Sergiu Celibidache: „În țara asta nu se poate nimic”
https://www.ziarulmetropolis.ro/sergiu-celibidache-in-tara-asta-nu-se-poate-nimic/

S-a născut în vara anului 1912, pe 28 iunie, la începutul unuia dintre cele mai tulburate secole, iar primii ani după liceul absolvit în oraşul natal şi i-a petrecut la Iaşi, unde a luat lecţii de pian şi compoziţie.

Un articol de Monica Andronescu|15 iulie 2020

Apoi s-a înscris la cursurile de filosofie şi matematică ale Universităţii din Bucureşti. Până la 4 ani, Sergiu Celibidache n-a rostit niciun cuvânt. Dar după aceea, imediat ce a început să vorbească a început şi să studieze pianul, iar profesorii lui erau în permanenţă uimiţi: „Când aveam 4 ani dădeam concerte, aşa, fără public, într-un pod gol, fără lumină, cu mult praf şi foarte rece. Mulţumeam publicului, deşi nu ştiam ce înseamnă asta. Fusesem o dată la un concert adevărat unde am văzut că se aplauda, că se mulţumea la sfârşit şi, atunci, o făceam fără să ştiu să cânt la pian, nu cântam, mi se parea doar foarte interesant”, avea să povestească el mai târziu,  în cartea „Celibidache – Întâlniri cu un om de excepţie”, texte reunite de Stephane Muller şi Patrick Lang, una dintre puţinele lui mărturisiri. Tatăl lui îi prevăzuse, nu se ştie de ce, o carieră politică. Dar Sergiu şi-a dorit altceva de la viaţă. A ales muzica, iar la 18 ani, a plecat de acasă pentru totdeauna, ca să-şi urmeze vizul. Cât a studiat la Bucureşti, şi-a câştigat existenţa ca pianist corepetitor la şcoală de dans… Dar în 1935, la 23 de ani, s-a mutat la Paris să-şi continue acolo studiile şi de-abia atunci a început vârtejul impresionantei lui cariere. Întâmplarea face că într-o zi, ascultând la radio un cvartet de coarde de Heinz Tiessen, îi place atât de mult, încât îl determină să compună şi el unul, pe care i-l trimite chiar lui Tiessen, care, profesor la Facultatea de Muzica din Berlin, îşi dăseama că are de-a face cu un talent extraordinar şi… îl invită la Berlin.

Cum îşi termină studiile la Berlin, Celibidache susţine primul lui concert important în calitate de dirijor, cu Orchestra de Cameră din Berlin. În perioada războiului s-a descurcat cum a putut, iar ca să trăiască a funcţionat ca pianist corepetitor al unui dansator, pe care-l acompania în turnee. În acest timp, când rămânea singur, compunea şi a început să dirijeze. Dar a început de jos: corurile lucrătorilor feroviari şi ale controlorilor de tramvai…

Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial l-a găsit pe tânărul Sergiu Celibidache la Berlin. Experienţa lui ca dirijor, aşa cum spuneam, era minimă. Şi totuşi, scandalul în care a fost implicat Wilhelm Furtwängler, directorul faimoasei Orchestre Filarmonice din Berlin, suspectat că a colaborat cu regimul nazist, i-a oferit prilejul de a deveni el însuşi dirijor al acestei orchestre. Acesta a fost începutul spectaculos al carierei lui… Timp de opt ani, până în 1952, când Furtwängler, reabilitat, revine la conducerea orchestrei, Celibidache dirijează peste 400 concerte, impunându-se ca personalitate muzicală de o excepţională exigenţă artistică, totuşi nu totdeauna comod ca stil de dirijare pentru componenţii orchestrei dirijate. Dimpotrivă… era chiar aspru, iar cuvintele lui sunt clare: „Sunt extrem de sever cu toată lumea. Fiindcă nu fac pace cu elevul. Nu! Pentru moment, sunt duşmanul lui numărul unu!”

În 1954, când Furtwängler cel reabilitat nu mai era în viaţă, a suferit cumplit când Herbert von Karajan a fost ales dirijor pe viaţă, ca succesor al lui Furtwängler… „Muzica nu corespunde unei forme de a fi. E o devenire, e ceva care naşte, creşte, ajunge la un punct de maximă expansiune şi moare, ca o plantă, ca un sentiment, ca orişicare activitate omenească”, îi spunea el Marilenei Rotaru, în celebrul interviu acordat în anul 1979, la Bucureşti – celebru pentru că este unul dintre extrem de puţinele discuţii cu el care s-au păstrat. 1979 este anul când s-a întors în România pentru un concert, după ce fusese ani întregi interzis în România. „Deci mata vrei să fixezi ceea ce te-a impresionat cândva, în loc să păstrezi în matale posibilitatea de a te impresiona, de a avea la dispoziţie elementele cu care iar intri în stadiul de euforie, care încă nu-i muzică…. transcenderea stadiului de euforie poate duce la ceea ce numim noi, câţiva dintre noi, muzică”. Această celebră întâlnire evocată de Marilena Rotaru surprinde extrem de bine asprimea şi geniul lui Sergiu Celibidache care, venit la o întâlnire cu Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, înainte de concert, le dădea membrilor ei o minunată lecţie despre respectul de sine. „În ţara asta nu se poate nimic. Am lăsat data trecută o listă cu instrumentele necesare orchestrei. Nu sunt nici instrumentele, nici lista nu se mai găseşte…  Dar se vrea, mă rog, să facă orchestra Filarmonicii din Bucureşti turnee în străinătate cu Celibidache! Să clarificăm din capul locului un lucru: voi merge cu dumneavoastră în aceste turnee când veţi avea aceeaşi diurnă ca mine. Nu cu şapte dolari pe zi, fierbător, ibric, salam de Sibiu, caşcaval, ouă fierte de acasă. Eu nu pot sta la un hotel de cinci stele, iar voi la unul de două sau chiar una. Nu pentru că sunt eu Celibidache, deşi ar trebui să conteze şi asta, dar, mai ales, pentru că sunt român, ca şi voi.”

Despre traseul lui prin viaţă, plin de poveşti şi răsuciri ale destinului, spunea tot în 1979: „Am fost întotdeauna de acord cu ce făceam, dându-mi perfect seama că asta nu-i tot, că o să fie altceva, o să apară o serie de fenomene care nu pot apărea acum din cauza mea…” Credea cu un fel de cruzime că după el n-o să rămână nimic şi refuza să-i fie înregistrate pe disc concertele. Trăia mereu în timpul prezent, în prezentul muzicii, în sala de concert. „Ce rămâne din ceea ce faceţi dvs.?”, îl întreba Marilena Rotaru. „Nimic”, răspundea el. „Prin natura însăşi a lucrului. Ce rămâne din frumuseţea dumitale? Două fotografii.”

Pe 14 august 1996, când a murit la reşedinţa lui de lângă Paris, Sergiu Celibidache străbătuse deja aproape un secol. Un secol de muzică, început într-o casă din Roman. A refuzat întotdeauna să-i fi înregistrate concertele pe discuri, pe motiv că spaţiul sonor nu poate fi redus la două dimensiuni.

Sergiu Celibidache nu voia să se ştie nimic despre el, prefera să trăiască mai degrabă retras, discret, departe de presă, departe de lume şi aproape doar de sala de concerte. „Mă deranjează tot ce se ştie deja… Ştiu mult prea mult despre mine şi nu-i lucrul la care ţin. Dar aş dori să poată face şi dânşii excursia asta pe care din când în când o facem împreună, o putem face împreună”.

13
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Nevoia de repere morale e o realitate prea bine cunoscută. Din acest punct de vedere, unii membri ai familiei regale române au dovedit din plin că pot constitui exemple demne de urmat. Principesa Ileana, fiica regelui Ferdinand şi a reginei Maria, născută în 1908, rămâne în amintirea românilor din ţară şi din SUA o persoană puternică, animată de spiritul datoriei, altruistă şi perfect conştientă de faptul că e prinţesă.

10
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Pe vremea când frontierele erau în mare parte spiritualizate, cum ar fi spus Nicolae Titulescu, oamenii de talent, creativi, socoteau normal să se manifeste, să se desăvârşească la Bucureşti ori la Paris. Aşa a fost şi cazul Elvirei Popescu (1896- 1993), absolventă a Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti.

08
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Din zecile de români formaţi în şcolile franceze se desprinde figura unică a lui Şerban Coculescu (Pius Sérvien), fiul lui Nicolae Coculescu, profesor de astronomie, fondatorul Observatorului astronomic de la Bucureşti.

06
/04
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Exilul, ca formă de protest faţă de regimul politic din ţara de origine, a căpătat, în cazul românilor, după al Doilea Război Mondial, dimensiuni dramatice. Şi aceasta pentru că a fost vorba de valuri succesive şi de motivaţii deosebite.

03
/04
/17

A rămas în istoria justiției române ca unic orator și celebru penalist, pledoariile sale fiind publicate în „Biblioteca Marilor Procese", iar în istoria teatrului românesc prin trilogia: „Viforul”, „Apus de Soare”, „Luceafărul” și comedia „Hagi Tudose” - spectacol jucat pe scena Teatrului Metropolis.

28
/03
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE În 1960 se năştea la Brăila o mică făptură căreia i s-a prezis un viitor strălucit. Proorocirea s-a împlinit doar până la o vreme. Ca şi alţi mulţi români, şi-a făcut studiile la Paris; a debutat în oraşul natal la 21 de ani dar consacrarea a început să se contureze la Paris, graţie lui Ch. Gounod care i-a încredinţat rolul Margaretei din opera Faust.

15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

14
/03
/17

Aşa îl socoteau englezii pe inginerul Gogu Constantinescu (1881-1965), în ajunul Primului Război Mondial. Pricina era puzderia de aplicaţii, inovaţii şi proiecte cu care genialul inventator venea în lumea tehnică a Marii Britanii.

06
/03
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Aşa scria despre sine, din Mexic, George Bibescu, în 1862, tatălui său. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se poate vorbi de o adevărată colonie română la Paris, formată din ai noştri, trăitori acolo, burlaci, sau căsătoriţi cu franţuzoaice, diplomaţi, alţii aflaţi în trecere. E o lume activă, cu saloane deschise, patronate de femei, unde se adună elita intelectuală şi mondenă franceză.

03
/03
/17

Pe 4 martie 2017 se împlinesc 40 de ani de la cutremurul care a îndoliat România. Atunci s-a stins din viață genialul nostru actor Toma Caragiu. Soția sa, Elena Caragiu, cu care a fost căsătorit 14 ani, face dezvăluiri, în premieră, pentru cititorii Ziarului Metropolis.

23
/02
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE În 1789 se năştea la Hotahova (azi în Albania) un om cu destin neobişnuit. La zece ani vine în Ţara Românească, face studii de filosofie la Viena şi de medicină în Germania, la Halle; revine la Bucureşti şi aici are o carieră spectaculoasă, cu reverberaţii până astăzi în Grecia. S-a stins din viaţă în 1874. E vorba de Apostol Arsaki.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.