Scrisoare pentru Ida. Un roman scris cu lumină
https://www.ziarulmetropolis.ro/scrisoare-pentru-ida-un-roman-scris-cu-lumina/

Scriitoarele Angela Baciu şi Andreea Nanu sunt protagonistele interviului următor, prezentat în exclusivitate de Ziarul Metropolis. Și dacă cel mai recent roman al Andreei Nanu, Scrisoare pentru Ida, a fost lansat de curând la Bookfest, Angela Baciu (dar şi Nora Iuga) poate fi ascultată live vineri (7 iulie), de la ora 18:30, la Librăria Carturesti Verona (str. Arthur Verona, nr. 13-15), cu prilejul aparitiei volumului “mai dragut decit dostoievski” – semnat Nora Iuga şi Angela Baciu, cu ilustratii de Ion Barbu.

Un articol de Ziarul Metropolis|6 Iulie 2017

 

Angela Baciu: Andreea Nanu, ne așteaptă în librării cel mai recent roman al tău, Scrisoare pentru Ida, lansat la Bookfest. Un roman despre care scriitorul și criticul literar Christian Crăciun spune că e „scris cu lumină”… 

Andreea Nanu: Fotografia înseamnă chiar asta, a scrie cu lumină. Alături de Oscar și Ida, Fotografia este personajul care alcătuiește trio-ul romanului; un roman în care cuvintele devin imagini într-un ton alert, vizual, fotografic, cinematografic… Îmi plac filmele vechi, în alb și negru. Parcă pe vremuri imaginea era mai misterioasă decât cea profesionistă de acum, în mii de pixeli. Am încercat să regăsesc acel mister al imaginii de odinioară, clasice… pe care o îmbogățesc nuanțele infinite din inimă și imaginație.

Lansare la Cărturești, cu traducătoarea Anita Bernacchia

AB: „Ceilalți cred că asistă la moartea mea lentă. De fapt, eu am devenit martorul vieții lor secrete. Privesc peisajul imobil care se desenează dincolo de fereastră, prin ceața diafană. Privesc imobil peisajul. De fapt, cel imobilizat sunt eu. Cum ar fi dacă aș putea schimba locul cu peisajul din fața mea?” În romanul tău de debut, Ziua cea mai albă, spuneai că „începutul dă sens sfârșitului”… Începutul confesiunii lui Oscar este tulburător. Cine e, de fapt, Oscar și de ce Scrisoare pentru Ida?

AN: Oscar este omul contemporan. Fiecare se va regăsi în acest personaj, în încercarea lui de a da un sens vieții. Se întâmplă că, de multe ori, trebuie să ajungem în situații limită pentru a ne pune întrebări existențiale (întrebări rusești, cum le numea Andrei Pleșu) ce devin, în cele din urmă, o încercare a credinței, a umanității noastre. Scrisoare pentru Ida este confesiunea interioară a lui Oscar, captiv în propriul trup în urma unui accident, însă recunoscător pentru șansa ce i se oferă de a învăța să iubească din nou. Ce poate fi mai minunat?

Într-una din grădinile mele…

A: Să iubești din nou…Să redescoperi…Să re-înveți cum să te bucuri de viață și de omul de lângă tine…Avem nevoie de un loc special pentru asta…O grădină!

AN: La început a fost Paradisul…Primul dar pentru om a fost o grădină. O grădină în care, la lăsarea serii, Cuvântul se plimba împreună cu primii oameni, Adam și Eva. În romanul meu, Oscar și Ida sunt singurii oameni ai un (posibil) paradis terestru. Se regăsesc unul pe celălalt într-o grădină ce redevine, cu fiecare strădanie a lor de a ierta și a iubi, un nou paradis.

AB: Scrisoare pentru Ida este, așadar, și o carte despre grădinărit, sau mai bine spus, despre grădină înțeleasă ca metaforă a sufletului?

AN: Sufletul și grădina așteaptă să fie cultivate… pentru a fi salvate din paragină, anonimat, dispariție, uitare, singurătate. Dacă stai să te gândești, există multe asemănări, corespondențe între suflet și grădină. Grădina este, și ea, o metaforă a feminității. Iată, e și un cuvânt la genul feminin! E placenta vegetală din care se nasc specii de flori și arbori, așa cum într-un suflet se nasc gânduri, impresii, căutări, sentimente, idei… Uneori, grădinile sunt răvășite de furtună, la fel cum gândurile negre pot tulbura un suflet delicat. Grădina este și un refugiu în fața singurătății. Natura e consolatoare, ne învață că nu suntem niciodată abandonați. Trebuie doar să privim cerul și să admirăm ceea ce ne înconjoară, lucrurile care pot „să crească” cu ajutorul nostru.

AB: Vorbești la un moment dat de „fructe perisabile” și „perisabilitatea” vieții…

AN: Sau altfel spus, „fragilitatea” umanității noastre… Există un gând al Eclesiastului care spune: deșertăciunea deșertăciunilor, totul este deșertăciune. Am aflat că asta s-ar putea traduce și „fragilitatea fragilităților, totul este fragilitate.” Slăbiciunile noastre, odată ce sunt animate de credință, de speranță, devin o forță spirituală impresionantă. Adevărat, suntem tentați să alegem din viață ce ne place, facilul, așa cum a făcut Oscar. Confundăm adeseori „coaja” cu „miezul”, lucrurile esențiale cu cele lipsite de importanță. Apoi vine din urma noastră o făptura providențială precum Ida, care salvează și vindecă. Ar fi o descriere potrivită a Iubirii, nu-i așa?

AB: Oscar, Ida, Grădina și Fotografia… aparatul de fotografiat bântuie romanul, prin ochiul lentilei pătrundem în locurile cele mai ascunse… e un risc al cunoașterii! Grădina, ca și lentila obiectivului, îți descoperă propriul chip.

AN: Grădina Idei devine „cutia neagră” în care se păstrează instantaneele unei iubiri. Da, și grădina are un chip:

„Grădina își schimbă din nou straiele: le leapădă pe cele ale amiezii, strecurându-se în cele de seară, împletite dintr-o lumină de purpură grea, imperială. Apune soarele. Verdele frunzulițelor cerate ale trandafirilor de care te-ai ocupat întreaga zi devine negru. Obscuritatea adoarme iepurii sălbatici în vizuinile lor, trezind la viață insectele și vietățile mărunte care nu au curajul să se delecteze în grădina ta decât la adăpostul nopții. Doar clipocitul stelelor le-ar putea da de gol. Lumina care picură din melcul de argint al lunii tremură într-un fir subțire, electrizând suprafața lacului…”

AB: „Suntem făcuți din lumină și întuneric.” La o primă răsfoire, Scrisoarea lui Oscar pare acaparată de suferință, resentiment…de buruienile nesmulse la timp! Dar, puțin câte puțin…

AN:…Oscar își recucerește propria viață prin lucrurile mici, trăind bucuriile simple: un răsărit și un apus, o floare, prezența vindecătoare a Idei plimbându-se printre straturile de trandafiri…Chiar și în momentele în care nu se poate apăra fiindcă boala îl ține prizonier, o forță superioară intervine, ordonează, restaurează, redă lucrurilor sensul pierdut. Așa cum un artist fotograf petrece ore în camera obscură pentru a obține fotografia ideală, la fel și Oscar rămâne singur cu sine însuși, în camera obscură a sufletului, developând clipele frumoase, cele pe care le uitase, sau pe care le-a irosit, netrăindu-le la timp!

AB: Scrisoare pentru Ida…sau Scrisoare pentru Ea. Romanul-monolog al unui bărbat pentru și despre femeia pe care o iubește. Ida. Cine a inspirat personajul? Ai un personaj feminin preferat în literatură?

AN: Da, firește. Pornesc întotdeauna de la realitate. Inventez povestea, montura în care așez piatra prețioasă, viața… Întrebarea ta mă bucură pentru că una dintre cele mai mari plăceri ale mele este să evoc personajele feminine preferate. Destinul face ca acestea să fie mai întâi personaje adevărate, făpturi în carne și oase: bunicile mele! Anica Andrușcă (bunica după tată, din satul în care m-am născut, Bogdănești), Ioana Iuga (bunica după mamă, din Râmnic) și Sofia Nanu (bunica soțului meu, din satul Chiriacu). Pe Anica și Sofia le-am transformat în personaje literare, povestindu-le viața în volumul autobiografic Cartea Cuvintelor Chivot, apărut la ed. Eikon în 2015 cu o prefață semnată de criticul Alex. Ștefănescu. Iar bunica Ioana mi-a venit în întâmpinare cu un mic jurnal pe care l-am introdus în volum, așa cum mi l-a dăruit. Suntem, așadar, personaje și autoare în aceeași carte, i-aș spune mai degrabă Arca familiei noastre… Se spune că viața bate filmul! E la fel de adevărat că viața infuzează, dă coloană vertebrală marii literaturi. Trebuie doar să cuprinzi realitatea, cu o privire exersată și o inimă care iubește…Cel mai recent personaj pe care l-am descoperit, real și literar, foarte drag mie: Nora Iuga! …De ce? …Toate personajele feminine amintite mai sus au trăsături comune: sunt femei puternice, frumoase, luptătoare, curajoase, au disciplina efortului și, mai ales, un ochi special pentru ce este Bun și Frumos!

AB: „Timpul trebuie să-ți fie mereu aliat, dacă nu prieten, măcar aliat, altfel nu o să ieși învingător din bătălia căreia îi spunem viață… Soarele sfâșie ceața în fâșii albicioase care se subțiază, încolăcindu-se printre tufele de caprifoi…” Dan C. Mihăilescu sublinia dragostea ta de inefabil. Ce o entuziasmează pe Andreea Nanu?

AN: Mă entuziasmează oamenii. Pentru că suntem alcătuiți din lumină și întuneric, iar între acestea, spectrul infinit a tot ceea ce putem fi, crea, iubi.

Fragment din Scrisoare pentru Ida:

            „Privesc peisajul imobil. Privesc imobil peisajul care se desenează prin ceața diafană dincolo de fereastră. De fapt, cel imobilizat sunt eu. Cum ar fi dacă aș putea schimba locul cu peisajul din fața mea? E vară. Vara dă adesea impresia de imobilitate, poate e imaginea celei mai desăvârșite încremeniri în miezul copt al timpului, în frumusețe. Fixitate ademenitoare, ca aceea a unui fruct pârguit care-ți face semne tainice de pe creanga unui pom, invitându-te să-l culegi. Am agățat cuvinte în loc de fructe, pe care încerc să le adun cum mă pricep de pe ramurile acestui pom al imaginației. Uneori cuvintele ne sunt oprite, ca roadele din care părinții noștri au mușcat și au căzut din rai. Am mușcat din fructe prea devreme. Și cuvintele pot fi gustate uneori prea timpuriu, atunci când încă nu le pătrundem miezul. Vine însă și o vreme a cuvintelor.

             …Oamenii din jurul meu cred că asistă la moartea mea lentă. De fapt, eu sunt cel care am devenit, prin forța împrejurărilor, martorul vieților lor secrete. Nu există secret mai profund decât ceea ce se vede, tocmai fiindcă este expus indiferenței cu care trecem unii pe lângă alții. Neatenția e cauza cea mai frecventă a întâlnirilor ratate, irosite. Oscar, de ce nu ești atent? Dacă aș putea, aș închide ochii ca să aud mai limpede vocea cunoscută care tocmai m-a vizitat; fulgurație de o secundă, realizez că e amprenta sonoră a unei ființe pe lângă care am trecut de multe ori neatent: mama. De ea se leagă amintirea pătrunderii conștiente în lume, în cele din afara individualității mele care abia atunci, în vara lui 1960, învăța să spună eu. Încă imitam. Eram ecoul plin de drăgălășenie al persoanelor pe care le observam curios și printr-ale căror picioare mă împotmoleam, alergând în toate părțile ca un mânz nărăvaș. Ah, nimic n-o să îmblânzească vreodată copilul ăsta, zicea mama. Oare chiar trebuie, intervenea tata, lăsându-și întrebările să plutească în aerul sufocant al amiezii, încărcat de parfumul trandafirilor și al iasomiei care-și pocnea bobocii pe crenguțele negre ca tăciunii. Păsările ciuguleau bobițele poamelor sălbatice rostogolite în pământul reavăn, afânat. Norii ca niște gogoși de mătase brăzdau cerul de un albastru sticlos… Îmi amintesc bine începutul acelei veri, o vară ce răsare din amintirea mea mai reală decât cea la care privesc acum prin geamul ferestrei… Fereastra noastră are geamul separat în pătrate mici, elegante, după moda englezească, așa ți-a plăcut ție, draga mea Ida, și eu m-am bucurat să-ți pot face o plăcere care nu mă costa nimic. Am fost întotdeauna un generos diletant. Adică unul din cei care nu știu să dăruiască fără rest, riscând goliciunea. Acum privesc vara tolănită leneș în grădina noastră printr-unul din aceste ochiuri mici. Pleoapa stângă, căzută, mă face să văd anumite detalii distorsionat, ca acoperite de un văl cețos. Stinghiile albe care separă ochiurile de geam îmi dau impresia unei închisori delicate, zăbrele interpuse între mine și lume, între mine și silueta ta fragilă aplecată matern deasupra trandafirilor de mai. Un mai târziu…

            Am ajuns prizonier în vara asta, în casa asta, în camera asta, lângă această fereastră, în scaunul în care doctorii mi-au imobilizat trupul paralizat cu un corset. Ți-au spus că sufăr de sindromul locked-in, mi-au explicat apoi și mie, mai aproape de ureche, ce înseamnă asta: închis pe dinăuntru, prizonier fără voie al acestui trup strivit, distrus de accidentul de mașină pe care l-am suferit în urmă cu câteva săptămâni, timp în care medicii mi-au indus o comă profundă pentru a mă salva. E adevărat că toată viața m-am refugiat în visare. Îmi place să dorm, să dorm… Nu știu însă dacă tentativa disperată a medicilor se poate numi o reușită. După părerea lor și poate și a ta, e mai bine decât nimic. Sunt totuși în viață. Respir fără aparte și sunt lucid, gândesc. Doar acestea sunt lucruri pe care le mai pot face singur. De fapt nu, am învățat să mai fac un al treilea lucru, aproape cu același firesc cu care am țipat când m-am născut: singurătatea. Respir, gândesc, sunt singur. Aceste trei facultăți fizice, mentale și sufletești îmi redesenează, chiar în momentul în care îți scriu, întreaga persoană. Nu știu cum arăt. Îmi simt doar noile contururi pătrunzându-mi corpul, gândurile și simțirile, când ascuțit și nemilos, când mângâietor, ca un efect de narcotic, greu și consolator. Știu doar cum arată lucrurile din raza mea vizuală, un culoar destul de îngust care se schimbă în funcție de poziția în care îmi așezi scaunul cu rotile. Locked-in, ce-o mai fi și asta, m-am întrebat. Depășește orice imaginație. Oare mai sunt alții ca mine? Mi s-a confirmat, fără ca eu să pot întreba. Doctorul pare să-mi ghicească gândurile, poate din cauză că are experiență în astfel de cazuri pe care le-a tratat cu succes. Da, din păcate sunt mulți oameni în starea dumneavoastră, încercați să rămâneți calm și concentrați-vă eforturile pe recuperare. Va dura o vreme dar sunt șanse de revenire, mai ales în primele săptămâni…Doctorul continua să vorbească, aplecat grijuliu asupra urechii mele ca să-l pot auzi. Îl puteam auzi dar nu mai aveam putere să-l ascult. Nu l-am ascultat niciodată prea atent, deși într-o vreme am fost prieteni… Deja o altă voce, străină de mine dar care era totuși a mea, începuse să strige cu putere, sus și tare, nu, nu, nu. Erau negarea și revolta, aripile de doliu, aripile negre ale unei păsări de pradă care se năștea din mintea mea și care începuse să mă atace fără să-mi dea o clipă de răgaz. (…)

            Pleoapa ochiului stâng mi se zbate dureros. Doctorul îți spune ție, Ida, că e un semn bun. Mama l-ar fi contrazis, sunt sigur. Cu puțină disciplină, aș putea să învăț să folosesc pleoapa pentru a comunica, continua el cu o voce albă, la fel de imaculată și impasibilă ca halatul proaspăt apretat, mirosind a dezinfectant. Posibil și asta, nu-mi fac iluzii. Pleoapa dreapta, cea care ar fi avut tot dreptul să se zbată pentru că orice mișcare dezordonată a ei prevestea, potrivit dicționarului de credințe al mamei, un semn bun, se încăpățâna să stea mereu deschisă, făcând corneea să mi se usuce. Îmi pui picături o dată la câteva ore. În momentele în care trebuie să faci această operațiune delicată ești cel mai aproape de mine. Nu-ți place, îmi dau seama din tremurul mâinii tale. Ai vrea ca totul să se oprească. Și eu. Dar viața nu se oprește când vrem noi. Și mai ales timpul, Ida. Își schimbă doar forma curgerii, dar timpul e ca sufletul, etern și neînduplecat, el singur nu face compromisuri. Asta nu înseamnă că nu asistă neputincios la scăderile noastre, mai mici sau mai mari.

            …Pic, pic. Picătura mi-a invadat retina, stropul acela de timp s-a adâncit în centrul irisului, făcându-l să se deschidă. Pentru o vreme văd limpede lucrurile care mi se înfățișează privirii, tăcute și nemișcate. Constat un lucru extraordinar, dincolo de voința mea. Poate tocmai de aceea e extra-ordinar, fiindcă nu mai am capacitatea de a mă opune la ceea ce mi se întâmplă. Ne obișnuim cu ordinarul cotidian, dar extra-ordinarul cere pentru a putea fi văzut o clipă de grație care nu poate fi atinsă decât atunci când voința e suspendată, redusă la tăcere… Tac, privesc, respir adânc priveliștea aruncând către ea doar ecoul respirației mele obosite. Orice frântură de viață a devenit un efort. Oare nu așa ar fi trebuit să fie și până acum? M-am lăudat adeseori cu ușurința cu care fac totul, chiar și lucrurile cele mai importante. Asta m-a obișnuit să privesc lumea artificial, să iau totul de parcă mi s-ar fi cuvenit. Ușurința e o mare păcăleală, efortul e singurul real. Efortul te face să simți realitatea, înrădăcinându-te în ea. Facilul e o plutire iluzorie, o adulmecare a esențialului fără posibilitatea de a-l atinge.

            …Privesc și caut. Privesc fără să caut ceva anume. Asta înseamnă să-ți oferi, la capătul disperării, o clipă de răgaz. Mama numea această îndeletnicire plăcerea contemplației. Nu am încercat niciodată până acum. E adevărat că îți trebuie o anumită artă, o doză de curaj. Bunul simț practic al vremurilor noastre ne-a învățat să nu pierdem timp, orice clipă înseamnă bani. Banii pe care i-am câștigat grație profesiei mele nu-mi mai sunt acum de nici un folos, așa că o să-mi permit să irosesc timpul, să-mi dau plăcerea clipelor care se trec și se petrec alunecând unele în urma celorlalte, ca un șir de fecioare caste. Nici nu știm cât de ușor pângărim timpul cu cele mai nesăbuite ocupații, alergând, cum îi plăcea mamei să spună, după cai verzi pe pereți. Când eram mic mă atrăgea combinația de culori și imaginea acelor cai verzi alergând pe aiurea, promisiunea unui lucru imposibil care ațâța mintea mea de copil. Am devenit adult și mi-a pierit cheful pentru asemenea jocuri de cuvinte… Ce-ar fi dacă m-aș întoarce la acei căluți fantastici? I-am văzut odată în acvariu, într-o vacanță la mare; pluteau prin apa limpede, albaștri și verzui, ca de jad. Unul din ei mă privește drept în ochi, în cel a cărui pleoapă înțepenită îmi expune irisul la soare. Mă întreabă ceva, reflectând în ecoul neverosimil al rostirii lui acvatice propria mea temere: ce se întâmplă atunci când rămânem singuri cu noi înșine? Asta e întrebarea…”

(fragment din romanul Scrisoare pentru Ida, ed. EIKON, 2017)

Lansare la Bookfest, cu Christian Crăciun și editorul Valentin Ajder

* * * * *

 

Despre Angela Baciu:

Angela Baciu s‑a născut pe 14 martie 1970. Este poetă, prozatoare, publicistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi. A publicat în jur de 16 cărţi, printre care: Maci în noiembrie (1997), Trei zile din acel septembrie(2003), Tinereţe cu osingură ieşire (2004), De mîine pînă mai ieri alaltăieri (2007), Mărturii dintre milenii ( 2012),Despre cum nu am ratat o literatură grozavă (2015), 4 zile cu nora (2015).

A primit premii la secţiunile poezie şi publicistică din partea Uniunii Scriitorilor din România, Filialele Iaşi, Alba şi Bacău. În anul 2016 a primit Marele Premiu la Festivalul Internaţional de Literatură „Lucian Blaga” (Sebeş‑Lancrăm) şi Premiul BALCANICA pentru poezie românească la „Festivalul Poeţilor din Balcani”, ed. a X‑a, România‑Turcia (Brăila). A publicat interviuri cu personalităţi ca Laurenţiu Ulici, Radu G. Ţeposu, Eugen Simion, Mircea Sântimbreanu, Mircea Zaciu, Cornel Regman, Mircea Horia Simionescu, Nora Iuga, Ana Blandiana, Nicolae Breban, Barbu Cioculescu, Alexandru George, Cezar Ivănescu, Gabriel Liiceanu, Emil Manu, Nina Cassian, Fănuş Neagu, Leo Butnaru, Adrian Alui Gheorghe, Liviu Ioan Stoiciu, Constantin Abăluţă ş.a.

Despre Andreea Nanu:

Andreea Nanu – prozatoare – (n. 1981) a debutat cu romanul Ziua cea mai albă (ed. Eikon, 2014), nominalizat la concursul de debut literar Humanitas – UniCredit. În 2016, la Târgul de carte Gaudeamus, a lansat ediția a doua a tetralogiei AnoTimpurilor, îngrijită de EIKON. Romanele Ziua cea mai albă (Iarna), Numele ei era Uitare (Primăvara), Insula Melc (Vara) și Timpul splendorii (Toamna) sunt o călătorie caleidoscopică în imaginile poetice ale anotimpurilor, ghidată de jocul memoriei şi nobleţea poveştii. În 2015, Andreea Nanu a lansat şi un volum de proză scurtă cu caracter autobiografic, Cartea cuvintelor chivot, prefaţat de criticul Alex. Ştefănescu. Autoarea a studiat ştiinţele politice la Universităţile din Bucureşti şi Bologna şi la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franţa. Scrie în revistele Literatura de Azi, Memorie culturală și Metropolis.

Romanul Scrisoare pentru Ida este inspirat de tabloul pictorului danez Wilhelm Hammershoi, „Ida citind o scrisoare” și „De Profundis”, scrisoarea lui Oscar Wilde către lordul Alfred Douglas. Citind scrisoarea „albă” către Ida descoperim confesiunea-parabolă a fotoreporterului Oscar T. („celălalt Oscar”), călătoria interioară a personajului punctată de paradoxurile lui Oscar Wilde și, discret ascunsă în sinestezii și corespondențe, încercarea prozatoarei de a răspunde la o întrebare esențială pentru omul contemporan: „Ce se întâmplă atunci când rămânem singuri cu noi înșine?”

Foto: Scrisoare pentru Ida. Un roman scris cu lumină – facebook

23
/11
/17

Sâmbătă, 25 noiembrie, de la orele 13.30, Editura Humanitas lansează, în cadrul Gaudeamus 2017, romanul „Ruta Subterană”, de Colson Whitehead, distins cu Premiul Pulitzer 2017. La evenimentul găzduit de standul editurii vor participa Radu Paraschivescu, Cristian Pătrășconiu și Denisa Comănescu. Nu ratați, așadar, una dintre cele mai de succes cărți ale anului, din care am extras aici câteva fragmente.

22
/11
/17

Târgul de Carte Gaudeamus 2017 se află în plină desfășurare la Pavilionul Central de la Romexpo, până duminică, 26 noiembrie. Din sutele de cărți expuse – și unele reduse – am ales zece pe care merită să le luați acasă. Într-un peisaj editorial mai degrabă sărac, zece volume care vă vor face iarna mai frumoasă…

22
/11
/17

Cartea „Sub semnul lui Dylan” (traducere din limba spaniolă și note de Adina-Ioana T. Vladu) a fost publicată la Editura Allfa, în colecția „Pe Strada Ficțiunii”, în anul 2015.

22
/11
/17

Peste 1000 de titluri, 80 de cărți-eveniment, aproape 30 de lansări de carte și audiobook, sesiuni de autografe, întâlniri cu scriitori, istorici, editori, traducători, critici literari, politologi, fotografi și jurnaliști celebri

21
/11
/17

Institutul Cultural Român și Centrul Național al Cărții, în colaborare cu Ambasada României în Statele Unite Mexicane, organizează a doua participare consecutivă cu stand național la Târgul Internațional de Carte de la Guadalajara, Mexic (25 noiembrie – 3 decembrie). Anul acesta, literatura română va fi reprezentată de două voci proeminente ale prozei și poeziei: Mircea Cărtărescu și Ana Blandiana.

17
/11
/17

SCRISORI CĂTRE CEI DIN CĂRȚI Pe urmele jurnalistei și spioanei americane Marguerite Harrison, pe când bolșevismul începea.

16
/11
/17

Cartea „Spionul care a ieșit din joc” (traducere din limba engleză de Michaela Tache) a fost publicată în acest an la Editura Rao (tot în 2017, romanul, publicat inițial în 1963, a fost ecranizat de BBC).

16
/11
/17

Grupul Librarium anunță deschiderea unei noi librării în București în foaierul Sălii Mari a Teatrului Național I.L. Caragiale. Evenimentul de lansare va avea loc joi, 16 noiembrie, începând cu ora 18:00. Vor fi prezenti la eveniment Ion Caramitru, directorul Teatrului Național, scriitorii Marius Chivu și Alex Tocilescu și Laura Câlțea, blogger cultural.

12
/11
/17

Scriitorul Bogdan Suceavă se va întâlni în perioada 17-23 noiembrie cu cititorii din Bucureşti şi Cluj, cu prilejul apariţiei celui mai nou volum, „Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute”, publicat recent la Editura Polirom, disponibil şi în format electronic.

07
/11
/17

Premiul Goncourt, cel mai prestigios trofeu din literatura francofonă, a fost decernat luni scriitorului Eric Vuillard pentru romanul "L'ordre du jour". Tot luni a fost atribuit și premiul Renaudot, care a revenit în acest an scriitorului Olivier Guez pentru volumul "La disparition de Josef Mengele".

01
/11
/17

O ediție foarte rară din "Swann", primul volum al romanului ''În căutarea timpului pierdut'', a fost vândut luni la casa de licitație Sotheby's cu peste o jumătate de milion de euro. O comoară pentru bibliofili, volumul este unul dintre cele cinci exemplare ale lui "Swann" imprimate pe hârtie japoneză sau "washi" de către Marcel Proust (1871-1922).

27
/10
/17

Colecția de nuvele „Cartea scurtelor iubiri eterne” (traducere din limba franceză de Dan Radu Stănescu) a fost publicată la Editura Polirom în anul 2016.

Page 1 of 7212345...102030...Last »