CORESPONDENȚĂ DIN BRUXELLES. La BOZAR, în Bruxelles, până acum în februarie 2020, puteţi vizita (contra unei sume modice) o excepţională Expoziţie Brâncuşi. Este perla coroanei în prezenţa României la festivalul EUROPALIA, care în 2019 a fost dedicat ţării noastre.
Un articol de Andrei Crăciun|31 ianuarie 2020
Scumpe domnule Brâncuși, vă scriu din Bruxelles, din ceea ce se spune (cu un oarecare temei) că este acum capitala Europei.
Europa a devenit un continent mai unit, mai bătrân și mai îngropat în birocrație, cu sufletul rătăcit, și singura șansă istorică a românilor de a nu ieși cu totul din lume.
Scumpe domnule Brâncuși, suntem în mileniul III și oltenii pleacă pe capete la Paris, fără să fie întrebați de pașaport. Nu mai merg pe jos, nu mai merg cu căruța, zboară până la Paris, dați-vă seama! Mii și mii și mii.
Lumea s-a schimbat, dar nu până la esență, nu. Dar oamenii nu mai sunt obișnuiți să vadă esența, deși v-ați străduit să ne lăsați o moștenire care să ne slujească.
Dacă v-ați întoarce printre pământeni, ați putea constata cu toată îndreptățirea că ați plecat lăsându-ne proști și v-ați întors găsindu-ne și mai proști.
Casa dumneavoastră din Hobița s-a dărâmat, oamenii au stat și s-au uitat la ea, întrebându-se retoric: ce ar putea ei să facă? N-au putut să facă nimic.
Și aici în inima de acum a Europei vin oameni din toate părțile pământului să vadă ce era în capul lui Brâncuși, și să se mire.
O mână de chinezi se încântă când le spun că sunt român, ca dumneavoastră, e gata mâna aceasta să mă ridice pe sus, ca pe un trofeu, și să mă poarte așa prin toată expoziția, deși nu am niciun merit, altul decât acela de a mă fi născut așa.
V-ar întrista îngrozitor dacă ați vedea ce este astăzi România, pe de altă parte dumneavoastră v-ați salvat, sunteți cunoscut și iubit pe toate meridianele, deși mă gândesc că nici asta nu v-ar aduce totuși împăcarea, văzând încotro ne îndreptăm toți.
Când eram elev de școală generală ne-au dus la Târgu Jiu să vedem Coloana Infinitului, să ne așezăm la Masa Tăcerii, iar nouă nu ne stătea gândul decât să ne sărutăm sub Poartea Sărutului.
De atunci, v-am mai văzut când și când operele în mari muzee ale lumii, dar niciodată ca acum, niciodată ca acum.
Merg prin această expoziție de la BOZAR și din când în când îmi mai dau câte o palmă, ca și cum mi-ar răsuna în urechi un Beethoven care m-ar ului, și nu pot să-mi iasă din gând ideile dumneavoastră despre marile opere ale Antichității, despre cum sculpta Michelangelo hălci de carne…
Și dacă era nevoie de cineva care să ducă în toată lumea o întoarcere la esență, în timpurile noastre, noi – cred că ați fost alegerea corectă. Închei, de aceea, cu acest cuvânt care se folosește tot mai rar în limba noastră: mulțumesc.
