Irina Antonie, Cătălin Babliuc, Ilinca Manolache, Istvan Teglas, Lia Bugnar, Marius Manole şi Anghel Damian povestesc, în pauza dintre spectacole, despre avantajele teatrului de cafenea, despre schimbul de emoţii cu publicul şi despre orele atipice la care sunt programate reprezentaţiile.
Un articol de Judy Florescu|2 mai 2014
Din punct de vedere profesional, întâlnirile cele mai reușite sunt cele prestabilite. Într-o zi și jumătate am discutat cu șapte dintre cei mai ocupați tineri actori ai scenei românești, care, deși au un program foarte haotic, mi-au părut persoane bine organizate, fiind totodată buni povestitori – bucuria oricărui reporter, pentru care „vorba multă” e chiar bogăția omului.
Cu orarul de interviuri, am pornit pas la pas cu ploaia care nu părea prea încântată de demersurile mele. Alergând prin băltoace, nu era chiar ziua ideală pentru cele șapte interviuri pe care le plănuiam.
O întâlnesc pe Irina Antonie, tonică, vivace ca o primăvară, cu o energie total contrastantă cu starea mea de cățel plouat, și o întreb:
Ce e mai greu să schimbi, spectacolele sau teatrele?
Irina Antonie: Cred că unui actor îi e mai greu să schimbe spectacolul, evident. După ce te obișnuiești să joci într-un spectacol, poți să-l joci oriunde. Într-adevăr, dacă spațiul nu este amenajat pentru teatru, e mai greu să joci un spectacol și diferențele se văd și se simt. Și publicul e diferit, și noi reacționăm firesc la ce primim. Cei care nu știu la ce spectacol vin, reacționează diferit. Publicul lui Radu Afrim este un public foarte bun.
Ai avut vreo experiență neplăcută cu publicul?
La Teatrul Act am avut surpriza să văd două fete în primul rând, care se regăsiseră în situație și nu puteau să mai asculte, reacționând ca și când li se întâmpla lor, vorbind foarte tare, ca și când nu mai fuseseră la teatru în viața lor.
E un dezavantaj al teatrelor mici. La 600 de locuri nu auzi, nu vezi când vorbește cineva, dar la 100 de oameni, cum e la Godot, orice gest, orice mișcare te deranjează, te deconcentrează sau te modifică.
Irina Antonie joacă în spectacolele ,,Hoți” în regia lui Radu Afrim de la Teatrul Național, în „Pisica Verde”, în regia lui Cristi Juncu, de la Teatrul Metropolis, în „Contracte” de la Teatrul Act și în „Două liniuțe”, spectacol scris și regizat de Lia Bugnar la Godot Cafe.
La Godot Cafe, l-am găsit pe Cătălin Babliuc, pe care l-am văzut doar în roluri de șmecheraș de cartier sau de… Moarte. De data aceasta avea un rol foarte simpatic, gustând un ceai, singur, la o masă.
Cât de mult contează energia publicului la un spectacol?
Cătălin Babliuc: Foarte mult. În primul rând contează să fie în număr cât mai mare, să nu ai o sală goală sau pe jumătate goală. Cu cât sunt mai mulți oameni, din start energia spectacolului e alta. Un spectacol nu se poate juca cu mai puțin de un număr de oameni.
Uneori, oamenii se simt stingheri când sala e pe jumătate goală. Se simt foarte expuși cumva. Și atunci nu mai reacționează și nu mai sunt atenți ca atunci când sunt mai mulți. Unele dintre cele mai mișto spectacole pe care le-am avut din punctul de vedere al publicului au fost la Green Hours.
Care ar fi o particularitate a spectatorului de cafe-teatru?
Uneori, ar trebui să fie mai civilizat. Câteodată, spectatorul are senzația că poate să interacționeze cu actorul; faptul că are o bere și niște mâncare în față îl face să se simtă cumva foarte aproape de tine, e practic prietenul tău, ceea ce nu prea e cazul. Dar nu am avut experiențe neplăcute, în afară de clasicul sunat de telefon. Te duci la teatru, nu te duci la cinema, unde nici acolo nu ar trebui să-ți exprimi sentimentele în mod tare.
Cătălin Babliuc joacă în spectacolele: „Vițelul de aur” în regia lui Eugen Gyemant la Arcub, „Bullets over Lipscani” la Godot Cafe, „Some night show” la Teatrul de pe Lispcani, „Breaking up” la Green Hours, „Două liniuțe”, „7 dintr-o lovitură” – spectacole scrise și regizate de Lia Bugnar.
Ajung la Teatrul Metropolis. Partenerul meu de drum, ploaia, mă grăbește, întețindu-și stropii. Urc scările spre casa de bilete și sunt bucuroasă să o văd pe Lia Bugnar, o femeie pe care am văzut-o în mii de feluri ca urmare a pieselor sale, pe care niciodată n-am știut în ce categorie să le încadrez. Oare ea cum m-a perceput pe mine, spectatorul?
Se simte diferența dintre publicul de teatru convențional față de cel de cafe-teatru?
Lia Bugnar: Nu știu, poate că noi am fost răsfățați și am fost primiți bine de ambele publicuri. Eu sunt mai atașată de publicul de spațiu neconvențional, pentru că acolo ne facem noi veacul până la urmă și cumva parcă ne cunoaștem cu ei, parcă e o legătură încă dinainte de a începe să joci.
Dar lucrurile oricum nu mai sunt atât de bine delimitate, pentru că, de exemplu, un actor ca Marius Manole, care e cap de afiș la Teatrul Național, a adus după el în spații neconvenționale spectatori de Național.
Și la un moment dat ei devin un melanj. Bineînțeles, când te duci la om acasă te comporți după regulile casei. Iar publicul de Național se va comporta ca într-un spațiu neconvențional, va fi mai liber, mai relaxat, mai dechis cumva.
Tu și Marius Manole aveți o colaborare intensă și probabil că este singura de durată din teatrul independent. Cum rezistă această legătură profesională?
N-aș zice că e singura. Nu ne e greu să rezistăm, pentru că ne plac lucrurile pe care le facem. Publicul ne-a acceptat și el. Mai greu e să reziști când nu ai succes. Când îți merge oarecum bine, nu e atât de greu să reziști.
Să vedem când o să vină niște vremuri mai vitrege, pe care eu nu mi le doresc, dacă rezistă echipa. Problemele dureroase ale unui actor apar atunci când publicul nu mai e interesat de ce face actorul, iar noi știm că publicul e interesat.
Lia Bugnar scrie, regizează și joacă. Spectacolele ei din această stagiune sunt: „Două liniuțe”, „Aici nu se simte” și „Oase pentru Otto”, „Noi 4”, „O piesă deșănțată”, „7 dintr-o lovitură”, „Masculin-feminin”, „Fata din curcubeu” și „Matrimoniale”.
Mă îndrept spre Teatrul Mic, unde am frumoasa ocazie de a vizita cabina actorilor în care o găsesc pe Ilinca Manolache, pe picior de plecare. Carnețelul, reportofonul, întrebările, picături:
Care este factorul determinant în reușita unui spectactol pentru artiști?
Ilinca Manolache: Cred că mesajul pe care îl transmitem e unul din lucrurile care, pe mine cel puțin, mă interesează. Să transmit o emoție în așa fel încât omul ăla care se uită la mine din sală să plece într-un fel. Nu neapărat marcat, că e un cuvânt mare, dar să-și pună niște întrebări. Adică încrucișarea asta dintre el și mine pe scenă să aibă un rost, să producă o modificare în el.
Care este rolul de care ești cea mai atașată din teatrul independent?
Rolul de care sunt cea mai atașată, care mi se pare mie că e scris de Lia Bugnar ca o halcă de emoție, e Fefe din „7 dintr-o lovitură”. Acolo simt că e vorba despre o persoană, care e o rană vie și cumva e plăcut să interpretez emoțiile alea, să trec pe acolo.
Ilinca Manolache joacă în spectacolele „Mutter Courage”, „Profesiunea doamnei Warren” și „Visul unei nopți de vară” la Teatrul Mic, „Mamouret”, „Însemnările unui necunoscut” și „Voiajul domnului Perrichon la Teatrul Bulandra”, „Revizorul” la Teatrul Național, „Opposites Attract” la Teatrul Metropolis, „Noi 4”, „O piesă deșănțată”, „7 dintr-o lovitură”, „Masculin-feminin” și „Două liniuțe” la Godot Cafe.
După ritmul de muncă pe care îl au actorii în ziua de azi, în curând spectacolele de teatru se vor juca non-stop, dar până atunci orele spectacolelor rămân doar matinee, prânz și teatru de noapte. A trebuit să-i cer părerea lui Istvan Teglas asupra acestui subiect.
Spectacolele se programează la tot felul de ore atipice.
Istvan Teglas: În ultima vreme se pare că nici o oră nu mai e atipică pentru teatru, mai ales pentru că programul devine foarte încărcat pentru artiști și efectiv nu se poate rezolva altfel programarea spectacolelor. Până acum a funcționat foarte bine, mai ales dacă e vorba de o zi de duminică sau sâmbătă seara târziu.
Cred că cel mai important e cum vine publicul la spectacol. El trebuie să fie deschis. E greu de dus un spectacol când publicul e mai greu de convins. Cred că publicul preia atmosfera locului, care e diferită de la Național la Godot, de exemplu.
S-a întâmplat vreodată să ai un spectacol nereușit din cauza publicului?
Da, s-a întâmplat asta acum câțiva ani și atunci mi-am dat seama că indiferent cât de mult e un spectacol construit pe relația cu publicul, totuși trebuie să aibă esența și miza bine stabilite.
Dacă se întâmplă un accident sau o greșeală, spectacolul să meargă mai departe și totul să fie ok. Adică să nu te bazezi pe relația cu publicul sau, dacă te bazezi, să poți să controlezi tu foarte bine lucrul ăsta.
Istvan Teglas joacă în „Furtuna”, „D’ale noastre” și „Revizorul” la Teatrul Național, „Dance a playful body” și „Pretend we make you happy” la Centrul Dansului, „Ascensiunea lui Arturo UI poate fi oprită” la Teatrul Odeon, „Deseori neobservat” la Teatrul Mignon, „Pescărușul. Ultimul act” la Teatrul Elisabeta, „Comedie neagră”, „În parc”, „Două liniuțe” la Godot Cafe.
Anghel Damian se ocupă de masteratul în actorie, repetiții și filmări; îmi spune că, la vremea debutului său în teatru, a avut bucuria și plăcerea să lucreze la trei proiecte în același timp.
La ce te obligă scena de teatru independent față de cea de teatru clasic?
Anghel Damian: Te obligă la o apropiere față de spectactor. E o relație intimă, mult mai interactivă, în timp ce în scena teatrului clasic există o anumită rigoare și există un al patrulea perete foarte bine solidificat. E foarte important să te adaptezi la alt tip de public. De fapt, meseria noastră în asta constă – în a avea o relație și a modifica într-un fel sau altul spectactorii.
Cum ar trebui să fie un spectacol bun?
Ar trebui să fie un spectacol viu, în care spectatorii și actorii sunt într-o permanentă comunicare. Fără comunicarea asta specială nu poate exista spectacolul de teatru.
Spectacolul este destinat unui public și are ca scop final de a transmite emoție și de a modifica într-un fel sau altul spectatorul. Dacă nu ești viu pe scenă, dacă spectacolul nu este destul de viu, atunci comunicarea este imposibilă.
Joci la ore anti-teatru.
Nu sunt ore anti-teatru, sunt doar atipice petru teatru. Din păcate, a trebuit să ne adaptăm programului stresant al Bucureștiului și numărului mare de spectacole care se joacă, și atunci e important să oferi alternative.
Noi venim cu alternativa de ora 14:00 și de ora 22:00. Mie mi se par niște inițiative reușite și timpul a demonstrat că, și la orele astea destul de ciudate, publicul vine și e destul de fericit.
În afară de filme și seriale tv, Anghel Damian joacă în spectacolele „Pisica Verde” la Teatrul Metropolis, „7 dintr-o lovitură” și „Două liniuțe” la Godot Cafe.
Se termină ploaia, începe noaptea și mai am un singur interviu de luat – Marius Manole, un om în permanență pe fugă, prin urmare nici interviul nu avea cum să fie mai lung ca drumul actorului dinspre un teatru spre altul. N-am mai respectat planul de întrebări. Am pornit direct cu observațiile de spectator.
Știu că nu-ți place să punctăm asta, dar duminică ai iarăși patru spectacole. Nu ai același public la toate patru, dar, totuși, se simte când ești la al patrulea spectacol – ai vocea răgușită.
Marius Manole: Vocea poate să fie răgușită și la primul. Nu e numai că ai jucat patru spectacole. Depinde. Se întâmplă să joc al patrulea spectacol mai bine decât pe primele trei. Cum s-a întâmplat să joc cinci spectacole și al cincilea să fie cel mai bun. Nu există o regulă. Singura regulă pe care eu o practic este că, în momentul în care am cinci spectacole pe zi, când îl joc pe primul, eu uit că le mai am pe următoarele patru.
Adică eu zic: E singurul. Apoi după-aia: A, surpriză! mai am unul! Ok, am două. A, surpriză! Am trei. A, surpriză am patru! A, surpriză am cinci. Și a, surpriza cea mai mare e că plec acasă. Dar eu nu mă gândesc dimineața când mă trezesc: Mamă, azi am cinci spectacole! Mă gândesc că am un spectacol la ora 11:00.
Nu repeți textele înainte?
La unele repet, la unele nu repet înainte. Pe unele le-am repetat atât de bine în perioada facerii lor încât nu e nevoie să mai repet la ele. Pentru mine, teatrul e viu. Teatrul nu trebuie să fie nicicum. Teatrul nu are reguli pentru mine. Adică eu nu știu care sunt regulile teatrului. Există o carte în care să scrie despre regulile teatrului?
Nici eu nu știu care sunt regulile teatrului, dar cred că știu care sunt regulile spectatorului: să nu mai ceară așa de mult de la actor.
Acum, publicul, dacă plătește, are dreptul să ceară, să știi. În momentul în care omul îți plătește un bilet la teatru, el are și drepturi, pe lângă obligația de a sta cuminte, de a nu-și deschide telefonul, de a nu mânca floricele și de a nu bea Coca-Cola; are și dreptul de a privi un spectacol ok.
Tu cum percepi publicul?
Eu nu prea îl mai percep nicicum, pentru că, jucând în atât de multe spații diferite, publicul e diferit de la un spațiu la altul. Publicul de la Bulandra e uneori total diferit față de publicul de la Comedie sau publicul de la Național.
Și atunci nu există un tip de public. Oricum, mie mi se pare că lumea are nevoie de teatru în perioada asta, că vine la teatru, uneori mai din snobism, alteori dintr-o nevoie reală. Dar e frumos că se umplu sălile și că stau totuși cuminți. Nu mai aud telefoane în fiecare secundă a spectacolului. Acum, dacă se aud unul-două telefoane pe spectacol.
Ți se oprește auzul…
Probabil că-mi opresc auzul. Habar n-am…
Cum caracterizezi piesele Liei Bugnar având în vedere că ele nu sunt nici drame, nici comedii?
Îmi place cum scrie Lia Bugnar. Sunt foarte fericit că joc în piesele ei. Ele sunt tragicomedii cu o poveste, pentru că lumea caută povești. Sigur că nu e Shakespeare, dar e Lia Bugnar, care scrie teatrul zilelor noastre. Nu teatru social, care și ăla e interesant, dar un tip de teatru de care lumea are nevoie, se pare, dacă sălile sunt pline.
Scrie un soi de tragicomedie, adică râzi, râzi, până plângi. Actorii asta fac – spun povești. Cineva spunea: când va muri teatrul? Când cineva nu va mai avea nevoie să spună povești și să asculte povești. Ori asta nu se va întâmpla niciodată.
Deși mulți spun că a murit teatrul; pentru noi, nu.
N-are cum să moară.
Intră la celălalt spectacol, nu înainte să mă întrebe dacă e suficient cât am înregistrat. Grija lui față de materialul ăsta făcut contra cronometru și contra timpului său liber m-a pus în gardă. Trebuie să iasă bine! Să merite osteneala ochilor de a-l citi și poate de a-i vedea nuanțele.
Marius Manole joacă în spectacolele: „Lecția de violoncel” și „Spitalul Comunal” la Teatrul Metropolis, „Oscar și Tanti Roz”, „Mecanica inimii”, „Crimă și pedeapsă” la Teatrul Bulandra, „Aici nu se simte” și „Oase pentru Otto”, „Masculin-feminin”, „7 dintr-o lovitură”, „O piesă deșănțată”, „Noi 4”, „Două liniuțe”, „Marea iubire a lui Sebastian”, „Fă-mi loc!” la Godot Cafe, „Hoți”, „Năpasta”, „Revizorul”, „Două loturi”, „Sinucigașul” la Teatrul Național, „Însemnările unui nebun la Arcub”.
Foto: Judy Florescu
