INTERVIU Când, într-un roman, pălăria preşedintelui francez François Mitterrand este furată, schimbând destinul tuturor celor care o vor purta, acel roman devine rapid bestseller. Însă cine-i autorul cărţii?
Un articol de Alina Vîlcan|13 iulie 2018
Nu de mult, scriitorul francez Antoine Laurain venea la București pentru a-și lansa romanul Pălăria președintelui (ed. Humanitas Fiction, 2018; traducere din franceză de Doru Mareș). Apărută în Franța în 2012, cu titlul Le chapeau de Mitterrand, cartea obținea premii precum Prix Landerneau sau Relay de Voyageurs, fiind tradusă în peste 15 limbi.
Povestea începe la mijlocul anilor ’80, cu un prânz într-un restaurant luxos din Paris, unde președintele Mitterrand își uită pălăria. De aici, accesoriul prezidențial încape pe mâna unui contabil căruia îi va schimba viața, însă care o va pierde la rândul său, și astfel pălăria va ajunge să fie purtată de o mică funcționară de provincie, căreia și ei îi va purta noroc, apoi de un parfumier faimos, dar și de un burghez înstărit și pentru toți va avea același efect. Evenimentele se derulează rapid, ca într-un carusel grăbit ce se rotește în jurul unei superbe pălării negre, cu efecte dintre cele mai neașteptate asupra unor indivizi cât se poate de diferiți, din toate mediile sociețății franceze.
În acest roman de-un incontestabil optimism, se face și politică, e loc și pentru lifestyle, și pentru modă, și pentru artă. Și când te gândești că în viața reală totul începuse cu o pălărie furată, mai exact cu o pălărie pe care scriitorul Antoine Laurain a uitat-o într-o zi, într-un pub, fără să o mai găsească vreodată. S-a întrebat atunci cine oare o poartă. Și, dintr-odată, și-a amintit de nelipsita pălărie neagră a fostului președinte Mitterrand și și-a propus să se întoarcă în anii ‘80, pe care și-i amintea destul de bine, era pe atunci adolescent, încă nu apăruse internetul și lumea aceea, deși nu foarte îndepărtată, era cu totul altceva.
Povestea din spatele poveștii am ascultat-o într-o după-amiază toridă chiar de la scriitorul Antoine Laurain, de la care am vrut să aflu mai multe – despre provocările de azi, despre vremea în care lucra ca jurnalist sau ca scenarist, despre cum a început să scrie (și aici aveam să descopăr o altă poveste), despre Parisul pe care îl iubește, despre cum trăiește un scriitor celebru într-un mileniu deloc plictisitor.
Dacă Pălăria președintelui vorbește și despre societatea anilor ’80, cu provocările ei, v-aș întreba cum vedeți provocările de astăzi, dacă ne gândim numai la migrație. Cum ați descrie aceste evenimente? Cum se vede, de exemplu, criza refugiaților în Franța?
O parte a opiniei publice franceze spune că trebuie să primim refugiați, iar eu cred că ei au dreptate. Altora, însă, le este teamă, în mare măsură pentru că în Germania s-au înregistrat tot felul de probleme, dar și pentru că nu mai înțeleg de ce oamenii aceștia vin în Franța dacă vor să ajungă în Marea Britanie, de exemplu. Ne dăm seama că trebuie să răspundem unor probleme la care nu ne-am gândit înainte, cum e cea a refugiaților sau cea a terorismului, și că nu avem soluții; suntem deconcertați într-o anumită măsură.
Credeți că subiectele acestea sociale și politice ar fi bine să se regăsească în literatura zilelor noastre?
Da. În Europa se regăsesc deja, mai mult sau mai puțin. Dar eu cred, în același timp, că există foarte multă informație oferită publicului în fiecare zi de ziare, de televiziuni, iar literatura, romanele ar trebui să rămână și o modalitate de evadare. Cartea aceasta, care este una optimistă și a fost tradusă în 22 de țări, a plăcut probabil oamenilor și din acest motiv: pentru că vorbea despre altceva.
Ați fost și jurnalist. Ce subiecte vă interesau ca jurnalist?
Am fost jurnalist de modă (râde). Nu am făcut, după cum vedeți, jurnalism politic, ci o formă de jurnalism mai glamourous. Scriam pentru diverse publicații chic, pentru care intervievam creatori de modă, designeri de accesorii… Era plăcut.
Câteva nume celebre din modă pe care le-ați intervievat?
Au fost destui, dar e mult de atunci și nu-mi mai aduc aminte foarte bine. Un nume care îmi vine acum în cap e Mary Katrantzou. Am intervievat-o pe când abia debuta, era încă necunoscută.
Cum ați început apoi să scrieți literatură? Dacă ne-am întoarce în timp, cum a început totul?
Am făcut studii universitare de istoria artei și de cinema la Paris și, evident, dacă vorbim de cinema, vorbim și despre diverse elemente ale narațiunii. Am început să scriu scenarii și am ajuns de la asemenea texte la literatură. Într-o zi mi-am zis ce ar fi dacă aș scrie un text pur și simplu literar.
De dragul poveștii, ați putea rememora ziua în care v-ați așezat la masa de scris? În ce cartier locuiați pe atunci, cum trăiați pe atunci?
Asta se întâmpla de mult. Era vara, în Normandia. Și mi-am propus atunci să scriu un volum de nuvele, cu zece povești, pe care până la sfârșitul acelei veri să îl termin.
Și ați reușit?
Da. Dar nu a fost publicat.
De ce?
Așa s-a întâmplat. Însă nu a fost o experiență rea, chiar mi-a plăcut ce am făcut.
Și apoi, când ați scris prima carte care a fost publicată?
Prima mea carte a fost și ea în urmă cu mulți ani, dar se petrecea la destul timp după întâmplarea de mai sus. Lucram pe atunci într-un anticariat, un magazin de mobile vechi. Eram asistentul unul anticar când mi-am propus să scriu un roman scurt. Un microroman pe care l-am scris în parte în magazinul acela, când nu erau clienți. Romanul (n.r. – Ailleurs si j’y suis, 2007, Prix Drouot) a fost publicat, a obținut diverse premii literare și așa a început povestea mea cu literatura.
Unde era acel magazin în care a început totul?
Era în zona pariziană Le Village Saint-Paul, în apropiere de Sena, era acolo un complex de magazine cu tot felul de curți și de anticariate care astăzi nu mai există.
Este o poveste foarte frumoasă…
Da. Când am început să fac asta, să lucrez ca asistentul acelui anticar, mi-am propus să fie un job de un an. Zece ani mai târziu eram tot acolo. Mi-a plăcut, ce-i drept.
Pasiunea dvs. pentru antichități se leagă în acest fel de literatură. Cum ați dobândit această pasiune?
Părinții mei erau colecționari de astfel de obiecte vechi, iar eu am crescut prin săli de vânzare, de licitații, am fost acolo de mic. Îmi plăcea, așa că apoi am studiat istoria artei. Iubeam magazinele anticarilor și am rămas legat de acest domeniu.
Seamănă întrucâtva cu povestea unui personaj din romanul Pălăria președintelui. E acela cel mai apropiat personaj de dvs. din întreaga galerie de caractere din roman? E o coincidență?
Nu este o coincidență. Când am lucrat pentru acest anticar, îmi treceau prin mâini tot felul de obiecte frumoase, mă întrebam cui au aparținut, de unde vin. Și poate că ceva din ideea pălăriei pierdute care a aparținut cuiva cunoscut se trage și de aici.
Aveți în familie specialiști în domeniul artei?
Nu. Părinții mei sunt doar amatori de artă.
Cum a fost primit în Franța acest titlu, Le chapeau de Mitterrand, având un nume atât de celebru?
Cartea a avut un mare succes în Franța. Imediat. În traduceri, titlul a devenit Pălăria președintelui, ceea ce nu e o soluție chiar rea. Dar în titlul francez, având numele Mitterrand, trimiterea era mult mai exactă.
A fost un titlu mai atrăgător pentru presa franceză decât altele? Au vorbit mai mult jurnaliștii francezi despre acest roman al dvs. decât despre altele pe care le-ați semnat, grație acestui nume?
Este posibil să-i fi intrigat, într-adevăr, cartea a prins extrem de bine în Franța, mai bine chiar decât în alte țări. Și nu se întâmplă mereu așa. De exemplu, cartea pe care am scris-o după aceea, La femme au carnet rouge, a avut un succes mai mare în Anglia și în Statele Unite decât în Franța. A avut succes și în Franța, dar în țările anglofone succesul l-a depășit clar pe cel din Franța, cât și pe al romanului anterior, Pălăria președintelui, în țările respective.
Ați călătorit foarte mult pentru cărțile dvs. Care este cea mai frumoasă amintire dintr-un loc unde v-a dus o carte pe care ați scris-o?
N-aș ști ce să aleg. Toate locurile unde m-au dus cărțile mele mi-au plăcut, din toate păstrez amintiri frumoase și în toate am avut parte de întâmplări neașteptate.
Și totuși, poate un oraș din America…?
Nu. Toate locurile sunt diferite. Coreea de Sud e foarte diferită de America, America e foarte diferită de Scoția care e foarte diferită de ce văd aici, în România, astăzi. Atât că mă gândeam că atunci când o să fiu scriitor o să petrec mult timp acasă, singur cu pisica mea, lucrând, în schimb iau tot mai des avionul.
Succesul… Chiar așa, ne-ați povestit despre cum trăiați înainte să deveniți un scriitor cunoscut. Cum trăiți însă azi?
Dacă nu pun la socoteală zilele când iau avionul și când dau interviuri, viața mea e cât se poate de normală. Locuiesc într-un apartament din Paris, cu pisica mea, care-mi este și asistentă. Când vreau să fug din Paris, mă refugiez în casa pe care o am în Auvergne, o regiune foarte frumoasă din centrul Franței.
Pentru că e foarte atrăgător tot lifestyle-ul anilor ’80 din romanul Pălăria președintelui, v-aș propune să ne faceți câteva recomandări ce țin de lifestyle-ul parizian de acum. Ce restaurante preferate aveți, ce vă place la arta de azi, la moda de azi?
Un subiect vast. Cred că astăzi internetul a schimbat tot. Oamenii sunt mult mai la curent cu ceea ce se întâmplă în artă, în modă, sunt mult mai conectați prin intermediul blogurilor, al site-urilor de profil. Dar se întâmplă și tot felul de evenimente care au o viață efemeră, dispar repede, deși așa era și înainte, dar într-o mai mică măsură, cu o mai mică viteză. La Paris, sunt nenumărate magazine ale noilor designeri, tot felul de baruri, spații de cocktail care apar și dispar, orașul se înnoiește cu rapiditate.
Însă dacă am ajunge în Paris și am vrea să pornim pe urmele lui Antoine Laurain, unde ar trebui să mergem?
Aș putea face o întreagă listă cu astfel de locuri. Ați putea merge în cartierul Battignolles, de exemplu, cel în care eu locuiesc, aici puteți merge pe strada Rue de Dames sau vă puteți opri, așa cum eu obișnuiesc, la un cocktail într-un bar nu departe de Place de la République, iar barul acesta se numește Bisou.
Ce nume frumoase!
Nu-i așa? Dar sunt sigur că și aici sunt multe astfel de locuri, de spații noi.
Revenind la cărți, care sunt scriitorii de la care ați învățat cel mai mult până acum?
Vii sau morți?
Ambele.
Marcel Proust, Patrick Modiano, Michel Houellebecq.
De ce Proust? Toți scriitorii francezi pe care i-am intervievat au zis că-l preferă pe Proust…
Da, pentru că e foarte bun. Și a scris cărți care se mai pot citi și azi. Avea un stil remarcabil, o scriitură minunată… A știut să inventeze personaje de neuitat pentru imensa saga În căutarea timpului pierdut.
La ce lucrați acum?
Trebuie să aleg un subiect pentru viitorul meu roman. Am două subiecte. Și acum nu-mi rămâne decât să aleg unul dntre ele ca să mă pot apuca de scris, ceea ce va dura un an.
Ați studiat cinematografia și ați scris scenarii. În ce relație mai sunteți azi cu cinematografia?
Cinema-ul s-a schimbat mult. Sunt mai puțini actori staruri decât altădată, iar serialele au devenit foarte importante, acum le urmărim mai ales pe internet. Și dacă înainte trebuia să te concentrezi o oră și jumătate pentru a spune o poveste, acum o poți face în 28 de episoade, de exemplu. Nu mai scriu scenarii. Am lucrat însă pentru adaptarea Pălăriei președintelui pentru seria de televiziune din Franța.
Ați fost mulțumit de rezultat?
Nu mă plâng.
Dincolo de succesul cărților dvs., ce vă motivează să scrieți?
Vreau să pot citi cărțile pe care nu le găsesc în librării. Și atunci trebuie să le scriu.
După Le chapeau de Mitterrand (2012), Antoine Laurain a mai publicat bestsellerurile La femme au carnet rouge (2014; roman publicat în peste 20 de țări) și Rhapsodie française (2016).
Ne dăm seama că trebuie să răspundem unor probleme la care nu ne-am gândit înainte, cum e cea a refugiaților sau cea a terorismului, și că nu avem soluții. (Antoine Laurain, scriitor)
Foto: Radu Sandovici
