„Șantajul și etajul”, butada adresată ziaristului Pamfil Șeicaru
https://www.ziarulmetropolis.ro/santajul-si-etajul-butada-adresata-ziaristului-pamfil-seicaru/

MEMORIA CULTURALĂ Povestea exilatului condamnat la moarte în 1945, graţiat în 1966, decedat în 1980, la München. Pamfil Șeicaru a rămas în istoria presei româneşti ca cel mai important gazetar din interbelic.

Un articol de Monica Andrei|1 iunie 2017

„Lupta mea încetează. Nu mai am nimic de retractat, nimic de repetat dintr-o luptă străbătută de dogoarea unei convingeri. Dacă lupta a fost pierdută, nu înseamnă că a fost nedreaptă cauza. Aș vrea ca evenimentele să-mi dovedească netemeinicia temerilor mele și fericit aș fi, chiar cu prețul unei existențe pribege pentru tot restul vieții…” Așa își începea Pamfil Șeicaru demisia șocând redactorii, reporterii și întregul personal al Curentului”, în acea zi toridă de august, unde-i convocase în biroul spațios și demodat, ca să le dea vestea că se retrage de la conducerea gazetei. Activitatea de ziarist clarvăzător nu era pe placul regimului nazist, devenise persona non grata”. Vin ruşii” devenise formula de salut prin Bucureşti. Discret, fără să atragă atenția, trece granița cu mașina, ajunge la Viena, unde el și cu soția sa, urcați într-un avion, zboară peste Alpi, la o înălțime joasă pentru a nu fi detectați de aviația de vânătoare germană, până în Spania. Se întâmpla în 1944.

Gazetar de mare faimă în interbelic

Născut în aprilie 1894, Pamfil Șeicaru absolvise Dreptul și a intrat în presa scrisă cotidiană în aprilie 1918. Între 1923 și 1927, a fost angajat redactor-șef la „Cuvântul”, iar din 1927 până în 1944 a scos pe piață ziarul „Curentul”. În 1924 a fost ales președintele Sindicatului Ziariștilor.

„Pamfil Șeicaru a fost gazetar de mare faimă, îndrumător de opinie și o personalitate complexă, a cărui existență a lăsat urme de neșters în glosele publicisticii. Era de-o vârstă cu Ion Vinea și Camil Petrescu, luptase la Mărășești în prima linie, cu bravuri care i-au conferit Ordinul Mihai Viteazu. Făcuse studii și dobândise o diplomă de avocat, nefolosită pe urmă. Scosese revista Hiena, se număra printre întemeietorii Gândirii și ai ziarului Curentul care după o existență de zece ani s-a putut înzestra cu un palat de cinci etaje și cu o tipografie proprie de mare capacitate. Mai mult de un deceniu și jumătate el a scris zilnic un editorial de patru coloane, în pagina întâi a propriei gazete, pe teme de politică internă, externă, economie, cultură etc… În două rânduri, cel puțin, a fost deputat, ca independent, și ar fi putut fi ministru dacă ar fi dorit-o. A avut ascendent asupra tuturor guvernanților din perioada interbelică, prețuindu-l pe Nicolae Iorga ca istoric național, patriot și scriitor într-o vreme la Neamul românesc, gazetă patronată de acesta ”, scrie Vlaicu Bârna în memoriile sale.

„Să-ţi respecţi semnătura ca să te respecte cititorul”

La început a fost „Cuvântul”, cu semnătura cea mai căutată a lui Șeicaru. În rubrica sa făcea autopsia morală a tuturor corupților politicieni, urcând pe locul întâi, ca ziar politic. Pentru rubrica de teologie îl aduce în redacție pe Nae Ionescu. Acesta începe lupta de cucerire a postului de șef, cu intrigi pe la spate, apoi certuri pe faţă în redacţie. Pamfil Șeicaru primește lovitura în liniște, o ia de la zero, cu altă publicație: „Curentul”. „Prin articolele de fond, printr-o campanie temerară împinsă la extrem, denunța primejdia care pândea societatea românească, vesteji decadența în care se complăceau falsele elite. Publicul îl urma cu pasiune. Tirajul crescând vertiginos zi de zi, ajunsese la cifrele pe care, în zilele cele mai bune, Cuvântul nu le atinsese niciodată”, scrie Victor Frunză în volumul biografic despre ziarist.

În 1941 tirajul „Curentului” depășea 200.000 de exemplare, iar duminicile 300.000, pentru că apăreau suplimentele: „Curentul familiei” și „Curentul pentru copii”. Din 1939, editura înființată care purta numele ziarului publica „Evenimentul” și „Rapid”. Creșterea tirajului însemna venituri uriașe, iar până la dispariția ziarului, au semnat articolele nume ilustre: Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Ion Vinea, Romulus Dianu și mulți alții.

În fiecare zi, am început articolul cu emoţia din prima zi. Mă socotesc debutant şi încerc acel fior anonim, care se numeşte trac, gândindu-mă la neînduraţii judecători anonimi. Să-ţi respecţi semnătura ca să te respecte cititorul, ca să-i păstrezi încrederea”, scria Pamfil Șeicaru în însemnările sale zilnice.

Şantajul şi etajul”

Din strada Doamnei nr. 1, colț cu Calea Victoriei unde avea biroul, bărbatul cu statura potrivită, capul mare și expresiv, fața încruntată și sprâncene stufoase, organiza tot în trustul său de presă. Orientarea politică a ziarului „Curentul” era de dreapta, legionarii negăsindu-și loc în paginile lui. Pana sa ce stârnea adversități avea ceva din bomba care ajungea la țintă. Verva acidă din articolele sale era pe placul tuturor. Avea acel simț de a ști ce-și doreau oamenii ca să citească în ziarele lui și le venea în întâmpinare. Un timp, au fost publicate articole denigratoare de anulare a lucrării „Istoriei literaturii române” a lui Călinescu, sau foiletoane de denigrare a operei lui Blaga. Articolele fiind semnate de un oarecare I.U. Soricu. Pe lângă faptele de corupție, a denunțat și pericolul comunist.

Pe lângă reușita socială, ziarul a însemnat și prosperitate pentru directorul lui: un conac și o fermă la Ciorogârla, anexă la casa din București, trust cu palat și tipografie proprie. Prin lumea presei, pe la Capșa au circulat tot felul de legende. Era vehiculată ideea, că nu erau curate afacerile din ai căror bani și-a construit averea, ar fi acceptat și compromisuri cu persoane care reprezentau puterea. Se spunea că, Nicolae Iorga însoțit de secretarul său, în liftul din sticlă ce urca în palatul inaugurat al ziarului „Curentul”, ar fi zis, arătând cu mâna: „Șantajul și etajul!”

În preajma războiului, trustul a scos un ziar de prânz: „Evenimentul zilei”. Șeicaru paria în noua gazetă pe articolele semnate de pana ageră a lui Ion Vinea. Planurile au decurs minunat până în ziua când zarurile de la Ialta au căzut altfel, iar frontul de la răsărit a ajuns aproape de Nistru. Conștient de ce-l aștepta, magnatul de presă l-a chemat pe Cezar Petrescu în biroul său, în acea zi toridă de august, oferindu-i fotoliul de șef al trustului. Scriitorul nu l-a acceptat.

Legea reconversiei agricole, mănăstirea Sf. Ana, monumentul de la Mărășești

Pe lângă averea colosală, controversatul ziarist a făcut și lucruri de neuitat. În calitate de deputat a inițiat la Camera Deputaților Legea reconversiunii datoriilor agricole, contribuind la salvarea țăranilor ruinați de băncile care le acordaseră credite, pe care nu le mai puteau achita.

Pe când avea 20 de ani, pe front, un obuz a explodat între el și prietenul lui. În genunchi, făcând semnul crucii, i-a promis lui Dumnezeu că, dacă se va întoarce teafăr acasă, va ridica o biserică. Devenind bogat, a cumpărat locul unde stătuse în genunchi și a ridicat, între 1935 – 1939, Mănăstirea „Sfânta Ana” din lemn. A cheltuit făcând și drumul spre masivul ce domină Orșova unde era plasat sfântul lăcaș. În amintirea celor care au sângerat sau au murit, a pus bănci și troițe pe marginea drumului, închinate celor șapte regimente. La niște ani de la plecarea din țară, mănăstirea a fost donată Patriarhiei Române de însuși ctitorul ei. Abia după 1990, a devenit un aşezământ de rugăciune neîncetată.

După război, tot pe banii lui, Pamfil Șeicaru a ridicat monumentul „Victoriei” de la Mărășești, realizat de sculptorul Oscar Han.

Exilul amar și epigrama lui Păstorel

Cel care devenise mentorul opiniei publice, căruia i se conferise Ordinului „Mihai Viteazu” în Primul Război Mondial spunea adesea: „Eu nu am în mine nimic de javră”. Cu faima de temut ca om și gazetar, l-a inspirat pe Mihail Sebastian pentru personajul principal din piesa de teatru „Ultima oră” și pe Cezar Petrescu pentru personajul Radu Comșa din romanul „Întunecare”. Exilat patru ani la Palma de Mallorca, visa să ajungă la Buenos Aires, să înființeze o gazetă, să polemizeze iar, să o ducă bine, dar scrisul nu-i aducea prea mulți bani. O ducea greu. Se salvase fugind din ţară, lăsând în București locuința și palatul cu trustul de presă, unde după 24 august 1944 s-a instalat redacția ziarului Scînteia”, apoi blocul a devenit sediul Securității. La ferma de la Ciorogârla, printre viţeii, curcanii şi găinile abandonate, se plimba ţanţoş Mihail Sadoveanu, căruia i se aduceau şpalturile pentru bunul de tipar la articolele pe care le publica în ziarul amintit.

„Norocul este capricios, se joacă cu noi, ne zâmbește ca să ne amăgească și ne părăsește”, spunea adesea gazetarul. Deși erau scriitori, Şeicaru şi Sadoveanu făceau parte din generații diferite. Primul își trăia pribegia amară prin Europa, în exilul sărăciei, ca să scape de condamnarea la moarte, iar celălalt se bucura de funcţii și avantaje de tot felul de pe urma primului. În scrisoarea deschisă prin care-i cerea să-i inventarieze bunurile de la Ciorogârla, Pamfil Șeicaru îi scria lui Sadoveanu: Din băltoaca pactizării cu ocupantul, în care făceai mişcări de bivol fericit, trâmbe de noroi stropeau sufletul îndurerat al ţării. Evident, n-ai ars nici o credinţă, deoarece n-ai adorat nimic, biată moluscă a unei existenţe placide, te poţi deplasa de la o poziţie la alta, fără o zdruncinare interioară, dramă morală neputând să existe acolo unde nu a trăit nicio credinţă”. Din 1949, ferma de la Ciorogârla a devenit gospodărie de stat, iar autorul Baltagului” a plecat de acolo cu mobilierul gazetarului. Inspirat de situație, Păstorel Teodoreanu i-a dedicat o epigramă: Sadoveanu, filo-rus/ Stă cu curul la apus,/ Ca s’arate’apusului/ Care-i faţa rusului”.

Invectiva „șantajul și etajul” declanșează în mintea odioasă a comuniștilor argumente despre cum ar fi luat bani de la oricine ca să-și clădească averea. Dovezile mai mult sau mai puțin ipocrite au fost depuse în dosarul lui penal, cu sentința de condamnare la moarte, în 1945. Exilatul care a stat 30 de ani în Spania, unde a publicat o ediție trimestrială a ziarului Curentul” și publicația de scurtă durată Liberty and Justice”, a fost grațiat în 1966, ținea un jurnal cu însemnări zilnice, scria cărți. „Vulpea roşcată”, „Monarhia română”, „Adevăruri care trebuiesc amintite”, „România în marele război”, „Scrisori din exil”, „Să rămână doar cenuşa”, „Construcţii pe nisip” sunt doar câteva dintre titlurile publicate, existente în bibliotecile românești.

Magnatul de presă din interbelic, pomenit în istoria presei românești fără prea multe detalii, și-a trăit ultima parte a vieții la München, unde a murit de atac de cord marți, 21 octombrie 1980.

Bustul său făcut de către Oscar Han a dispărut. Astăzi, străzi din Buzău, Tecuci și Mehedinţi îi poartă numele, precum și liceul tehnologic de la Ciorogârla. (Victor Frunză, Destinul unui condamnat la moarte: Pamfil Șeicaru, Editura Victor Frunză; Vlaicu Bârna, Între Capșa și Corso, Editura Albatros)

În fiecare zi, am început articolul cu emoţia din prima zi. Mă socotesc debutant şi încerc acel fior anonim, care se numeşte trac, gândindu-mă la neînduraţii judecători anonimi. Să-ţi respecţi semnătura ca să te respecte cititorul, ca să-i păstrezi încrederea”, scria Pamfil Șeicaru în însemnările sale zilnice.

16
/03
/16

 „Ariel al pianiştilor” sau „Rafael al pianului”, cum i se spunea lui Chopin, fusese în copilăria şi adolescenţa sa adulatul saloanelor aristocraţiei poloneze din Varşovia, apoi al celor din Paris. Pe ecranul existenţei sale sentimentale s-au perindat cele mai seducătoare femei ale timpului său: Maria Wodzinska, Constanţa Gladkowska, Wanda Radziwiell, prinţesa Cezartoryska, Contesa Dellina Potocka şi, în cele din urmă, George Sand. 

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

09
/03
/16

Conform propriilor declaraţii - Memorii, Humanitas, 1991 -, Mircea Eliade s-a născut în urmă cu 109 ani („M-am născut la București, la 9 martie 1907”). Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907 (s.v.), conform actului de naștere descoperit și publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983

06
/03
/16

Basmele au un sâmbure de adevăr? În cazul lui Pake Protopopescu se pare că da. Licenţiat în Drept de la Paris (cu o teză despre Acţiunile cauzate de frică!), acest băiat de preot bucureştean ajunge primar şi îşi ia funcţia în serios.

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

02
/03
/16

“Eu am rimat întotdeauna cu Teatrul «L.S. Bulandra» din Bucureşti”, îi plăcea Rodicăi Tapalagă să spună adesea. A fost Zoe din “O scrisoare pierdută”, Didina Mazu din “D’ale Carnavalului”, Sophie din “Dimineaţa pierdută”, Elena Andreevna din “Unchiul Vanea”. Este actriţa care se simțea feminină, iubită, frumoasă, puternică, atunci când era pe scenă.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

22
/02
/16

“Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr” - Umberto Eco . Cu puţin timp înainte de moartea sa, scritorul şi filozoful italian a criticat reţelele de socializare, într-o discuţie publică cu jurnaliştii italieni.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

20
/02
/16

“Nu-mi fac griji. Cartea va dăinui. Citeşti tot timpul: citeşti în tren, în autobuz. Citeşti în parc. Citeşti când te plimbi şi chiar când faci dragoste poţi să citeşti. Cu computerul este mai greu... ” - Umberto Eco. Unul dintre cei mai mari scriitori contemporani s-a stins din viaţă, în noaptea de vineri spre sâmbătă. Autorul celebrului roman "Numele trandafirului" avea 84 de ani şi suferea de cancer, conform La Repubblica.

19
/02
/16

"Nu este nicio ruşine să te naşti prost. Ruşine e să mori prost." - Marin Sorescu / Astăzi, în ziua în care îl aniversăm pe Constantin Brâncuşi, se împlinesc 80 de ani de la naşterea scriitorului Marin Sorescu, considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani

18
/02
/16

Constantin Brâncuşi şi-a petrecut o bună parte din viaţă la Paris. În 1928, Nicolae Titulescu primea, pe malul Senei, o „lecție de Brâncuși”. Genialul sculptor s-a născut într-o zi de 19 februarie (1876), la Hobiţa, în județul Gorj.