Se întâmpla în 1989
https://www.ziarulmetropolis.ro/se-intampla-in-1989/

În România, anul 1989 s-a încheiat cu o revoluţie, nimeni nu a uitat, iar revoluţia aceasta a devenit o graniţă între viaţa de dinainte şi cea de după. Spectacolul „Anul dispărut. 1989”, care tocmai a avut premiera la Teatrul Mic, este despre viaţa de dinainte.

Un articol de Andrei Crăciun|4 ianuarie 2016

În 1989, copiii încă se mai jucau pe şantiere, ei spuneau poveşti de groază, poveşti adevărate, adică din auzite, nu mulţi aveau pe atunci penare cu Mickey Mouse, truse de geometrie, blugi şi adidaşi din străinătate, ei se întâlneau cu cheia de gât în cluburi precum “Cutezătorii”, erau cercetaşi, unii erau răutăcioşi, copiii aveau şi pe atunci porecle, unora poate că li se zicea Grasu Răducu, altora Alexandru 3, pentru că erau trei Alexandru, dar numai Alexandru 3 avea o mătuşă la Istanbul, care îi aducea de toate.

În iarna lui 1989, ca în multe alte ierni de până atunci, în teatre era frig, actorii repetau îmbrăcaţi în paltoane, se încălzeau la reşouri rotunde şi mâncau adesea pâine cu parizer, la fel se întâmpla şi la Teatrul Mic, unde Gheorghe Visu şi Maria Ploae repetau o ieşire la aplauze, sub supravegherea directorului Dinu Săraru. Întâmplările din „Anul dispărut. 1989 sunt reale şi sunt ficţionalizate, e un amalgam şi e un experiment, din care fiecare are azi libertatea să ia ceea ce vrea.

În 1989 se vorbeşte adesea despre securişti, încă e periculos să ai acasă un video, în 1989 oamenii poartă iarna în case căciuli şi pulovere din lână, o ingineră şterge cu o cârpă parchetul în timp ce îşi ameninţă soţul infidel cu divorţul, oamenii se înşelau şi înainte de revoluţie, deşi cei mai mulţi nici nu-şi mai aduc aminte, ce-a fost a fost, istoria nu reţine detaliile, chiar şi fetelor olimpice li se putea întâmpla pe atunci să se îndrăgostească la mare de vreun poet diversionist şi să rămână gravide, oricum nu conta, orice familie onorabilă era oricând în stare să salveze situaţia apelând la un doctor de încredere, pe atunci oricine ştia un astfel de doctor, iar aparenţele valorau şi pe atunci sau mai ales atunci mai mult decât dragostea, privind peste timp viaţa de dinainte îţi apare ca o convenţie impusă acelora care nu aveau încotro decât să o accepte, uneori cineva îşi dădea foc într-o piaţă dintr-un oraş sau îl ataca public pe dictator, dar astfel de evenimente erau rare, totuşi în 1989 începeau să fie, ni se aminteşte de un student anume, de Dinescu, de Doina Cornea, de Ana Blandiana, ni se aminteşte ce se întâmpla la Pekin, la Chişinău sau la Varşovia, căci micile istorii personale sunt puse alături de marea istorie.

anul disparut 1989

„Anul dispărut. 1989” este o întoarcere în timp, un timp pe care unii dintre noi nu l-au trăit niciodată, iar alţii, care l-au trăit, au preferat să-l uite. La 26 de ani distanţă pare că totul s-a schimbat, de la carpeta de pe perete cu răpirea din Serai, până la mileurile şi telefonul cu disc de pe bibliotecă sau televizorul alb-negru la care toţi cei care nu erau nomenclaturişti se chinuiau să prindă bulgarii. Apoi a venit revoluţia. A fost tot ce memoria colectivă a păstrat din acel an.

Pe scena Teatrului Mic din Bucureşti se întâmplă astfel o reconstituire, iar întâmplările aduse în faţa publicului sunt chiar amintirile echipei, de la regizori şi actori la femeia de serviciu, şi fie că sunt amintiri transformate de timp, fie că sunt amintiri ficţionalizate, tot amintiri rămân, experimentul este atipic şi are capacitatea stranie de a-ţi transmite că, de fapt, nu eşti într-o ficţiune, ci într-o istorie adevărată, aproape uitată.

Pe scena Teatrului Mic, actorii se joacă pe ei înşişi şi îi joacă pe ceilalţi, ei ţin să-ţi amintească adesea că eşti într-o ficţiune şi cu cât îţi amintesc mai mult, cu atât te încăpăţânezi să le ignori avertismentul, pe scenă copiii joacă Frunza, se ceartă şi zic uneori vechiul, atât de vechiul refren din faţa blocului – Stop poziţia!, pe atunci Nadia Comăneci fugea în America, până la revoluţie rămăsese mai puţin de o lună, s-au întâmplat atâtea în 1989, dar cele mai multe rămân necunoscute şi neconsemnate de niciun ziar. La urma urmei, poate că asta face „Anul dispărut. 1989: consemnează întâmplări neştiute şi le pune alături de evenimentele care au marcat acel an.

Părăsind sala Teatrului Mic, aceeaşi în care în lumea dinainte era frig şi mai vedeai şi câte un şobolan traversând nonşalant scena, îţi pui întrebarea: eu ce am făcut la Revoluţie? Da, îţi pui întrebarea asta, chiar dacă ştii bine că erai în clasa I primară, pe atunci…

Şi abia apoi, după ce ai trecut în revistă propriile amintiri, abia apoi începi ca de obicei să vorbeşti despre jocul actorilor, acum zici ceva despre puterea de fascinaţie pe care Maria Ploae şi Gheorghe Visu continuă să o aibă asupra spectatorului şi, mai ales, despre puterea de convingere pe care o vezi în Ilinca Manolache care în “Anul dispărut. 1989” face un tur de forţă, ca un copil răsfăţat al scenei, purtându-şi neobosită fusta plisată şi fundele albe, mari, în păr.

„Anul dispărut. 1989” a început, aşa cum spune Ana Mărgineanu, regizor: „Pentru a realiza acest spectacol, am răscolit în amintirile întregii echipe artistice şi tehnice. Am vrut să vedem ce a însemnat 1989 la nivel personal, intim, dincolo de clişeele era mai bine înainte că aveam cu toţii de lucru sau era mai rău. Şi am vrut să vedem ce valoare mai au toate aceste crâmpeie din viaţa noastră azi. Ce mai înseamnă ele pentru noi, pentru dumneavoastră.”

Chiar aşa, dragi cititori, dumneavoastră?…

INFO

„Anul disparut. 1989. De: Peca Ştefan; regie: Ana Mărgineanu; scenografie: Anda Pop; distribuţie: Gheorghe Visu, Maria Ploae, Mihaela Rădescu, Ilinca Manolache, Isabela Neamţu, Viorel Cojanu, Cuzin Toma/Virgil Aioanei.

Foto: Andrei Runcanu



05
/04
/24

Brașov Jazz & Blues Festival, unul dintre marile festivaluri urbane de gen din România, revine între 15 și 18 august 2024, cu cea de-a 12-a ediție, iar orașul Brașov va fi din nou gazdă pentru peste 100 de artiști din toate colțurile lumii, care vor învălui publicul în ritmurile vibrante ale muzicii născute din jazz și blues.

04
/04
/24

Evenimentele interdisciplinare propuse în proiectul de cercetare coregrafică ROOTS, un proiect AREAL co-finanțat de AFCN, vin în întâmpinarea crizei generalizate care ne împresoară, căutând soluții pe măsura complexității problemelor suprapuse și interdependente cu care ne confruntăm, îndemnând la o explorare a rădăcinilor ce unesc omul, societatea în care trăim și întreaga biosferă.

02
/04
/24

Institutul Cultural Român participă în premieră, prin ICR Bruxelles și Centrul Național al Cărții, cu un stand propriu la „Foire du livre de Bruxelles / Târgul Internațional de Carte de la Bruxelles”, care se va desfășura în perioada 4-7 aprilie 2024, la Centrul de expoziții Tour et Taxis din capitala Belgiei.

02
/04
/24

Mobius & The Institute transformă centrul Bucureștiului într-un hotspot al culturii Hip-hop. Cea mai mare expoziție a artistului Saddo ocupă Piața Amzei.

29
/03
/24

Romanian Design Week, un festival multidisciplinar dedicat industriilor creative ce promovează designul, arhitectura, creativitatea și inovația, lansează în colaborare cu UniCredit Bank un concurs destinat tinerilor ilustratori și designeri grafici din România, cu vârste cuprinse între 18 și 25 de ani. Scopul competiției este crearea colecției oficiale de obiecte de merchandising pentru festival, având ca temă "Unlock the City".

29
/03
/24

Una din trei femei se confruntă cu pierderea sarcinii de-a lungul vieții. Una din șase femei se confruntă cu infertilitatea. Una din două femei trece prin depresie și/sau anxietate, în urma pierderii unei sarcini, sau în contextul problemelor de infertilitate. În pofida frecvenței lor, aceste experiențe sunt totuși unele dintre cele mai stigmatizante și izolante din societate.