Mai întâi, sper că aţi avut un Paste fericit! Un pic cam ciudat?… De ce să aveţi nişte „paste fericit(e)” şi de ce să vă spun asta? Sau, poate, vreau să scriu „Paşte fericit!”? Sau am vrut să spun că aţi avut un „cal care paşte fericit”? Poate o să aflăm „la Paştele Cailor” de ce am renunţat atât de uşor la diacritice.
Un articol de Cristina Drăgulin|22 aprilie 2014
Dacă mulți români nu folosesc diacritice, de ce să nu aplicăm principiul că uzanța face regula și în acest caz? Mai ales că ne încurcă atât de mult, ne încetinesc când scriem pe tastatura calculatorului, ne împiedică să scriem mesaje rapide pe chat etc.
Când internetul și noile gadgeturi și-au făcut intrarea în România, programele nu ofereau, la început, variante rapide și eficiente de folosire a celor trei diacritice specifice limbii române – ă, ș și ț. Â și î există și în alte limbi. Astfel, o stare tranzitorie a devenit una generalizată pe site-urile românești.
Mai sunt și motive de marketing online, pe care nu le voi aminti aici, pentru că oricând tehnologia se poate adapta ușor la schimbări. Sunt convinsă că nimeni din Germania, Franța sau Ungaria nu scrie greșit numai pentru a fi indexat de motoarele de căutare pe internet. Asta pentru că acestea au adaptat programele pentru a prelua toate semnele limbilor respective.
Dar ce ne facem când citim ce am scris? Când citim în gând, mai e cum mai e, dar când citim cu voce tare, aș zice că situația devine penibilă. Scrierea fără diacritice ne poate împiedica să înțelegem sensul corect al cuvintelor sau să deslușim semnificația unui mesaj și ne poate fura timp prețios pentru că vom poposi mai mult pe un text scris așa. Iată un scurt text ce poate fi citit diferit în funcție de cum punem diacriticele:
Un tanc cobora de pe deal. Tata privea tancul si ochii i se umplura de lacrimi. Il tinea la tata, iar ceilalti dormeau pe paturi.
Exemplele de posibile confuzii sunt nenumărate: laturi (laturi, lațuri, lături), tanc (tanc, țanc, țânc), vita (vită, viță), tel (tel, țel), soc (șoc, soc), tata (tată, țâță, țață), paturi (paturi, pături), tara (tară, țară) etc.
Ce se întâmplă atunci când confuziile se întâlnesc în comunicări oficiale cu privire, de exemplu, la dezastre (accidente aviatice ori rutiere sau inundații, incendii), în contracte comerciale, în comunicate de presă ale unor instituții publice sau private?
Dacă tot e așa de greu să scriem cu diacritice, atunci n-ar fi mai ușor să renunțăm la ele? Ce credeți? Încotro ne îndreptăm?
