6 artiști și 6 amintiri speciale cu George Ivașcu, de ziua lui
https://www.ziarulmetropolis.ro/sase-artisti-si-sase-amintiri-speciale-cu-george-ivascu-de-ziua-lui

Actorul George Ivaşcu, directorul Teatrului Metropolis din Bucureşti, împlineşte 51 de ani, pe 15 februarie. Șase artişti care au un impact uriaş asupra repertoriului teatrului: directorul de scenă Victor Ioan Frunză, scenografa Adriana Grand, regizoarea Chris Simion-Mercurian, actriţa, regizoarea şi dramaturgul Lia Bugnar, actorul şi regizorul Emanuel Pârvu şi dramaturgul şi regizorul Mimi Brănescu, povestesc câteva întâmplări cu George Ivaşcu.

Un articol de Ziarul Metropolis|14 Februarie 2019

Victor Ioan Frunză: ”Teatrul Metropolis este un brand de ţară”

E ziua de naștere a lui George Ivașcu și rememorez fugar multe întâmplări de pe parcursul celor mai mult de zece ani de când îl cunosc. Poate că cea mai emoționantă, definitorie, este cea din anul 2016, când, fiind într-un moment foarte greu (fuseserăm dați afară de la Centrul Bălcescu), l-am sunat și l-am întrebat dacă ne poate găzdui în teatrul său. Felul spontan în care ne-a oferit SOLIDARITATE a rămas și azi pentru mine un exemplu că umanitatea încă sălășluiește printre noi, oamenii de teatru. 

„Sunt un actor care are grijă de un teatru” – îi place să spună, adăugând, „voi continua să visez în realitate”.

În numeroasele creații scenice în care l-am văzut, acest minunat actor are o viziune extatică a asfinţitului și comunică un straniu sentiment vital. În „Îngeri în America” de Tony Kushner (2012), aduce în scenă un om alcătuit anapoda, din tendinţe contradictorii (foto jos). Un vinovat. Interpretarea lui George Ivașcu dă înţelepciune disputei despre vinovăţie şi nevinovăţie – temă atât de actuală în estul Europei. În „Fuga” de Mihail Bulgakov (regia Cătălina Buzoianu, 1995) pe măsură ce personajul „devine”, înfăţişarea lui George Ivașcu se schimbă: mersul lui uşor şi elastic devine mai rigid şi mai brutal. Şi obrazul capătă o expresie mai aspră. Glasul lui profund  devine insinuant, spre final glasul îi este gutural. O voce care presimte moartea.

În cazul lui George, personajul şi biografia, actorul și omul se contopesc într-un fel de a fi imediat recognoscibil, într-un stil. Pentru că stilul nu este neapărat omul, conform unui dicton mereu repetat, stilul este adeseori şi fapta omului. „Eu sunt eu şi împrejurările în care trăiesc” – pare a ne spune, asemeni lui Ortega y Gasset, George Ivașcu. De pe scenă ne priveşte un artist proaspăt şi viu, original, migălit, emoţionant şi absolut singular. Ivașcu are bucuria pură a jocului şi a participării  la derularea istoriilor teatrale.

Te impresionează prin modestia lui. Are un carnețel mic în care își notează ce-i de făcut, aleargă frenetic să îndeplinească „sarcinile” din micul lui carneţel unde, de fapt, e înscrisă întreaga lui viaţă. Dedicaţia cu care acest om îşi face meseria este impresionantă şi ne indică faptul că nu o face pentru faimă sau pentru bani, ci pentru sufletul lui frământat între coperţile micului carnet în care-şi înscrie existenţa.

Face parte din categoria animatorilor teatrali (directorilor) bântuiţi, a celor care nu se „vindecă” cu una cu două.  Îl simţi luptând tăcut pentru crezul lui: refuzul compromisului, credinţa în Artă, Adevăr şi Libertate. Este în căutarea unei rădăcini, a unui sistem  de valori pierdut – a cărui axiologie cuprinde solidaritatea şi devotamentul – în virtutea cărora să se legitimeze.

El trebuie evocat pentru crearea Teatrului Metropolis, un proiect care l-a consacrat ca animator şi constructor teatral. De ani buni are ambiţia să găsească un numitor comun al tendințelor divergente, stabilind punţi între culturi şi civilizaţii. George Ivașcu promovează un spirit al vremurilor, un  ZEIT GEIST, care susţine viziunea societăţii deschise. Faptul că de 12 de ani Metropolis este un creuzet cultural unic şi faptul că această istorie de succes continuă i se datorează lui. Metropolis are deja o „istorie”, o „mitologie”.

Succesul lui George ne arată că Frumosul vine după un şir de concordanțe şi armonizări complexe. El e un director autentic pentru că nu articulează un discurs autoritar public, pentru că el este cu atât mai eficient, cu cât este menţinut în implicitul acţiunii, al senzaţiei de libertate creatoare pe care o induce în artiștii cu care lucrează şi care este mult mai importantă decât  „polemica” doctrinară şi afirmarea apăsată a unei tendințe artistice.

Metropolis e construit pe patru piloni: PUBLICUL, AUTORII, ACTORII, REGIZORII.

Ce te izbeşte în primul rând este Publicul. Un public cald, care umple sălile până la refuz în fiecare zi a săptămânii, chiar şi de sărbători, chiar şi atunci când spectacolele sunt nonconformiste. Un public care îşi iubeşte artiştii, îi sprijină şi îi încurajează. Acest public este un semnal puternic din partea Cetăţii că este nevoie de Metropolis. Mai este un semn că Teatrul semnalizează coerent către comunităţile care au nevoie de teatru, că există o relaţie tandră, pură şi nealterată între Teatru şi Comunităţile care au nevoie de teatru. Sprijinul masiv al Publicului creează emoţie şi este un element semnificativ al catharsis-ului. Publicul face parte din esenţa constitutivă a Teatrului şi acest lucru se vede bine la Metropolis. Asistăm la un fenomen unic, or ceea ce este singularitate ţine şi de identitate. MET este un element identitar. În perspectiva construcţiei europene, acest teatru, cu publicul său masiv şi emoţionant, este un brand de ţară.

Ceea ce m-a impresionat întotdeauna la Metropolis este respectarea „ritualului”  şi platforma estetică; faptul că nu operează în logica dihotomică a disputelor estetice cotidiene. Alb sau negru. „Ceea ce fac ei e rău, ceea ce facem noi e bine”. Demersul teatral este serios şi denotă o autentică preocupare pentru formarea unui public participativ. Creatorii de la Metropolis se află într-o stare de căutare activă, iar George Ivașcu creează un anume civism teatral care poate fi model pentru mulţi. 

Teatrul Metropolis demonstrează că ficţiunile pot deveni realitate şi că sunt indicii că George se pregătește pentru un „marş lung”. Au fost momente când a vrut să renunţe, și asta ne arată cât de tragic de singur este înaintaşul de drum. Cei care îl cunosc bine știu că e un suflet sensibil, „dispus” să sufere mult şi durabil.

Dincolo de scenă, în viaţa socială,  George militează pentru realizarea unei „solidarităţi în mers” în rândul artiştilor.

Baftă și La mulți ani, George!

Scenografa Adriana Grand își amintește cum l-a fotografiat pe George Ivașcu, în spectacolele la care au lucrat împreună. Puteți vedea mai jos toate imaginile.

Foto: Adriana Grand

Chris Simion-Mercurian: ”George Ivașcu are în sufletul meu un loc aparte”

Se întâmpla acum 3 sau 4 ani într-un proiect pe care l-am inițiat, Noaptea Albă a Teatrului Independent, și care avea loc în câteva spații neconvenționale din București. În distribuția unui spectacol-lectură (o dramatizare după Eric-Emmanuel Schmitt, Copilul lui Noe) alături de Marian Râlea, Dorina Chiriac, Cristi Iacob, Vlad Logigan parcă… Acolo George Ivașcu juca rolul principal, în regia mea. Spectacolul era programat de la ora 23.00. La 22.30 George mă anunță că întârzie. Îi zic “nicio problemă, te așteptăm, mai socializăm, mai stau oamenii la o bere, în genul asta de experiență e ok, merge, vino liniștit.” Habar n-aveam ce am riscat cu acest răspuns. Locația era J’ai Bistrot, Grivița 55, vecinii spațiului unde construim teatrul din Grivița 53. Toată lumea știe că J’ai bistrot e un spațiu alternativ, mai de hippy-hipsteri, unde oamenii par looseri și în realitate sunt exact cei care fac orașul să meargă cât de cât înainte și frumos, artiști, medici, publicitari, profesori, filosofi, avocați… nișa aia de oameni sănătoși la suflet și minte, pe scurt spectatorii culți, buni.

Îl sun pe George la 23.00 și mă anunță că mai trebuie să întârzie. Zic din nou “ok, nu-i nicio problemă, oamenii sunt bine, așteaptă să începem, beau, discută”. De la 23.00 la 00.00, de când nu a mai avut baterie la telefon, am trecut prin toate stările. Și exact la 00.00 parchează mașina în față la J’ai. Distribuția îl aștepta deja în stare febrilă. El se dă liniștit și tacticos jos din mașină ca și cum cobora din caleașcă, era îmbrăcat în frac, cu pantaloni cu vipușcă, cu butoni de aur, neavând niciun stres. Venise la fix în capul lui, totul era normal, nu înțelegea de ce suntem agitați. Inițial când l-am vazut îmbrăcat așa la patru ace, și noi toți ca la Vama Veche, am crezut că a înțeles greșit locația. În afară de asta, la cum arăta dădea senzația că a venit pentru o lectură la Ateneu, în timp ce în beci la J’ai abia intrau 70 de oameni ținându-se în brațe unii pe alții. Dăm drumul la show, facem spectacolul, are super succes, o chimie rară între public și distribuție – genul acela de reprezentație în care a coborat îngerul. Ne-a rămas în suflet tuturor acel miez de noapte, ca dovadă că și acum mi-l amintesc. Misterul apariției întârziate semnate de Ivașcu: venea de la un bal și avea ceasul cu o oră în urmă.

Foto: Adriana Grand

Copilul lui Noe a devenit ulterior spectacol al Teatrului Metropolis, cu altă distribuție decât cea de la lectură dar tot cu mare impact. N-am dat acest exemplu doar pentru că e haios. Am învățat în noaptea aceea de la George lecția asumării. Dacă sunt, pot fi oriunde și în orice moment cum vreau să fiu.

P.S. George Ivașcu are în sufletul meu un loc aparte, pe care și l-a câștigat prin ceea ce este. Este un exemplu, un om pe care îl admir (face mult, vorbește puțin, nu se laudă și este generos) și nu în ultimul rând e un prieten.

La mulți ani, așa cum ești. Poate cu mai mult timp pentru tine!

Emanuel Pârvu: ”Mulțumesc că ai avut încredere în mine”

În primul an de funcționare a Teatrului Metropolis, se auzise deja prin breaslă că se caută proiecte. Era prima oară la noi când se auzea de proiecte venite din afară într-un teatru de stat. Abia terminasem masterul în Actorie, cam toți oamenii din jur nu prea sprijineau aripile tinere (îl scot din discuție pe Voicu Rădescu de la Green Hours, acolo am făcut prima piesă. Dar acolo era teatru independent). M-am apucat și am scris un proiect cap-coadă – cu text, cu distribuție, cu schițe de decor, cu schițe de costume, cu măsurători, cu tot cât mă pricepeam la momentul respectiv. Auzisem de la mai multă lume “băi, nu mai pierde vremea, ce naiba, tu crezi că astea cu montările se fac pe bune? Sunt de ochii lumii fraiere, îți mai pierzi și timpul”. Am preferat să scriu în continuare. M-am dus la Metropolis. Am intrat într-un spațiu cu vopsea proaspătă pe jos, cu schele, cu folii de plastic, cu muncitori care lucrau pe-acolo, am trecut de scenă (unde repetau niște actori în zgomote de flex și bormașină), am trecut prin niște culoare mici și înghesuite unde erau hârtii pe jos, am trecut printre oameni care munceau înghesuiți și până la urmă am ajuns în birouri. Mă rog, niște camere care erau îngropate în hârtii. Acolo m-am întâlnit cu George. Îl știam din școală, el era profesor, eu elev. Nu s-a schimbat mult. Tot așa era și-atunci. Vorbea la telefon din minut în minut, gesticula, sorbea din cafea, trăgea din țigară. Și toate în același timp. Mi-a zis să las dosarul acolo că-l citește el. Am plecat în mai puțin de două minute. Mă gândeam pe drumul de întoarcere de ce mi-am pierdut timpul să fac dosarul ăla și câtă dreptate aveau oamenii care-mi spuseseră că muncesc degeaba. Au trecut vreo trei săptămâni, uitasem de dosar. Și primesc un telefon. “Alo, bună ziua, de la Teatrul Metropolis”. M-au chemat la o discuție. Nu numai că îl citise, dar știa și tot despre piesă și avea pregătit un set de întrebări. Un arc peste timp, peste doisprezece ani, la fel se întâmplă și acum. Când mă cheamă să vorbim despre un proiect, are pregătit tot.

Ce vreau să zic de fapt, este MULȚUMESC. Mulțumesc că ai avut încredere în mine, într-un tânăr care a venit să depună un proiect acum zece ani la Teatrul Metropolis.

La mulți ani, George!

Lia Bugnar: ”George trebuia musai să facă o farsă cuiva”

Când am terminat eu facultatea, George Ivașcu era actorul pe care-l vedeai pe toate scenele din București. Pur și simplu era ubicuu. Pentru mine era un fenomen inexplicabil, nu exista ceva să nu-i fie la îndemână. Comedie, dramă, urcat pe lampă dacă era nevoie, nu exista ceva să i se pară de nefăcut. Îmi amintesc că, între alții, doamna Cătălina Buzoianu era regizoarea care-l distribuia mult, îl plăcea foarte tare. Printr-un concurs de împrejurări care avea mai puțin legătură cu talentul meu actoricesc și mai mult cu faptul că actrița Adina Cartianu plecase destul de brusc și definitiv în Franța și că mie-mi veneau costumele ei, fiind și eu, și ea, foarte înalte, m-am trezit intrată în “Patul lui Procust” al doamnei Cătălina Buzoianu așa, peste noapte, pe ditamai scena teatrului Bulandra.

Foto: Adriana Grand

George Ivașcu juca memorabil rolul lui Nae Gheorghidiu, dar asta nu mă mira, îl mai văzusem jucând tot felul de roluri și pe toate bine. Ce am aflat odată intrată în distribuție era că George făcea în culise un alt spectacol, în care punea cel puțin la fel de multă imaginație și creativitate ca în personajul de pe scenă. La fiecare reprezentație (și pe vremea aia spectacolele chiar se programau des) George trebuia musai să facă o farsă cuiva. Epuizase deja toate clișeele în domeniu – pus alcool real în sticla vreunui coleg de scenă, doar pentru satisfacția de a-i vedea figura surprinsă; cusut buzunare importante din care colegul de scenă trebuia să scoată în viteză nu știu ce; improvizații halucinante în scenă – toate astea le făcuse, erau deja intrate în folclor, se povesteau din gură în gură ca Miorița, nu-i mai dădeau satisfacție, plus că devenise din ce în ce mai greu să facă orice, pentru că toți știam ce-i poate pielea și eram cu ochii pe el ca pe butelie. Îmi amintesc că mă uitam zâmbind la el în culise și îi spuneam “ți-a mai rămas un rest de joacă neconsumat, nu? nu te-ai jucat destul, nu?” Dădea din cap cu luminițele-alea care-i scăpărau în ochi și intra ca o vijelie în scenă, auzeai hohote, auzeai aplauze, venea înapoi și se plimba ca un leu în cușcă, ce să mai facă?! ce să mai facă?! Era ca un alcoolic rămas fără băutură. Trebuia să joace tot timpul ceva, nu conta că era un rol, o festă sau că zicea un banc, nu putea să se oprească, pur și simplu. Așa că într-o zi, în timpul “Patului lui Procust”, într-o pauză mai lungă dintre două intrări, a profitat că un coleg era pe scenă, s-a dus, i-a luat cheile de la Dacie, i-a demontat volanul și i l-a pus în portbagaj. După care i-a pus cheile la loc în cabină, a intrat în scenă, și-a jucat rolul impecabil, și-a luat aplauzele etc. Eu, om comod spre leneș, știu că l-am întrebat: “Măi, George, da’ nu se scoate greu volanul ăla? Dacă i-ai stricat omului mașina? Pentru ce atâta chinuială?” N-o să uit nici ochii lui de Mefisto, nici răspunsul pe care mi l-a dat: “Lia, vreau să îi văd privirea când se suie în mașină și nu mai e volanul. Eu trebuie sa văd privirea aia. Tu poți să-ți închipui privirea aia?” Am recunoscut sincer că nu. “Nici eu, Lia. De-aia trebuie s-o văd.” Mi-a promis că mă duce acasă când ieșim de la spectacol, deci o s-o văd de aproape. ”O să fiu pe locu’ mortului.” Ăsta era George. Pentru mine rămâne un mister cum a fost posibil ca un om care era dependent de joc ca un drogat de morfină, cum a fost posibil ca un asemenea om, un asemenea talent, o asemenea energie, un așa copil etern să renunțe la tot pentru ceea ce face acum. Consider că este cel mai bun director de teatru din orașul nostru și am multe spectacole la teatrul pe care el l-a făcut, dar tot mi se pare că prețul a fost prea mare. George trebuia să rămână actor, e o imensă risipă și deturnare de har ce s-a întâmplat. Am spus-o și-o s-o mai spun. Până una alta, la mulți ani, dragă George!

Mimi Brănescu: ”Piesa ta, treaba ta”

Acum vreo patru ani am primit un telefon de la George Ivașcu. Salut, Mimi, ce mai faci? Bine. Hai să bem o cafea, vreau să vorbesc ceva cu tine. Nefiind mare prieten cu el, am sunat-o imediat pe nevastă-mea, mă, ce-o vrea ăsta de la mine? Să mă ia la masoni? Să joace în Fierbinți? Că ceva o vrea el, nu m-a sunat degeaba. Mă duc la cafea și-mi zice așa: Mimi, eu te apreciez foarte tare pe tine. (Deci vrea să mă ia la masoni, mă gândeam). Mișto și ce faci cu serialul. (Nu, vrea să-i scriu un rol în serial). Nu vrei să montezi un text de-altău la noi la teatru? (A, vrea să joace într-o piesă de-a mea.) Domnule Ivașcu, eu nu sunt regizor, zic, ca să scap. Așa, și? Eu cred că o să te descurci foarte bine. Sunt textele tale. Și în piesa asta cam cine să joace, am întrebat eu plin de bănuieli? Păi, mă întrebi pe mine? Piesa ta, treaba ta. Eu m-aș bucura foarte tare să zici da și să te-apuci de treabă. Păi, aș cam vrea, am zis. Bun, perfect. Mă bucur foarte tare că ai acceptat propunerea mea. Când vrei să te apuci și când e gata?
Am montat de-atunci trei piese și încă nu mi-a cerut nimic. În schimb, mi-a pus la dispoziție tot ce am avut nevoie. Și m-a încurajat de câte ori ne-am intersectat prin teatru. Și s-a prefăcut și că nu vede c-al doilea spectacol montat de mine a ieșit mai așa și așa. 🙂

Mulțumesc. Și respect.

(grupaj realizat de Cristina Enescu și Monica Andronescu)

Foto: Adriana Grand

Citiţi şi:
27
/08
/14

Actorul Mihai Mălaimare s-a născut în Botoşani pe 27 august 1950. În 1969 vine la Bucureşti şi se înscrie la concursul de admitere de la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, unde este admis ultimul pe listă. Termină în 1973 ca şef de promoţie şi, având dreptul să aleagă, alege şi este repartizat la Teatrul Naţional din Bucureşti.

12
/08
/14

Avusese deja câteva roluri la Teatrul de Comedie, când a primit un telefon. "Mi s-a spus că domnul Nae Caranfil face un film şi mă cheamă la casting… După ce am închis telefonul m-am aruncat în genunchi de fericire, ca fotbaliştii, pe mocheta din sufragerie, şi mi-am julit amândoi genunchii”.

08
/07
/14

Şerban Foarţă a debutat în poezie cu volumul Texte pentru Phoenix (în colaborare cu Andrei Ujică) în 1976, iar astăzi este considerat unanim unul dintre cei mai importanţi poeţi români postbelici.

02
/07
/14

Îndrăgitul actor Gheorghe Visu s-a născut pe 2 iulie 1951, în Bucureşti. A debutat pe scena Teatrului Naţional, în 1972, în piesa "Jocul de-a vacanţa" de Mihail Sebastian, în regia lui Mihai Berechet.

01
/07
/14

Una dintre marile doamne ale teatrului românesc aniversează, astăzi, 68 de ani de viaţă. Artista și fratele său geamăn s-au născut de fapt în noaptea de Sânziene, în 1946, în localitatea Unguriu, județul Buzău, însă în acte a fost declarată data nașterii 1 iulie.

30
/06
/14

Unul dintre cei mai importanți prozatori români contemporani a împlinit 60 de ani. Fost tipograf, salahor, boxeur, ziarist şi, cel mai adesea, liber profesionist, Radu Aldulescu a debutat în 1993 cu romanul “Sonata pentru acordeon”, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor.

23
/06
/14

Acum doi ani, sub acoperișul Teatrului Bulandra (de la Izvor) lua naștere un spectacol-interogație, energic și emoționant, care a inaugurat un spațiu dedicat căutărilor teatrale: Sala Liviu Ciulei LABORATOR. Sâmbătă, 28 iunie, de la ora 20.00, „Arlechino moare?” sărbătorește doi ani de existență și vă așteaptă să-l (re)descoperiți.

11
/04
/14

Actorul Florin Zamfirescu împlineşte 65 de ani, pe 12 aprilie. E un moment în care îşi priveşte viitorul în ochi şi se vede jucând. Se vede chiar şi însurat, cu o doctoriţă. Şi se mai gândeşte şi la sănătate, şi la roluri, şi la cei 42 de ani în teatru, ca actor şi ca profesor.

18
/03
/14

În ultima perioadă Adrian Văncică este recunoscut pe stradă pentru rolul său din serialul de televiziune „Las Fierbinți”, unde îl întruchipează, cu mare autenticitate, pe Celentano, un bețiv simpatic, un fel de Cetățean turmentat al zilelelor noastre.

Page 10 of 12« First...89101112