la Istanbul la Alep și de la Palmira la Teheran sau Damasc rămâne permanent fascinantă. Iată o mică mostră… „Timpul se închidea în jurul nostru; acest restaurant cu scaune de paie, această hrană delicioasă și atemporală, otomană, armeană, în micile farfurii de ceramică porțelanată, amintirea atât de recentă a beduinilor și a malurilor pustii ale Eufratului, cu cetățile-n ruină, toate acele lucruri ne încapsulau într-o stranie intimitate, la fel de liniștitoare, învăluitoare și solitară ca străzile înguste, întunecate, străjuite de o sută de pereți de palate”…

Concluzie

Pentru teribila, extraordinara călătorie în inima Orientului, pentru curajul de a pune în acest fel față în față două lumi azi aflate aproape în conflict deschis și pentru curajul de a încerca să stingă conflictul și să îndemne la redescoperire prin artă, prin muzică, pentru cercetarea cu totul excepțională a muzicii și a literaturii orientale, strălucit metamorfozată în ficțiune, pentru curajul de a scrie o carte atât de erudită într-o lume îndrăgostită de facil, pentru frumoasa versiune în limba română, Ziarul Metropolis declară câștigător al duelului și cartea lunii romanul „Busola” de Mathias Enard, publicat la Editura Nemira.

01
/03
/13

Program special educativ pentru copii la muzeul Antipa:     Pana la 30 martie 2013 – 6 sedinte In fiecare sambata – 10:00 – 11:00 8 aprilie – 12 aprilie 2013 – 5 ședințe De luni până vineri (în vacanța copiilor) – 10:00 – 11:00 PROGRAME ARTISTICE ARTA PLASTICĂ – OBIECT FORMATIV ŞI MIJLOC RECREATIV OBIECTIVE : 1. Învăţarea prin tehnici creative a unor elemente […]

01
/03
/13

Vineri, 1 martie, la Muzeul Naṭional de Istorie a României, Principele Radu va lansa volumul bilingv româno-englez ,, Ana. Portetul reginei/ Anne. The Queen’s Portrait’’. Principele Radu le va avea ca invitate la Sala Lapidarium pe Sandra Gãtejeanu- Gheorghe, director de protocol al Casei Regale, Georgeta Filitti, istoric şi  Irene Arsene, managing partner la Curtea […]

21
/02
/13

Dezbaterea intitulată „Este România altfel?“, inspirată de cartea lui Lucian Boia a ridicat importante probleme de indentitate naţională şi comportament social tipic românesc în interiorul şi în afara graniţelor ţării. Cartea „De ce este România altfel?“ (Editura Humanitas), scrisă de Lucian Boia, a fost dezbătută miercuri, 20 februarie, în sala de conferinţe a Colegiului Noua […]

19
/02
/13

240 de participanţi în campania vALLuntar, ediţia a II-a : bloggerii citesc şi plantează copaci cu sprijinul ROMSILVA   240 de bloggeri au fost admişi în ediţia a doua a campaniei online vALLuntar “Mai multe cărţi, mai multe şanse”, prin care Grupul Editorial ALL încurajează lectura şi voluntariatul. Campania este sprijinită de ROMSILVA. Anul acesta […]

Page 90 of 90« First...102030...8687888990