Astăzi, Fellini, cineastul, ar fi împlinit 98 de ani. A murit, însă, în toamna anului 1993, la Roma.
Un articol de Andrei Crăciun|20 ianuarie 2018
Scumpe domnule Fellini, dacă nu v-ați fi grăbit către eternitate astăzi ați fi ajuns la a 98-a aniversare. Îmi imaginez ce petrecere grandioasă ați fi organizat, câte amintiri și câte vise și câte dive ar fi fost acolo, cu dumneavoastră.
Domnule Fellini, mă aflu în orașul Madrid. Încerc să învăț să scriu – poate că nu e prea târziu. Aici, la Escuela de Escritores, ni se arată diferite tehnici de a spune o poveste. Învățăm de ce Carver sau Bradbury au fost mari.
Eu le răspund tuturor că mai există o cale de a ajunge la marea frumusețe. Eu o numesc Aleea Fellini. Mi se răspunde că aceasta e o altă poveste, o poveste despre cinema. Eu neg și insist că dumneavoastră ați fost, înainte de orice altceva, înainte de Satyricon, un poet. Am argumente. Ce altceva este Opt și jumătate, dacă nu un lung poem? Și ce altceva este începutul din Amarcord, când vine primăvara, dacă nu o imagine atât de încărcată de umanitate încât e greu să îi spunem altfel decât poezie?
Da, domnule Fellini, să vă socotească oricât vor vrea criticii de specialitate un cineast. Pentru mine, ați fost un poet, căci ați văzut lumea cu ochii unui poet. Aveți, desigur, epigoni. Când și când unii se ridică foarte aproape de altitudinea la care ați ajuns. Dar nu pot, nu știu să rămână acolo, în înalt, la esență.
Domnule Fellini, de fiecare dată când vreau să îmi aduc aminte că există fericire pe globul pământesc privesc unul dintre filmele dumneavoastră, îndeosebi Amarcord. Dar și Roma are puterea de a-mi trezi o sălbatică melancolie.
Marcello Mastroianni și Federico Fellini, în timpul filmărilor pentru „Opt și jumătate”
Domnule Fellini, suntem în mileniul al III-lea, doctorii schimbă inima bolnavă a unui om viu cu inima sănătoasă a unui om mort. S-ar spune că am evoluat în problemele cordului, și poate că este adevărat. Găsesc nul acest progres fără splendoarea unei nostalgii. Chiar și dumneavoastră v-ați săvârșit dintr-un infarct miocardic. Poeții pot, iată, muri de inimă, în poezie, însă, nu există stop cardiac.
Domnule Fellini, m-au încântat Vițeii dumneavoastră și mă gândesc adeseori la ei, la tinerețe și la toate speranțele care încă nu au fost zdrobite de viață. Nu cred că au existat în istoria oamenilor mulți poeți cât dumneavoastră care să poată aduce muritorilor nostalgia ca pe un miracol.
Domnule Fellini, e secolul XXI, nu l-ați mai prins. Nu ați pierdut mare lucru. Oamenii scriu tot mai mult, dar gândesc tot mai puțin. Oamenii fac tot mai multe filme de cinema, dar spun tot mai puțin. Au uitat să simtă. V-am scris pentru că vă simt lipsa.
Și dacă îmi amintesc viața mea, nu așa cum a fost, ci așa cum am visat-o, e pentru că am învățat, din timp, să vă iubesc.
Ce altceva este Opt și jumătate, dacă nu un lung poem? Și ce altceva este începutul din Amarcord, când vine primăvara, dacă nu o imagine atât de încărcată de umanitate încât e greu să îi spunem altfel decât poezie?
