Se clatină pământul!
https://www.ziarulmetropolis.ro/se-clatina-pamantul/

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

Un articol de Georgeta Filitti|30 octombrie 2016

Dacă până în 1738 nu e reţinută altă mişcare tectonică, asta nu înseamnă că nu se va fi produs. Oricum, atunci, la ora 3,30 noaptea, în ziua de 31 mai, totul a început cu „un urlet groaznic”; în urma cutremurului s-a crăpaz palatul domnesc al lui vodă Constantin Mavrocordat, s-au prăbuşit mai multe case iar martorii declarau că „a durat mai multe zile”, fiind vorba, desigur, de replici succesive. Atunci s-a căscat o prăpastie uriaşă în apropierea oraşului, unele fântâni s-au astupat, în alte locuri au ţâşnit şuvoaie de apă şi clopotele bisericilor băteau singure, sporind groaza locuitorilor.

În 1763, cutremurul a provocat păbuşirea clopotului de la mânăstirea Mihai  Vodă, ucigându-l pe bucătarul donitorului Constantin Racoviţă. Bucureştenii au văzut în această întâmplare pedeapsa lui Dumnezeu căci victima îi otrăvise pe Ştefan şi Barbu Văcărescu, rude ale lui Ianache Văcărescu. Autorul moral era însă fanariotul.

Au urmat cutremure nocturne în 1771, 1787, 1789, 1793 şi 1798 – fără victime şi cu pagube materiale neînsemnate. Dar sec. al XIX-lea se deschide cu zguduirea memorabilă din 1802. Cu epicentrul în Grecia, cutremurul s-a resimţit şi la Moscova. La Bucureşti a durat 2,30 de minute iar „mişcările solului semănau cu cele ale valurilor”. Tot veacul s-a vorbit de „cutremurul cel mare”, când, pe lângă numeroae case prăbuşite, palatul domnesc al lui Constantin Ipsilanti a ajuns de nelocuit; acesta s-a mutat la mânăstirea Văcăreşti. Tot atunci a căzut o jumătate din Turnul Colţii (cu ceasornicul faimos), clădire emblematică a oraşului, dărâmată ulterior, în 1888. Cronicarul Dionisie Eclesiarhul a reţinut că toate turlele bisericilor s-au prăbuşit; au suferit serios lăcaşurile Colţea, Stavropoleos, Sărindar (azi dispărut), Sf. Apostoli, Sf. Gheorghe Nou, Mihai Vodă, Sf. Atanasie, Bucur, Cotroceni, Văcăreşti; apoi biserica Domniţa Bălaşa, unde funcţiona şcoala grecească de la Sf. Sava.

Vodă a luat măsuri grabnice de refacere a oraşului, a reorganizat breasla lemnarilor şi a zidarilor, a adus materiale de construcţie şi a instituit pedepse straşnice pentru profitorii de moment (meseriaşii), impunându-le preţuri maximale. Dar restaurările s-au dovedit, pe alocuri, de mântuială căci la 15 iunie 1803 un nou cutremur a distrus conductele de teracotă, deja şubrezite, prin care se aducea apă în oraş.

Cutremurele din 1804, 1812 (două), 1814, 1817, 1821, 1823, 1825, 1827 au semănat doar spaimă. Dar cel din 1829, care a durat „peste un minut” a însemnat „două scuturături grozave” încât foaia „Curierul românesc” scria că „nu este casă în Bucureşti care să nu fi simit ceva pagubă”.

La 11 ianuarie 1838, oraşul e lovit din nou, de această dată cu victime omeneşti (8 morţi şi 14 răniţi) şi pagube însemnate (36 de case puse complet la pământ). Un consilier de mine, aflat atunci în serviciul guvernului valah, constata că multe biserici s-au ruinat şi „au rămas a nu se mai întrebuinţa”. Apoi casele ţărăneşti şi toate cele alcătuite din lemn „s-au mlădiat, fiind elastice şi s-au vătămat mai puţin decât celelalte”. Atunci a fost grav afectat palatul domnesc şi s-a prăbuşit hanul Sf. Gheorghe.

Timp de o săptămână, petrecerile şi spectacolele au fost oprite, s-au instituit colecte pentru ajutorarea sinistraţilor; cel mai bogat boier, Iordache Filipescu, a primit 60 000 de piaştri din cei 300 000 adunaţi în acest sens, stârnind indignarea generală. Consulul francez Cheateaugiron scria că un viitor cutremur „va face să se dărâme cea mai mare parte a oraşului”.

Petrache Poenaru, directorul Eforiei Şcolilor, om învăţat şi călătorit în Occident, a întocmit un raport asupra seismului şi a urmărilor sale şi l-a trimis geografului francez Huot. Drept urmare, a fost ales membru corespondent al Societăţii de Ştiinşe Naturale din Paris.

La 14 martie 1844, cutremurul a adus „o scădere bruscă a temperaturii”, după cum scria „Vestitorul românesc” şi „mişcările păreau dirijate din centrul Pământului spre suprafaţă”. Peste doi ani, la 28 februarie 1846, „scuturături slabe” i-au făcut pe bucureşteni să tragă doar o sperietură. La fel de superficiale au fost cutremurele din 1884, 1892, 1893 şi 1894.

Secolul XX rămâne gravat în mintea bucureştenilor cu cele două cutremure cumplite soldate cu mii de morţi şi pagube materiale greu de calculat, cel din noiembrie 1940 şi cel din martie 1977.

Din 1681 până mai deunăzi, iată un bilanţ îngrijorător, la care e peste putinţă să nu ne gândim.



06
/06
/16

Veniţi din Balcani, negustori prin vocaţie, umblând în mai toată Europa Centrală cu rosturi bine statornicite în marile târguri, cum a fost cel de la Lipsca, aromânii şi-au găsit foarte adesea temei în ţările române. La Bucureşti, una din familiile cele mai cunoscute a fost lui Dimitrie Capşa.

24
/05
/16

Dintre alogenii cu care românii convieţuiesc de sute de ani, ţiganii ocupă un loc aparte. Condiţia lor socială, de severă dependenţă, nu i-a împiedicat pe unii din ei să devină răsfăţaţii societăţii. E vorba de lăutari. La toate petrecerile, de la cele domneşti la cele din duminicile pline de animaţie în cârciuma de mahala, lăutarul,  neştiutor al „boabelor” (citeşte: notelor), i-a cucerit pe români.

11
/05
/16

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.

27
/04
/16

Domnia Regelui Carol I a coincis cu o perioadă din istoria Europei cunoscută drept La belle époque. Atunci s-a construit masiv, s-au preluat modele, mai ales franţuzeşti, au fost invitaţi să lucreze în ţara noastră arhitecţi francezi, germani, cehi. Iniţiativa principală a aparţinut suveranului care a dispus (susţinând masiv din caseta particulară) ridicarea, refacerea sau modernizarea unor edificii rămase şi azi emblematice pentru Bucureşti.

25
/04
/16

Aşa a fost supranumit un domnitor în Ţara Românească din şirul fanarioţilor aflat pe tron între 1786 şi 1789. Nu făcea parte din familiile nobile din Fanar ci era, după spusa ambasadorului francez la Ţarigrad, „un ţărănoi din Arhipelag”.

09
/04
/16

Între „misterele Bucureştiului” care stăruie de mai bine de un secol și jumătate, moartea violentă a lui Barbu Catargiu ocupă un loc aparte. Asasinat politic? Crimă pasională? Faptă de nebun? Răspunsul n-a fost aflat, deşi din vreme în vreme istoricii se pleacă, din păcate fără succes, asupra acelui moment. Dosarul a dispărut destul de repede după întocmire, procurorul Deşliu a fost demis şi lumea a început să se lanseze în ipoteze.

04
/04
/16

Prezenţa patrupedelor pe uliţele, apoi pe străzile oraşului, e o realitate consemnată încă de la întemeierea lui, pe vremea legendarului cioban Bucur. Ţinuţi la început să păzească proprietăţile, dar înmulţiţi fără socoteală, câinii au ajuns şi obiect de distracţie în mahalale.

02
/04
/16

„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

20
/03
/16

În 1826, luminatul boier Dinicu Golescu publica „Însemnare a călătoriei mele“. Îşi ţinea băieţii la studii în Elveţia şi cu doi ani în urmă se dusese să vadă cum le merge învăţătura. A traversat Europa Centrală şi uimirile îl ţintuiesc la tot pasul. În Austria şi statele italiene, pe lângă drumuri şi şosele, cu rigole curate, străjuite de copaci atent îngrijiţi, tatăl viitorilor paşoptişti vede puzderie de statui. Ce sunt astea? La ce folosesc?

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

14
/02
/16

Ziarul Metropolis inaugurează astăzi o rubrică nouă, despre Bucureștiul de totdeauna, ținută de istoricul Georgeta Filitti. În primul episod aflăm despre tratamentele folosite în secolul al XIX-lea (lipitori, praf de gîndaci, fântânica) și despre medicamentele descoperite la începutul veacului trecut (carbaxin, spirulină, moldamin).

Pagina 3 din 3123