Sebastian Ceolca, critic de film: „Un horror bun nu înseamnă neapărat sperieturi eficace”
https://www.ziarulmetropolis.ro/sebastian-ceolca-critic-de-film-un-horror-bun-nu-inseamna-neaparat-sperieturi-eficace/

INTERVIU „Un horror bun nu înseamnă neapărat sperieturi eficace. Horrorul pur este acela din care sunt făcute coşmarurile, care te urmăresc toată viaţa”, spune, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, criticul de cinema Sebastian Ceolca, specializat pe filme „de groază”.

Un articol de Ionuţ Mareş|3 Noiembrie 2015

Sebastian Ceolca este critic de film. Textele sale despre cinema pot fi găsite pe site-ul FilmSense şi în revistele Observator Cultural sau Cultura. Pasionat de filme horror, el întreţine şi un blog dedicat exclusiv acestui gen, Deathbox333. Împreună cu criticul Mihai Fulger, redactor-şef al Cinematecii Române, Sebastian Ceolca alege filmele horror clasice selectate în programul lunar de succes Sâmbăta Groazei de la sala Eforie a Cinematecii.

Ionuţ Mareş: Vezi constant filme horror, iar despre multe dintre ele scrii. Ai şi un blog dedicat exclusiv filmelor „de groază” (dacă mai e acceptată formula). Eşti probabil criticul de cinema de pe la noi care acordă cea mai mare atenţie acestui gen privit deseori de sus. De câţi ani te-ai „specializat” pe tipul ăsta de filme? Ce te atrage la horror? Şi ce îţi ţine interesul mereu viu?

Sebastian Ceolca: Din capul locului, trebuie să mărturisesc că filme horror văd cu regularitate încă din adolescenţă. Mai exact, din 1990, îndată ce-am descoperit VHS-ul. Însă despre acest tip de cinema m-am apucat să scriu foarte târziu, mult după ce aveam în spate ani buni de scris cronici despre orice tip de filme care nu erau horror. De fapt, scriu frecvent despre filme horror de aproape un an. Cât despre aplecarea mea asupra acestui gen, nu pot să zic decât că a fost întodeauna o nevoie de care ştiu că nu mă pot lipsi. De pildă, unii mănâncă de trei ori pe zi, eu văd trei filme horror.

Crezi că este un gen subestimat la noi, de critică şi de public? Sau privit doar ca divertisment?

De critică, cu siguranţă! Spre deosebire de ceea ce se întâmplă peste hotare (unde există cărţi şi tratate serioase despre film horror, fără să mai menţionăm reviste celebre care ies lunar pe print şi festivaluri de gen, atât de multe, încât le poţi menţiona în ordine alfabetică), în România, criticii de film (cu excepţia a cel puţin patru pe care îi ştiu) sunt atât de puţin familiarizaţi cu genul, încât probabil mulţi asociază denumirea acestui tip de film cu sfârşitul unei zile proaste.

Paradoxal, aş zice, cred că la noi publicul amator de horror e mult mai pregătit decât critica. Nu o dată am întâlnit oameni cu păreri pertinente vizavi de filme pe care tocmai le văzusem împreună. Ba mai mult, spre bucuria mea (gata oricând pentru o discuţie despre filme horror cu oricine care ştie despre ce vorbeşte), unii erau uimitor de pregătiţi. Sigur, fanii filmelor horror din România nu se situează la nivelul celor din Spania, de pildă, dar se află deasupra criticii neaoşe care, de cele mai multe ori, când dă atenţie genului ăsta pe care îl detestă oricum, ratează glorios.

Prin divertisment înteleg cinema-popular. Or, în afara horror flick-ului, horrorul, de cele mai multe ori, nu este divertisment. Nici măcar pentru unul ca mine, care se hrăneşte frecvent cu asta.

Ce mărci stilistice şi tematice nu ar trebui să lipsească dintr-un horror reuşit?

Spre deosebire de alte genuri, horrorul nu este atât de mofturos când vine vorba de temă şi stilistică. Un horror bun nu rezidă neapărat în asta. Deşi liniile stilistice cunosc o mare întindere în acest gen, o anumită linie tematică nu-i musai necesară atunci când vorbim de un horror reuşit. Însă, altfel stau lucrurile, de exemplu, cu horrorul-metaforă. Ca şi în alte genuri, o sferă metaforică eficientă în care se desfăşoară uneori horrorul poate scoate în faţă filme de excepţie. Îmi vin în minte, de pildă, două horroruri-metaforă, recente, cu adevărat remarcabile în acest sens: „It Follows” (r. David Robert Mitchell, 2014) şi „Contracted 1” (r. Eric England, 2013).

Cum ar trebui să arate totuşi pentru tine un horror reuşit? Ce ingrediente nu ar trebui să-i lipsească? Eficienţa, reuşita genului horror se măsoară exclusiv în capacitatea de a ne băga în sperieţi? În ce măsură oferă şi un discurs despre natura (ascunsă?) a omului?

Totuşi, e greu de spus ce înseamnă cu adevărat un horror reuşit. Această specie poate fi de mai multe facturi, unele funcţionând de minune ca nişte horror flick-uri (de exemplu, filmele lui James Wan vor umple întodeauna sălile de mall), iar altele, precum cele ale lui Ti West sau Adam Wingard, cunosc aprecierea unui alt soi de public. Aşadar, eficienţa unui horror de succes, cel puţin în cifre de spectatori, diferă foarte mult.

Cum am spus şi mai sus, un horror bun nu înseamnă neapărat sperieturi eficace. Recentul „The Babadook” (r. Jennifer Kent, 2014) e o capodoperă care nu cochetează cu jump scare-ul, ci cu o latură foarte întunecată a acestei naturi umane pe care ai menţionat-o.

Cu cât e mai bun un horror: cu cât urmează mai fidel tiparele genului sau cu cât se îndepărtează mai mult de ele?

Sigur că un horror bun este acela care se îndepărtează cel mai mult de clişee sau măcar devine notabil printre fanii genului şi criticii axaţi pe acest tip de cinema. Cel puţin în festivaluri de filme de gen, acestea devin adevăraţi magneţi ai aprecierilor. Mă gândesc, în momentul ăsta, la „In Fear” (r. Jeremy Lovering), un horror britanic din 2013, pe linia acelora cu autostopişti, făcut cu bani de buzunar – o adevărată demonstraţie despre cum să faci un horror original şi eficace, având la îndemână un mini-buget.

Există horror pur? Cum ar arăta el? Sau se intersectează întotdeauna cu alte genuri? Există subgenuri ale lui?

Cred că horrorul pur (în măsura în care îl discutăm altfel decât ca pe un termen relativ) este acela din care sunt făcute coşmarurile, care te urmăresc toată viaţa şi pe care nu le vei uita niciodată. Exemple în istoria genului sunt nenumărate, însă pentru mine „Vampyr” (1932), de Carl Th. Dreyer, va reprezenta întodeauna chintesenţa purităţii genului.

Cât despre intersectarea horrorului cu alte genuri, el a făcut întodeauna casă bună cu SF-ul. Aceste două genuri sunt atât de ataşate unul de celălalt, încât amintindu-ne doar de popularul „Alien” (1979), le vedem de la depărtare îmbrăţişându-se. Întocmai teritoriului stilistic amplu în care se desfăşoară horrorul, ramificaţiile sale în ceea ce priveşte îndosarierea pe subgenuri pot fi uneori extrem de greu de gestionat. Dacă privim măcar spre suprarealistele lui David Lynch, „Mulholland Drive” (2001) şi „Inland Empire” (2006), dintr-un unghi foarte la îndemână, le-am putea bifa lesne ca pe nişte horroruri suprarealiste.

foto ceolca

La fel stă treaba şi cu home invasion-ul. Una din atribuţiunile „Funny Games”-ului (1997) lui Michael Haneke este şi aceea de a ne aminti că horrorul nu înseamnă doar sperieturi plasate mai mult sau mai puţin eficient, ci şi că el poate exista la fel de bine şi ca un feeling. Oare ce poate fi mai horror decât uciderea unei întregi familii de către doi străini?!

Ştiu că nu există o tradiţie a filmului horror în România. Dar cum stăm la capitolul ăsta? Ce filme au existat de-a lungul istoriei cinematografiei române (de la începuturi şi până azi) care s-ar apropia de acest gen (exluzând, bineînţeles, filmele româneşti crâncen de proaste, care sunt tot un fel de horror)?

E ştiut de către toată lumea faptul că cinematografia românească schioapătă serios în câmpul filmului de gen. Cu excepţia unor regizori ca Andrei Creţulescu şi Nicolae Constantin Tănase, cinemaul ăsta se dovedeşte a fi extrem de zgârcit în a scoate şi pe altcineva în faţă. Cu filmul horror însă, lucrurile stau şi mai prost. Lăsând deoparte atrocitatea lui Alexandru Maftei, „Domnişoara Christina” (2013), lucrurile abia dacă se mişcă – şi încă în spaţiul scurtmetrajului. Singurii regizori valabili ar fi Dorian Boguţă (cu excelentul „Kazimir”) şi mai tinerii Bogdan Drumea şi Florina Dumitrache.

Ai menţionat mai sus câteva nume şi titluri. Poţi dezvolta puţin lista de filme horror clasice pe care cinefilii ar trebui să le vadă pentru a înţelege cum e cu discursul ăsta cinematografic?

Aşa cum am mai spus, consider „Vampyr”-ul lui Dreyer una dintre capodoperele genului. E un must-see şi pentru a înţelege de ce Dreyer este cotat în continuare ca unul dintre cei mai mari cineaşti ai lumii. Recomand, în mod special, aproape tot din filmografia lui John Carpenter, trilogia cu zombi a lui George A. Romero şi o serioasă trecere în registru a filmelor lui Wes Craven. Exemple singulare nu voi menţiona, pentru că astfel, în caz că nu ar trebui să trag linii sub care multe dintre favoritele mele sigur vor pica în detrimental altor favorite, nu voi termina niciodată.

Cinci nume de cineaşti de filme horror preferaţi.

John Carpenter, George A. Romero, Wes Craven, Ti West, Adam Wingard.

Cum arată peisajul filmelor horror în prezent? Cine sunt cei mai tari la capitolul ăsta? Asiaticii (japonezii? coreenii?)? Americanii indie? Europenii?

Genul este foarte încărcat peste hotare. Anual apar mii de horroruri, imposibil de gestionat. A devenit o adevărată industrie. Revista Fangoria încearcă totuşi să acopere mai tot ce merită o cronică, însă în cadrul revistei lucrează o armată de oameni specializaţi pe acest gen. Personal, am observat recent o adevărată explozie a horrorului de tip found footage. De anul trecut şi până în momentul ăsta, cred că am văzut peste o sută. Probabil, chiar acum, cineva, undeva, lucrează la un found footage.

Voi repeta ceea ce am mai repetat (şi am mai scris) şi cu alte ocazii: cu horrorul asiatic (în special cu cel japonez) rezonez la fel cum rezonez cu giallo-ul – adică aproape deloc.
Recent, am jurizat secţiunea de scurtmetraje internaţionale de la Dracula Film Festival, unde am înmânat, cu ceilalţi doi colegi din juriu, premiul unui short spaniol. Am urmărit îndeaproape, în ultima vreme, zona spaniolă de horror şi cred că acolo se întâmplă cele mai spectaculoase şi memorabile lucruri. Unii ar spune că asta se întîmplă în Belgia, dar nu eu. Aşadar, cred că spaniolii au cuvântul cu cea mai mare greutate în horrorul actual.

 
Sursă foto cu Sebastian Ceolca: Dracula Film Festival



15
/10
/19

CRONICĂ DE FILM Disponibil în unele cinematografe, documentarul „Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole”, de Mihai Mincan şi Claudiu Mitcu, discută subiectul migrației românilor în străinătate din câteva unghiuri inedite.

14
/10
/19

Les Films de Cannes à Bucarest îl celebrează anul acesta pe Vlad Ivanov, care anul acesta a împlinit 50 de ani. Actorului care seduce camera cu orice rol pe care-l interpretează, festivalul i-a dedicat o secțiune numită IVANOV 50 – care include cinci dintre cele mai importante filme care îl au ca protagonist: „Sunset”, „Câini”, „La Gomera”, „Principii de viață” și „Hier”.

09
/10
/19

CRONICĂ DE FILM Deşi pretinde că este un omagiu adus oamenilor care au murit în închisorile comuniste, "Între chin şi amin" (2019), al doilea lungmetraj de ficţiune al regizorului Toma Enache, nu este de fapt decât o bătaie de joc la adresa memoriei victimelor, prin kitsch-ul pe care îl etalează.

08
/10
/19

Pe durata festivalului, Asociatia Cinemascop, organizatoarea Les Films de Cannes à Bucarest, continuă să organizeze, ca și în anii precedenți, ateliere pentru diferite comunități ale industriei de film din România, în încercarea de a oferi cât mai multe oportunități membrilor acestora.

07
/10
/19

Unul dintre cele mai puternice filme autohtone ale toamnei este „Arest”, în regia lui Andrei Cohn, care spune povestea unui intelectual torturat într-o închisoare comunistă din România anului 1983. În rolurile protagoniștilor, actorii Alexandru Papadopol și Iulian Postelnicu.

Page 1 of 25012345...102030...Last »