Se clatină pământul!
https://www.ziarulmetropolis.ro/se-clatina-pamantul/

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

Un articol de Georgeta Filitti|30 octombrie 2016

Dacă până în 1738 nu e reţinută altă mişcare tectonică, asta nu înseamnă că nu se va fi produs. Oricum, atunci, la ora 3,30 noaptea, în ziua de 31 mai, totul a început cu „un urlet groaznic”; în urma cutremurului s-a crăpaz palatul domnesc al lui vodă Constantin Mavrocordat, s-au prăbuşit mai multe case iar martorii declarau că „a durat mai multe zile”, fiind vorba, desigur, de replici succesive. Atunci s-a căscat o prăpastie uriaşă în apropierea oraşului, unele fântâni s-au astupat, în alte locuri au ţâşnit şuvoaie de apă şi clopotele bisericilor băteau singure, sporind groaza locuitorilor.

În 1763, cutremurul a provocat păbuşirea clopotului de la mânăstirea Mihai  Vodă, ucigându-l pe bucătarul donitorului Constantin Racoviţă. Bucureştenii au văzut în această întâmplare pedeapsa lui Dumnezeu căci victima îi otrăvise pe Ştefan şi Barbu Văcărescu, rude ale lui Ianache Văcărescu. Autorul moral era însă fanariotul.

Au urmat cutremure nocturne în 1771, 1787, 1789, 1793 şi 1798 – fără victime şi cu pagube materiale neînsemnate. Dar sec. al XIX-lea se deschide cu zguduirea memorabilă din 1802. Cu epicentrul în Grecia, cutremurul s-a resimţit şi la Moscova. La Bucureşti a durat 2,30 de minute iar „mişcările solului semănau cu cele ale valurilor”. Tot veacul s-a vorbit de „cutremurul cel mare”, când, pe lângă numeroae case prăbuşite, palatul domnesc al lui Constantin Ipsilanti a ajuns de nelocuit; acesta s-a mutat la mânăstirea Văcăreşti. Tot atunci a căzut o jumătate din Turnul Colţii (cu ceasornicul faimos), clădire emblematică a oraşului, dărâmată ulterior, în 1888. Cronicarul Dionisie Eclesiarhul a reţinut că toate turlele bisericilor s-au prăbuşit; au suferit serios lăcaşurile Colţea, Stavropoleos, Sărindar (azi dispărut), Sf. Apostoli, Sf. Gheorghe Nou, Mihai Vodă, Sf. Atanasie, Bucur, Cotroceni, Văcăreşti; apoi biserica Domniţa Bălaşa, unde funcţiona şcoala grecească de la Sf. Sava.

Vodă a luat măsuri grabnice de refacere a oraşului, a reorganizat breasla lemnarilor şi a zidarilor, a adus materiale de construcţie şi a instituit pedepse straşnice pentru profitorii de moment (meseriaşii), impunându-le preţuri maximale. Dar restaurările s-au dovedit, pe alocuri, de mântuială căci la 15 iunie 1803 un nou cutremur a distrus conductele de teracotă, deja şubrezite, prin care se aducea apă în oraş.

Cutremurele din 1804, 1812 (două), 1814, 1817, 1821, 1823, 1825, 1827 au semănat doar spaimă. Dar cel din 1829, care a durat „peste un minut” a însemnat „două scuturături grozave” încât foaia „Curierul românesc” scria că „nu este casă în Bucureşti care să nu fi simit ceva pagubă”.

La 11 ianuarie 1838, oraşul e lovit din nou, de această dată cu victime omeneşti (8 morţi şi 14 răniţi) şi pagube însemnate (36 de case puse complet la pământ). Un consilier de mine, aflat atunci în serviciul guvernului valah, constata că multe biserici s-au ruinat şi „au rămas a nu se mai întrebuinţa”. Apoi casele ţărăneşti şi toate cele alcătuite din lemn „s-au mlădiat, fiind elastice şi s-au vătămat mai puţin decât celelalte”. Atunci a fost grav afectat palatul domnesc şi s-a prăbuşit hanul Sf. Gheorghe.

Timp de o săptămână, petrecerile şi spectacolele au fost oprite, s-au instituit colecte pentru ajutorarea sinistraţilor; cel mai bogat boier, Iordache Filipescu, a primit 60 000 de piaştri din cei 300 000 adunaţi în acest sens, stârnind indignarea generală. Consulul francez Cheateaugiron scria că un viitor cutremur „va face să se dărâme cea mai mare parte a oraşului”.

Petrache Poenaru, directorul Eforiei Şcolilor, om învăţat şi călătorit în Occident, a întocmit un raport asupra seismului şi a urmărilor sale şi l-a trimis geografului francez Huot. Drept urmare, a fost ales membru corespondent al Societăţii de Ştiinşe Naturale din Paris.

La 14 martie 1844, cutremurul a adus „o scădere bruscă a temperaturii”, după cum scria „Vestitorul românesc” şi „mişcările păreau dirijate din centrul Pământului spre suprafaţă”. Peste doi ani, la 28 februarie 1846, „scuturături slabe” i-au făcut pe bucureşteni să tragă doar o sperietură. La fel de superficiale au fost cutremurele din 1884, 1892, 1893 şi 1894.

Secolul XX rămâne gravat în mintea bucureştenilor cu cele două cutremure cumplite soldate cu mii de morţi şi pagube materiale greu de calculat, cel din noiembrie 1940 şi cel din martie 1977.

Din 1681 până mai deunăzi, iată un bilanţ îngrijorător, la care e peste putinţă să nu ne gândim.



20
/10
/16

Calea Victoriei, Podul Mogoşoaiei până la războiul pentru  independenţă din 1877-1878, era socotită coloana vertebrală a oraşului, strada cea mai aristocratică, unde aveau loc evenimente mondene, se preumbla lumea bună – într-un cuvânt, unde se făcea şi se desfăcea tot ce conta în societatea bucureşteană.

08
/10
/16

Oraş cosmopolit, cu o activitate comercială susţinută, Bucureştiul a fost sute de ani loc de întâlnire pentru negustori de toate naţiile. Între aceştia cei mai reprezentativi rămân grecii, evreii şi armenii. Cei din urmă s-au aşezat într-un cartier compact, liniştit, curat, cu case temeinic clădite, în jurul bisericii care le aminteşte neamul.

07
/10
/16

Pe o întindere de 100.000 de metri pătraţi, având în centru spaţiul actual al halelor din spatele magazinului BUCUR, Târgul Moşilor a reprezentat, până la Primul Război Mondial, o formă de perpetuare a tradiţiei din vremea daco-romanilor.

07
/09
/16

Setea de cultură a bucureştenilor s-a manifestat plenar în a doua jumătate a sec. al 19-lea. Un grup de iniţiativă, creat în vremea lui Cuza Vodă, a început să organizeze, seara la ora 9.00, conferinţe în casele lui Costache Ghica de lângă Cişmigiu (în piaţa Valter Mărăcineanu de azi).

29
/08
/16

Un proverb românesc apărut în sec. al XIX-lea susţinea că „scule avem, dar n-avem nemţi”. Cu alte cuvinte, erau omagiaţi pentru îndemânarea lor mecanicii de tot felul veniţi din ţările germane să lucreze la batozele, treierătoarele şi pompele de tot felul din gospodăriile noastre.

22
/08
/16

Viaţa publică, destul de firavă în sec. al XVII-lea, se desfăşura mai ales în cafenele. Cea dintâi atestată documentar a fost a lui Kara Hamie, în 1667, pe un loc învecinat cu biserica Doamnei de azi. În vremea lui Constantin Brâncoveanu, pe Calea Şerban Vodă (podul Beilicului) se înşirau destule cafenele, toate la dispoziţia mai cu seamă a turcilor.

16
/08
/16

Înainte de a fi un obiect uzual, automobilul a fost unul de lux. Primul exemplar a fost adus la Bucureşti în 1880 de Barbu Bellu, din familia care a donat terenul pentru cimitirul de mai târziu cu acelaşi nume. Era un Peugeot de 4 CP; „trăsură cu 4 locuri”, i-au spus amuzaţi şi neîncrezători ai noştri.

16
/07
/16

Călătorii străini care, încă din sec. XVI, lasă mărturii despre Bucureşti, sunt impresionaţi de bisericile sale. Construite de domnitori, de boieri, negustori sau oameni de rând acestea au împodobit oraşul fără să reziste prea mult în timp. Solul nisipos, pânza freatică aproape de suprafaţă, desele cutremure le-au şubrezit şi ruinat. De fiecare dată însă bucureştenii le-au refăcut, mărturisind o stăruinţă ce face parte din dinamica vieţii urbane.

15
/07
/16

Fiecare timp istoric îşi are instituţiile sale. În România regală au funcţionat Jockey Club, Country Club, Rotary Club, Lion's – societăţi de anvergură internaţională care racordau firesc, statornic, ţara noastră la sistemul de valori proprii Europei.

26
/06
/16

Bucureştiul, oraş de câmpie, dezvoltat haotic, fără socoteală, arareori şi-a marcat pentru veşnicie cimitirele. Morţii au fost îngropaţi în jurul bisericilor ori pe la margine, în mahalale; mulţi din ei au fost uitaţi şi meniţi să urmeze vorba biblică: „din pământ te-ai întrupat, în pământ ai să te întorci”.

Pagina 2 din 3123