Sergiu Celibidache: „În țara asta nu se poate nimic”
https://www.ziarulmetropolis.ro/sergiu-celibidache-in-tara-asta-nu-se-poate-nimic/

S-a născut în vara anului 1912, pe 28 iunie, la începutul unuia dintre cele mai tulburate secole, iar primii ani după liceul absolvit în oraşul natal şi i-a petrecut la Iaşi, unde a luat lecţii de pian şi compoziţie.

Un articol de Monica Andronescu|15 iulie 2020

Apoi s-a înscris la cursurile de filosofie şi matematică ale Universităţii din Bucureşti. Până la 4 ani, Sergiu Celibidache n-a rostit niciun cuvânt. Dar după aceea, imediat ce a început să vorbească a început şi să studieze pianul, iar profesorii lui erau în permanenţă uimiţi: „Când aveam 4 ani dădeam concerte, aşa, fără public, într-un pod gol, fără lumină, cu mult praf şi foarte rece. Mulţumeam publicului, deşi nu ştiam ce înseamnă asta. Fusesem o dată la un concert adevărat unde am văzut că se aplauda, că se mulţumea la sfârşit şi, atunci, o făceam fără să ştiu să cânt la pian, nu cântam, mi se parea doar foarte interesant”, avea să povestească el mai târziu,  în cartea „Celibidache – Întâlniri cu un om de excepţie”, texte reunite de Stephane Muller şi Patrick Lang, una dintre puţinele lui mărturisiri. Tatăl lui îi prevăzuse, nu se ştie de ce, o carieră politică. Dar Sergiu şi-a dorit altceva de la viaţă. A ales muzica, iar la 18 ani, a plecat de acasă pentru totdeauna, ca să-şi urmeze vizul. Cât a studiat la Bucureşti, şi-a câştigat existenţa ca pianist corepetitor la şcoală de dans… Dar în 1935, la 23 de ani, s-a mutat la Paris să-şi continue acolo studiile şi de-abia atunci a început vârtejul impresionantei lui cariere. Întâmplarea face că într-o zi, ascultând la radio un cvartet de coarde de Heinz Tiessen, îi place atât de mult, încât îl determină să compună şi el unul, pe care i-l trimite chiar lui Tiessen, care, profesor la Facultatea de Muzica din Berlin, îşi dăseama că are de-a face cu un talent extraordinar şi… îl invită la Berlin.

Cum îşi termină studiile la Berlin, Celibidache susţine primul lui concert important în calitate de dirijor, cu Orchestra de Cameră din Berlin. În perioada războiului s-a descurcat cum a putut, iar ca să trăiască a funcţionat ca pianist corepetitor al unui dansator, pe care-l acompania în turnee. În acest timp, când rămânea singur, compunea şi a început să dirijeze. Dar a început de jos: corurile lucrătorilor feroviari şi ale controlorilor de tramvai…

Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial l-a găsit pe tânărul Sergiu Celibidache la Berlin. Experienţa lui ca dirijor, aşa cum spuneam, era minimă. Şi totuşi, scandalul în care a fost implicat Wilhelm Furtwängler, directorul faimoasei Orchestre Filarmonice din Berlin, suspectat că a colaborat cu regimul nazist, i-a oferit prilejul de a deveni el însuşi dirijor al acestei orchestre. Acesta a fost începutul spectaculos al carierei lui… Timp de opt ani, până în 1952, când Furtwängler, reabilitat, revine la conducerea orchestrei, Celibidache dirijează peste 400 concerte, impunându-se ca personalitate muzicală de o excepţională exigenţă artistică, totuşi nu totdeauna comod ca stil de dirijare pentru componenţii orchestrei dirijate. Dimpotrivă… era chiar aspru, iar cuvintele lui sunt clare: „Sunt extrem de sever cu toată lumea. Fiindcă nu fac pace cu elevul. Nu! Pentru moment, sunt duşmanul lui numărul unu!”

În 1954, când Furtwängler cel reabilitat nu mai era în viaţă, a suferit cumplit când Herbert von Karajan a fost ales dirijor pe viaţă, ca succesor al lui Furtwängler… „Muzica nu corespunde unei forme de a fi. E o devenire, e ceva care naşte, creşte, ajunge la un punct de maximă expansiune şi moare, ca o plantă, ca un sentiment, ca orişicare activitate omenească”, îi spunea el Marilenei Rotaru, în celebrul interviu acordat în anul 1979, la Bucureşti – celebru pentru că este unul dintre extrem de puţinele discuţii cu el care s-au păstrat. 1979 este anul când s-a întors în România pentru un concert, după ce fusese ani întregi interzis în România. „Deci mata vrei să fixezi ceea ce te-a impresionat cândva, în loc să păstrezi în matale posibilitatea de a te impresiona, de a avea la dispoziţie elementele cu care iar intri în stadiul de euforie, care încă nu-i muzică…. transcenderea stadiului de euforie poate duce la ceea ce numim noi, câţiva dintre noi, muzică”. Această celebră întâlnire evocată de Marilena Rotaru surprinde extrem de bine asprimea şi geniul lui Sergiu Celibidache care, venit la o întâlnire cu Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, înainte de concert, le dădea membrilor ei o minunată lecţie despre respectul de sine. „În ţara asta nu se poate nimic. Am lăsat data trecută o listă cu instrumentele necesare orchestrei. Nu sunt nici instrumentele, nici lista nu se mai găseşte…  Dar se vrea, mă rog, să facă orchestra Filarmonicii din Bucureşti turnee în străinătate cu Celibidache! Să clarificăm din capul locului un lucru: voi merge cu dumneavoastră în aceste turnee când veţi avea aceeaşi diurnă ca mine. Nu cu şapte dolari pe zi, fierbător, ibric, salam de Sibiu, caşcaval, ouă fierte de acasă. Eu nu pot sta la un hotel de cinci stele, iar voi la unul de două sau chiar una. Nu pentru că sunt eu Celibidache, deşi ar trebui să conteze şi asta, dar, mai ales, pentru că sunt român, ca şi voi.”

Despre traseul lui prin viaţă, plin de poveşti şi răsuciri ale destinului, spunea tot în 1979: „Am fost întotdeauna de acord cu ce făceam, dându-mi perfect seama că asta nu-i tot, că o să fie altceva, o să apară o serie de fenomene care nu pot apărea acum din cauza mea…” Credea cu un fel de cruzime că după el n-o să rămână nimic şi refuza să-i fie înregistrate pe disc concertele. Trăia mereu în timpul prezent, în prezentul muzicii, în sala de concert. „Ce rămâne din ceea ce faceţi dvs.?”, îl întreba Marilena Rotaru. „Nimic”, răspundea el. „Prin natura însăşi a lucrului. Ce rămâne din frumuseţea dumitale? Două fotografii.”

Pe 14 august 1996, când a murit la reşedinţa lui de lângă Paris, Sergiu Celibidache străbătuse deja aproape un secol. Un secol de muzică, început într-o casă din Roman. A refuzat întotdeauna să-i fi înregistrate concertele pe discuri, pe motiv că spaţiul sonor nu poate fi redus la două dimensiuni.

Sergiu Celibidache nu voia să se ştie nimic despre el, prefera să trăiască mai degrabă retras, discret, departe de presă, departe de lume şi aproape doar de sala de concerte. „Mă deranjează tot ce se ştie deja… Ştiu mult prea mult despre mine şi nu-i lucrul la care ţin. Dar aş dori să poată face şi dânşii excursia asta pe care din când în când o facem împreună, o putem face împreună”.

13
/07
/17

Taifas nocturn, cu amintiri, tutun, cafea și voie bună, între doi scriitori ce-au nimerit pe același palier, în prima și ultima vacanță, pe care au petrecut-o împreună, la Techirghiol. În 2017 se împlinesc 50 de ani de la moartea lui Tudor Arghezi despre care se spunea că era arțăgos cu prietenii și „spurcat la gură” cu străinii.

13
/07
/17

Pe 22 iulie, de la 08:00 la 20:00, găsești în București un workshop de fotografie și explorare urbană, în care afli poveștile orașului de la scriitorul Andrei Crăciun și înveți să faci fotografii de la un profesionist ca Adi Bulboacă.

03
/07
/17

Prea adesea constatăm legăturile noastre spirituale cu Franța și greutatea de a-i categorisi pe unii scriitori. Sunt români? Sunt francezi? Eugen Ionescu, Emil Cioran, Tristan Tzara rămân în fibra lor intimă români, dar exprimarea le e, prin excelență, de tip franțuzesc. În cazul lui Panait Istrati (1884-1935) lucrurile sunt mai complicate.

28
/06
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Diplomația română până la Al Doilea Război Mondial a dat câteva nume de rezonanță în lumea europeană. Dacă Nicolae Titulescu e președinte în două sesiuni ale Societății Națiunilor, Grigore Gafencu (1892-1957) s-a făcut cunoscut și respectat în exterior mai ales ca exilat.

22
/06
/17

În februarie 1938, vocea Mariei Tănase răsuna pentru prima dată „pe viu" la Radio România, într-un program de cântece româneşti, la emisiunea „Ora satului". Douăzeci de ani mai târziu, celebră deja, Maria Tănase era invitată din nou la microfonul Radioului, să vorbească despre locul în care s-a născut şi despre cântecele sale. Autorul interviului a rămas anonim, ca şi violonistul care cântă discret în fundal.

13
/06
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Exilul românesc a cunoscut o paletă extrem de variată de persoane. La 1848, revoluționarii s-au refugiat în Franța sau în alte țări europene, preocupați de soarta Principatelor și ducând cu tenacitate o campanie de informare despre români și aspirațiile lor.

12
/06
/17

Avea 15 cărţi publicate când a fost dat afară de la catedra de logică și metafizică, din Universitatea București, pe motiv de pornografie în literatură. Mircea Eliade a plecat în străinătate ca diplomat, iar în 1945, când a fost exclus din diplomația română, numărul cărților publicate ajunsese la 25.

11
/06
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Războaiele, revoluțiile, schimbarea regimului politic influențează mai totdeauna destinul oamenilor. Un absolvent al liceului Sf. Sava ar fi devenit, probabil, un merituos scriitor român, continuând acea serie strălucită manifestată între războaie și străinătatea i-ar fi fost doar loc de vacanță. Înstrăinarea silită avea însă să joace un rol de căpetenie în modelarea celui prea bine cunoscut ca poet, prozator, eseist și traducător de valoare europeană. E vorba de Vintilă Horia (1915-1992), absolvent al Facultății de Drept din București și al celei Catolice de literatură din Paris.

Pagina 12 din 34« Prima...1011121314...2030...Ultima »