Poetul Vladimir Maiakovski a murit acum nouăzeci de ani, pe 14 aprilie 1930.
Un articol de Andrei Crăciun|13 aprilie 2020
Scumpe domnule Maiakovski, dați-mi voie să vă aduc la cunoștință, ba chiar și la conștiință, următoarele: ne aflăm în plină distanțare socială, prilejuită de o pandemie asemănătoare gripei spaniole.
Stăm în case și ne gândim la trecut, ceea ce vedeți bine nu corespunde, ba chiar deloc, viziunii dumneavoastră despre lume. Viitorul e astăzi tot mai mult o ficțiune.
Scumpe domnule Maiakovski, nenumărate sunt acuzațiile care vi se aduc. Ați fost bolșevic, iar bolșevicii au lăsat în istorie mai mult sânge decât fapte nobile.
Nu vi se iartă nici măcar că v-ați ucis (ați fost ucis?) la treizeci și șase de ani (vârsa mea de acum), după cevă lămuriseți deja cu revoluția. Nu vi se iartă că ați crezut în Lenin și că ați fost, măcar pentru o vreme, poetul preferat al lui Stalin. Nu vi se iartă excesele, utopia etică, idealismul violent, nu vi se iartă satira și marile speranțe. Sunteți făcut de ticălos.
Pe scurt, abia dacă mai sunteți citit dincolo de granițele Uniunii Sovietice de odinioară.
Cu toate acestea, domnule Maiakovski, cei care trăiesc în această celulă ideologică nu mai pot să vadă mai departe, în orizontul unde este, de fapt, de găsit poezia dumneavoastră.
Ei nu mai pot să ajungă la primele dumneavoastră poeme, cele fără de partid, ei nu mai pot să afle că ați fost un artist total, că ați fi putut face pictură sau actorie cu la fel de mare talent, fiindcă zeii înșiși au fost excesivi când v-au hărăzit.
Dumneavoastră știați să vedeți inima rănită a lucrurilor, știați ce este dragostea și ce este moartea și nici măcar nu erați mai prejos de Esenin.
Scumpe domnule Maiakovski, vă scriu acum la nouăzeci de ani de când v-ați început eternitatea pentru a vă informa că Norul cu pantaloni este în continuare cel mai puternic manifest pe care l-a dat vreodată poezia lumii.
Nu cunosc final de poem mai puternic, mai frumos și mai adevărat decât ultimele versuri din Norul cu pantaloni, scrise la 1914-1915, în vremuri atât de tragice, încât cele de acum par numai o glumă.
Vi le mai amintiți, desigur:
Lăsați-mă!
Mint
sau am poate dreptate,
calm să mai fiu nu mi-e ușor.
Iată –
stelele decapitate,
iată cerul, un abator.
Cerule!
Scoate
pălăria ta veche!
Vin eu!
… Nu se aude nimic. Nici o silabă.
Iar universul doarme pe-o labă
cu căpușele stelelor în imensa-i ureche.
Scumpe domnule Maiakovski, cerul a rămas un abator și stelele sunt decapitate și poeții trăiesc în continuare dansând pe sârma persoanei I singular, deasupra prăpastiei unde zace un Dumnezeu muribund.
Cu toate acestea, frumusețea tot nu a salvat lumea și nebunia unei lumi drepte a fost crunt pedepsită.
Scumpe domnule Maiakovski vă scriu ca să vă informez că ne-au rămas tot mai puține vise și că doar marile dureri până la care ați zburat și dumneavoastră ne mai alină, uneori, inimile.
Adică, pentru a vă mulțumi.
Foto: Alexander Rodchenko, 1924
