Șase ani de la moartea lui Radu Beligan. Șase gânduri pe care ni le-a lăsat
https://www.ziarulmetropolis.ro/sase-ani-de-la-moartea-lui-radu-beligan-sase-ganduri-pe-care-ni-le-a-lasat/

LEGENDELE DE LA METROPOLIS Astăzi se împlinesc şase ani de la trecerea în nefiinţă a marelui actor Radu Beligan (14 decembrie 1918, Galbeni – Filipeşti -, Bacău – 20 iulie 2016, Bucureşti).

Un articol de Dan Boicea|20 iulie 2022

Ziarul Metropolis rememorează întâlnirile pe care le-a avut cu Radu Beligan, acasă la el, în apartamentul ca o bibliotecă, în sală, la repetițiile de la Teatrul Metropolis, sau din fotoliul de spectator, din care pornesc aplauzele către scenă.

După o pauză de opt ani, de când a avusese premiera cu „Egoistul“, Radu Beligan a luat suprinzătoarea decizie de a reveni pe scenă într-un nou rol, la Teatrul Metropolis din Bucureşti, în 2013. A jucat într-o piesă românească, modernă, scrisă de Mona Radu, „Lecţia de violoncel“, piesă regizată de Felix Alexa, avându-i pe afiș pe Lamia Beligan, fiica lui Radu Beligan, Marius Manole şi Rodica Ionescu/Tania Popa. Spectacolul a fost selecționat și în Festivalul Național de Teatru.

Lecţia de violoncel

La 95 de ani era impecabil pe scenă, iar cozile pentru cumpărarea biletelor ajungeau de la casa de bilete de la etajul 1 până pe stradă, la Mihai Eminescu 89. Deoarece cererea era atât de mare, Radu Beligan a acceptat să joace chiar și de două ori în aceeași zi în două reprezentații diferite pentru spectatorii de la Metropolis. Pe 15 decembrie 2013 a fost inclus în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai longeviv actor aflat în activitate pe scena unui teatru. La 27 martie 2011 a primit o stea pe Walk of Fame București, o inițiativă a Teatrului Metropolis, condus atunci de George Ivașcu.

„Activitatea susţinută. Cam ăsta ar fi secretul meu. N-aţi remarcat că majoritatea deceselor survin după ce oamenii ies la pensie şi întrerup orice activitate?“, ne spunea într-un interviu pe care l-am făcut acasă la Radu Beligan, într-un apartament cu trei camere din zona centrală a Bucureștiului.

Radu Beligan, George Ivașcu și Victor Rebengiuc, pe Aleea Celebrităților

Vă prezentăm în continuare șase gânduri care ne-au rămas de la Radu Beligan, așa cum au fost consemnate în cartea lui de memorii, „Între acte“ (Editura All) sau în interviurile exclusive realizate de Ziarul Metropolis.

1. Știu oare cronicarii noștri, care expediază în două rânduri o trudă de luni și luni, că tensiunea arterială a unui actor crește cu 3, 4 linii când intră pe scenă, că formula leucocitară se schimbă, că după un spectacol el se deshidratează cu 2, 3 litri sau că, după calcule științifice, efortul interpretului lui Hamlet echivalează cu al unui alergător de performanță pe 10000 de metri? Poate că, dacă ar ști aceste adevăruri, ziarele ar da muncii actorului măcar același spațiu acordat sportului…

2. În opinia mea, perioada cea mai fertilă a teatrului românesc a fost în anii apăsători ai „tezelor“, ai „plenarelor“, cu „documentele“ lor, tot mai numeroase şi aberante. În acea perioadă nefastă, teatrul le-a oferit oamenilor o oază de libertate şi de speranţă. Prezenţa fluentă a piesei clasice, a piesei străine contemporane de valoare, dar şi a scriitorilor români contemporani cu opere notabile, era o realitate. Autori ca Samuel Beckett (cu „Aşteptându-l pe Godot“), Edward Albee („Cui i-e frică de Virginia Woolf“), Albert Camus („Caligula“), Friederich Durrenmatt (cu „Romulus cel Mare“), Buero Vallejo (cu „Generoasa Fundaţie“), Dale Wasserman (cu „Zbor deasupra unui cuib de cuci“) erau jucaţi în România cu preţuri şi sacrificii de puţini ştiute.

3. L-am văzut pentru întâia oară pe Liviu Rebreanu în 1942, în biroul lui de la Teatrul Național. Neobosit căutător de talente proaspete, maestrul auzise de un tânăr actor care se remarcase pe scenele particulare și îl invitase să‑l cunoască. Intrând în cabinetul său, picioarele mi s‑au tăiat de emoție. Un bărbat înalt, viguros, cu părul argintiu și o meșă rebelă pe frunte, cu un profil de efigie romană, s‑a ridicat imediat de pe scaun cu o surprinzătoare agilitate, mi‑a întins mâna și apoi s‑a așezat cu nonșalanță pe marginea biroului. Întrevederea a fost scurtă. Multe personalități literar‑artistice așteptau în anticameră. Eram fascinat de ochii lui de un albastru glacial, care m‑au învăluit însă cu bunăvoință. Intrarea mea în Teatrul Național avea să se producă mai târziu. Oricum, în acele momente, nicio Casandră n‑ar fi putut prezice că peste douăzeci și șapte de ani destinul avea să mă așeze pe scaunul acela.

4. Era în 1964, începusem repetițiile cu Rinocerii la Teatrul de Comedie, când întâmplarea a făcut să‑l întâlnesc pentru întâia oară pe Eugéne Ionesco în… Japonia, unde avea loc o reuniune a Institutului Internațional de Teatru. Am descoperit imediat, în barul hotelului unde locuiam amândoi, figura lui celebră de clovn trist privind melancolic paharul plin cu un lichid de culoare incertă. Mi‑a explicat că e un amestec de whisky cu suc de grep. „L’alcool tue les vitamines, les vitamines tuent l’alcool“. Aflase că Scrisoarea pierdută se jucase la Tokio și mă întreba, cu o curiozitate infantilă : „Oare cum or fi tradus japonezii «Curat‑murdar» și «Pupă‑l în bot și‑i papă tot» ?“. Ca să‑i distreze pe alții – și mai mult pe sine – era gata de cele mai neașteptate șotii. Într‑o dimineață, la micul dejun, îmi spune : „M‑am gândit toată noaptea și m‑am hotărât să trec la budism!

5. Fac parte dintr-o generație a minunatei epoci în care jumătate dintre români vorbeau limba lui Voltaire. În plus, am avut marea șansă să mă nasc într-o casă cu bibliotecă. Părinții mei, intelectuali modești, sufereau de morbul lecturii. Mama, impresionată de romanul lui Zola, „La faute de l’abbe Mouret“, i-a botezat pe frații mei mai mici, gemeni, după numele protagoniștilor Serge și Abeille – Sergiu și Albina. Am păstrat cu sfințenie hârtiile îngălbenite pe care tata a încercat să adapteze în franceză „Sărmanul Dionis“ al lui Mihai Eminescu. Tatălui meu îi datorez, printre altele, că mi-a insuflat, din fragedă pruncie, pasiunea pentru teatru. Am spus de atâtea ori povestea, că nu are rost să o mai amintesc aici. Cert este că, încă din primii ani de liceu – pe vremea mea liceul începea la 10 ani – obișnuiam ca, din puținii bani pe care tata reușea să mi-i dea pentru manuale și caiete, să-mi cumpăr piese de teatru franțuzești pe care le traduceam în limba română – norocul meu cu memoria care mă ajuta să suplinesc din plin lipsa rechizitelor.

6. Cartea de care m-am îndrăgostit? „Dragostea în vremea holerei“ de Gabriel Garcia Marquez. Dacă ar fi să înființez o bibliotecă pe o altă planetă, prima carte pe care aș pune-o în raft ar fi Biblia. Personajul de care m-am îndrăgostit? Cu riscul de a părea lipsit de originalitate, Hamlet.

12
/12
/13

MEMORIA CULTURALĂ În decembrie 1983, Fănuş Neagu continua seria „Prietenii mei, actorii“ cu un portret al lui Stefan Banica, „unul din marii noştri actori, venit pe lume ca să ne semene ideile cu miresme“.

11
/12
/13

,,Un taifun pe scenă”, îl numea Ștefan Iordache. ,,Un talent nativ nelimitat”, îl caracteriza Horațiu Mălăele. ,,Un vulcan în care fierbe lava tuturor sentimentelor”, spunea despre el Lucian Pintilie. George Constantin e unul dintre numele cele mai importante din istoria teatrului românesc.

10
/12
/13

Poemele scrise de Toma Caragiu au fost publicate postum, în 1979, sub îngrijirea lui Ion Cocora. În acelaşi an apărea în revista „Teatrul” o prezentare a volumului care prilejuieşte „o emoţionantă reîntîlnire cu mereu regretatul Toma Caragiu”.

09
/12
/13

MEMORIA CULTURALĂ În februarie 1967, regizorul Sică Alexandrescu publica în revista „Teatrul” portretul lui Ion Iancovescu, actorul care „parcă se juca, nu juca”. Iancovescu a fost mentorul multor actori de succes (printre care şi Grigore Vasiliu Birlic) şi fondator al câtorva teatre bucureştene. Reproducem integral articolul apărut în revista „Teatrul”: Au trecut peste 50 de ani din […]

06
/12
/13

MEMORIA CULTURALĂ Pe 12 decembrie se împlinesc 30 de ani de la moartea lui Amza Pellea. Sanda Toma, partenera sa de scenă, scria în decembrie 1983, în revista Teatrul, un text prin care-și lua adio (nu „adio”, ci numai „la revedere”) de la actorul care a fost „întotdeauna egal cu el însuși, prietenos și cald ca o zi luminoasă de vară”.

04
/12
/13

În 1983, cu doi ani înainte de moartea lui Octavian Cotescu, Fănuş Neagu îi descria viaţa într-un adevărat poem în proză în care amintea despre marile lui roluri, despre pasiunea pentru teatru şi despre actorii pe care i-a format.

03
/12
/13

MEMORIA CULTURALĂ În 1983, Fănuș Neagu (1932 - 2011) începea o nouă carte, consacrată prietenilor lui, actorii. Revista „Teatrul” publica fragmente din această carte - portrete ale unor actori precum Toma Caragiu, Ilarion Ciobanu, Violeta Andrei, Ovidiu Iuliu Moldovan, George Constantin ș.a.

01
/12
/13

„Pentru noi, actorii, demarcația dintre generaţii este foarte, foarte vagă”, spunea Aura Buzescu, în anul 1964. Marea actriță a secolului trecut i-a avut ca studenți pe Victor Rebengiuc, Gina Patrichi, Mircea Albulescu.

30
/11
/13

„Să joci ani de-a rîndul personaje fără o problematică importantă, să te fîţîi pe scenă de colo – colo strîmbîndu-te ca să obţii nişte aplauze cu care să poţi împăuna seara la cîrciumă, mi se pare un lucru foarte trist“, spunea Alexandru Tocilescu, în 1974.

28
/11
/13

Jurnalistul Alecu Popovici a mers acasă la Toma Caragiu pentru a descoperi cum a devenit actor un înotător de performanţă, căruia i se prezicea şi o stălucită carieră militară. Actorul a vorbit despre celebritate, despre propriile inhibiţii şi despre rolurile la care visa.