CRONICĂ DE FILM Scris şi regizat de Cătălin Rotaru şi Gabi Virginia Șarga, aflaţi la debutul în lungmetraj, „Să nu ucizi” (2018) porneşte de la scandalul real al biocidelor diluate din spitale de acum câţiva ani, redat prin prisma poveştii ficţionale a unui medic justiţiar.
Un articol de Ionuţ Mareş|26 februarie 2019
Protagonistul din „Să nu ucizi”, un tânăr chirurg de la un spital bucureștean, Cristian (Alexandru Suciu, la primul rol major în cinema), și lupta sa pentru normalitate într-un sistem potrivnic amintesc de filmele polonezului Krzysztof Zanussi.
Întâlnim același erou naiv și idealist, cu puternice repere morale, care e dispus aproape la orice în încercarea de a readuce, cu disperare, dreptatea acolo unde aceasta pare să fi dispărut.
În acest caz, este vorba de un medic cu mustrări de conștiință care, după ce observă mai multe nereguli și după ce îi moare un pacient copil în urma unei operații simple, pornește o bătălie cu șefii săi (de la chirurgul experimentat care i-a fost profesor și până la manager) și cu autoritățile pentru a arăta că în spitale sunt folosite, conștient, biocide diluate, ceea ce pune în pericol viețile bolnavilor din cauza riscului de infecții.
Așa cum era de așteptat, pentru că filmul are o construcție narativă clasică, destul de previzibilă, Cristian este singur în demersul său justițiar, unde la fiecare pas întâlnește un nou obstacol, într-o spirală a neputinței și frustrării care îl izolează și îl afectează tot mai mult psihic.
Obstacole care merg de la impunitatea superiorilor și lipsa de solidaritate a soției (Cristina Flutur), asistentă la același spital, a mamei și a celui mai apropiat coleg și prieten (Elias Ferkin) și până la refuzul presei, al oficialilor din Ministerul Sănătății și al procurorilor de a investiga situația.
Cătălin Rotaru și Gabi Virginia Șarga redau cu răbdare și meticulozitate, printr-o regie matură, acest traseu birocratic epuizant, dublat de decăderea psihologică a protagonistului (exprimată vizual, ușor manierist, printr-o secvență repetitivă în care Cristian se spală obsesiv pe mâini înaintea operațiilor).
Și o fac apelând, la rândul lor, la estetica realistă a Noului Cinema Românesc, deopotrivă cu punctele forte și cu clișeele și nereușitele ei, la care adaugă o tușă personală în punctul culminant al filmului. Un moment care, prin mizanscenă, rupe ritmul de până atunci, iese ușor din zona naturalistă cu care ne-am obișnuit și aduce puțin aer de mister și de parabolă vag religioasă (sugerată încă din titlu), preluate chiar din scurtmetrajul „4:15 PM Sfârșitul Lumii” cu care cei doi autori au fost în 2016 la Festivalul de la Cannes.
De altfel, prin introducerea câtorva simboluri religioase (urmele de cruci și de icoane de pe peretele apartamentului sărăcăcios pe care Cristian îl închiriază când pleacă de acasă sau poziția sa hristică atunci când este controlat la intrarea în procuratură) cei doi regizori par să sugereze că hotărârea lui Cristian are resorturi ceva mai adânci și că filmul este, în subtext, un soi de alegorie despre decăderea morală a lumii în care trăim.
Fideli realismului impus de Noul Val, Cătălin Rotaru și Gabi Virginia Șarga sunt cu camera de filmat alături de protagonist în toate secvențele, astfel că suntem nevoiți să îi împrumutăm perspectiva și rămânem captivi felului său de a-i vedea pe cei din jur. Iar pentru a simți și mai puternic tensiunea, aproape tot filmul este construit din lungi planuri-secvență.
Meritul celor doi autori este că, în bună măsură, folosesc cu discreție acest dispozitiv – este o regie care nu vrea să atragă atenția asupra sa și care privilegiază povestea.
Momentele cele mai slabe sunt exact cele în care mizanscena se abate de la acest principiu, de pildă în secvențele în care Cristian merge la registratura procuraturii sau în redacția unui ziar sau este primit de procurori, când Cătălin Rotaru și Gabi Virginia Șarga încearcă un comic inspirat din cinema-ul lui Corneliu Porumboiu, care aici diluează însă nejustificat dramatismul dominant din film.
Și nici scenariul nu ajută, din cauza câtorva stridențe din dialog și a schematismului în care sunt redate personajele secundare, începând cu implacabilul chirurg-șef jucat de Gelu Colceag și cu sfătoasa mamă jucată de Tania Filip (două personaje atât de des întâlnite în Noul Cinema Românesc, încât s-au banalizat) și terminând cu reprezentanții autorităților sau ai presei, care, deși nu sunt caricaturizați, nici nu ies din șabloanele pe care scenariul le folosește ca piedici în calea lui Cristian.
„Să nu ucizi” se înscrie într-o serie de debuturi din ultimii ani care vin, ca teme și estetică, în siajul realismului Noului Val. I se pot reproșa lipsa de originalitate formală și unele stângăcii, dar în același timp merită salutată temeritatea de a readuce în atenție și prin cinema un subiect intens dezbătut public, chiar dacă impactul va fi cu mult sub cel pe care l-au avut anchetele jurnalistice care au scos la suprafață neregulile dramatice din spitalele din România.
„Să nu ucizi” va intra în cinematografe vineri, 1 martie.
