A fost idolul masculin al oricărei femei. Era un amestec de straniu, de gesturi elegante. Avea magnetism, dar şi un dram de mister. Pe scenă, a fost un neuitat Romeo marcat de maladia marilor orgolii, un Hamlet romantic, apoi un Oedipe salvat de intensitatea liniştii tragice. Actorul Adrian Pintea ar fi împlinit anul acesta 60 de ani.
Un articol de Monica Andrei|8 iunie 2014
MEMORIA CULTURALĂ Se împlinesc șapte ani de la dispariția celui care a scris poezie, proză şi care a cântat cu Radu Gheorghe şi cu Vali Sterian. Adrian Pintea (9 octombrie 1954 – 8 iunie 2007) a avut și o mare pasiune pentru a recita: „Munţi de poezie mi-au fost de folos pentru că a spune poezie este o adevărată meserie şi, ca orice meserie, se cere cultivată cu atenţie.”
Actorul i-a avut colegi de generaţie pe: Mariana Buruiană, Marcel Iureş, Mirela Gorea, Şerban Ionescu, Valentin Teodosiu, Micaela Caracaş, Niculae Urs. Alături de aceştia, în anul III de facultate a jucat Treplev în „Pescăruşul” de Cehov, în regia lui Liviu Ciulei, despre care va spune: „Dacă ar exista un grăunte de adevăr în ideea că lupta contează şi nu doar victoria, înseamnă că odată cu «Pescăruşul», am câştigat ceva foarte important: atenţia faţă de mijloace… Severitate. Claritate. Grija faţă de falsa transă, noţiuni de precizie în «citirea» situţiilor scenice.
Am scăpat atunci de o idee falsă: sensibilismul, crisparea pe care o dă falsa idee că orice tensiune pe scenă trebuie să fie neapărat contorsionată. Am învăţat să nu-mi placă actorii cărora le place să plângă pe scenă. Marele meu profesor rămâne Liviu Ciulei. Dacă l-am înţeles bine, nu am de ce să mă tem în anii care vor urma. Dacă nu l-am înţeles…” (Cinema, 1981)
În şcoală jucam mult pentru colegii de la regie şi furam copios de la clasa lui Marin Moraru, tragedian de mare forţă, fascinant şi în cheie tragicomică.
La trei ani de la terminarea Facultăţii de teatru debutează în film, cu rolul principal Theodor Diamant, în „Flansterul” în regia lui Savel Stiopul, despre care îşi va aminti: „Diamant avea o replică într-o secvenţă în care era acuzat că nu ştie ce este fericirea. Este vorba de fericirea vieţii normale, dragoste-rost-societate-copii-şcoală-crescut mari-citit ziarul la vârsta senectuţii etc. şi cam atât. Iar ciudatul personaj răspundea, aparent, vag: «Pe vremea lui Nero existau 267 de păreri asupra fericirii…» Replica mi s-a părut fascinantă. N-am argumente cursive la îndemână, păstrez însă senzaţia ei.”
Rolul din serialul de televiziune „Lumini şi umbre” i-a crescut popularitatea. „Un actor, înainte de siguranţa de sine, are nevoie să fie într-o alertă continuă, cu toate simţurile în stare de funcţionare, cu un intelect treaz şi, dacă se poate, cu o conştiinţă proaspătă, cu o încredere în relaţia umană, în comunicarea dintre oameni.”
Dezamăgit, a avut intenţia clară, până în 1989, să plece din ţară. Entuziasmul acela a trecut şi i-a luat locul o preocupare serioasă, care se potrivea mai bine. O experienţă unică a fost teatrul radiofonic. “Îmi place Radioul, sunt îndrăgostit de el. Am făcut şi regie de radio şi am avut chiar bucurii, am reuşit să lucrez cu actori mari. Eu m-am ataşat şi de teatrul radiofonic.
O premieră se poate da în trei zile. Nici în cel mai important «realism de buzunar» n-aş fi putut să parcurg atâtea partituri importante alături de Mariana Buruiană şi câte mii de lucruri noi n-am descoperit împreună.Pe calea undelor nu se poate trişa. Cel mai mult contează cum gândeşti personajul, pentru că trebuie să-i redai caracterul doar prin inflexiunile vocii.”
A fost Hamlet la Craiova, în 1997, în regia lui Tompa Gabor, câştigând marele pariu al oricărui actor în rolul cu valoare de referinţă în istoria teatrului românesc: “Faptul că un spectacol ca Hamlet se joacă la Craiova e explicabil prin faima pe care şi-a câştigat-o acest teatru. Este o mare onoare că am fost chemat la acest teatru şi o iau ca atare, pentru că înaintea mea a fost invitat fenomenul care se numeşte Ştefan Iordache, care a lucrat în regia lui Silviu Purcărete. Aşa că responsabilitatea e uriaşă, onoarea e autentică. Tompa Gabor e un om extrem de serios, prin urmare am toate motivele să fiu fericit din punct de vedere profesional.”
Întrebat într-un interviu dacă e agresat de admiratoare, răspunde: „Există limite de bun-simţ care sunt călcate, dar faţă de atâtea bucurii pe care mi le aduc oamenii, pe care îi simt că vin la teatru pentru mine, trebuie să rămân cu ceea ce este frumos, mă bucură, mă linişteşte, îmi dă încredere, mă onorează.”
Ca profesor la Facultatea de Teatru a format generaţii întregi de actori. A fost căsătorit cu Lavinia Tatomir, fiica unor medici din Craiova. Nu au avut copii.
Actrița Ioana Crăciunescu spunea: ,,În afară de admiraţie, de Adrian Pintea mă leagă un fel de instinct de autoapărare – cât timp această structură specială, desigur fragilă, rezistă propriilor experienţe, propriei treceri prin viaţă nu tocmai lină a acestei arte, înseamnă că şi drumul meu e mai uşor. Natură nefericită trăind în prezent cu harul imaginaţiei, umbra lui putând să treacă prin haina personajelor lui Shakespeare, Schiller, Dostoievski sau Goethe, Adrian Pintea poartă pe umerii lui cu trudă şi chin însemnele adevăratului artist. Chiar cea mai scurtă apariţie a lui în teatru sau film, atunci când scrie ceva, rosteşte o poezie sau pur şi simplu îi auzi vocea la radio, oglinda de apă a sufletului se tulbură, iar aceasta e un semn despre care nu se poate scrie.” (Gong, 1992)
Adrian Pintea, despre teatru şi despre viaţă
● “Marile întâlniri în teatru au fost cu regizorii: Ion Cojar, Liviu Ciulei, Cătălina Buzoianu şi una dintre cele mai subtile arme ale inteligenţei: ironia. Pentru că ironia anulează crisparea şi inhibiţia. Dinamitează încrâncenarea obtuză, falsul, sloganul. Lipsa de relaxare, incapacitatea de a putea parcurge toate gamele persiflării până la autoironizare ţin de categoria pură a comicului amendată de Caragiale. Ironia este o garanţie de seriozitate, un semn de maturitate. Şi ca manieră de joc, ironia mi se pare cea mai seducătoare cale.”
● „Este fantastic să joci teatru şi film, deşi nu cred că trebuie să o faci neapărat oriunde şi oricând, în orice fel de condiţii. Trebuie curtată cu grijă dimensiunea de sărbătoare, mereu unică, a acestei ciudate meserii.”
● “Regele minţii şi sufletului meu este Iisus Hristos, cea care mă iartă şi se roagă pentru mine e Fecioara Maria.”
● “Actorul vehiculează valorile bunului gust şi ale profundei spiritualităţi, valori care în stare pură nu circulă pe stradă. De aceea oamenii se duc la teatru, la cinema: ca să le afle, să le descopere, să şi le însuşească. Spectatorii caută, speră… Sub semnul prostului gust nu-i greu să defilezi. Orice concesie însă poate avea efecte catastrofale. Câştigător nu poţi ieşi în confruntarea cu publicul decât prin inteligenţă, respectând statutul probităţii profesionale, autoexigenţa.”
● „Existau în Renaştere oameni însemnaţi din scăldătoare să respire mai multe feluri de aer, cât vor trece pe pământ. Făceau arhitectură, pictură, armurărie, politică, versuri, geografie încă nenăscută… De toate. Aceştia nu aveau orgoliul de a spune: eu sunt Pictor. Sau Armurier. Spuneau: sunt artist şi fac tot ce arta îmi cere. Tot ce mă pricep să fac. Harul este din văzduh, de unde vreţi, dar el poate avea o singură culoare. Când există har, aria lui este întotdeauna mai mare decât forma în care se materializează.” (Eva Sîrbu – Actorii noştri)
Foto Adrian Pintea: cinemagia
