Sergiu Celibidache: „În țara asta nu se poate nimic”
https://www.ziarulmetropolis.ro/sergiu-celibidache-in-tara-asta-nu-se-poate-nimic/

S-a născut în vara anului 1912, pe 28 iunie, la începutul unuia dintre cele mai tulburate secole, iar primii ani după liceul absolvit în oraşul natal şi i-a petrecut la Iaşi, unde a luat lecţii de pian şi compoziţie.

Un articol de Monica Andronescu|15 iulie 2020

Apoi s-a înscris la cursurile de filosofie şi matematică ale Universităţii din Bucureşti. Până la 4 ani, Sergiu Celibidache n-a rostit niciun cuvânt. Dar după aceea, imediat ce a început să vorbească a început şi să studieze pianul, iar profesorii lui erau în permanenţă uimiţi: „Când aveam 4 ani dădeam concerte, aşa, fără public, într-un pod gol, fără lumină, cu mult praf şi foarte rece. Mulţumeam publicului, deşi nu ştiam ce înseamnă asta. Fusesem o dată la un concert adevărat unde am văzut că se aplauda, că se mulţumea la sfârşit şi, atunci, o făceam fără să ştiu să cânt la pian, nu cântam, mi se parea doar foarte interesant”, avea să povestească el mai târziu,  în cartea „Celibidache – Întâlniri cu un om de excepţie”, texte reunite de Stephane Muller şi Patrick Lang, una dintre puţinele lui mărturisiri. Tatăl lui îi prevăzuse, nu se ştie de ce, o carieră politică. Dar Sergiu şi-a dorit altceva de la viaţă. A ales muzica, iar la 18 ani, a plecat de acasă pentru totdeauna, ca să-şi urmeze vizul. Cât a studiat la Bucureşti, şi-a câştigat existenţa ca pianist corepetitor la şcoală de dans… Dar în 1935, la 23 de ani, s-a mutat la Paris să-şi continue acolo studiile şi de-abia atunci a început vârtejul impresionantei lui cariere. Întâmplarea face că într-o zi, ascultând la radio un cvartet de coarde de Heinz Tiessen, îi place atât de mult, încât îl determină să compună şi el unul, pe care i-l trimite chiar lui Tiessen, care, profesor la Facultatea de Muzica din Berlin, îşi dăseama că are de-a face cu un talent extraordinar şi… îl invită la Berlin.

Cum îşi termină studiile la Berlin, Celibidache susţine primul lui concert important în calitate de dirijor, cu Orchestra de Cameră din Berlin. În perioada războiului s-a descurcat cum a putut, iar ca să trăiască a funcţionat ca pianist corepetitor al unui dansator, pe care-l acompania în turnee. În acest timp, când rămânea singur, compunea şi a început să dirijeze. Dar a început de jos: corurile lucrătorilor feroviari şi ale controlorilor de tramvai…

Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial l-a găsit pe tânărul Sergiu Celibidache la Berlin. Experienţa lui ca dirijor, aşa cum spuneam, era minimă. Şi totuşi, scandalul în care a fost implicat Wilhelm Furtwängler, directorul faimoasei Orchestre Filarmonice din Berlin, suspectat că a colaborat cu regimul nazist, i-a oferit prilejul de a deveni el însuşi dirijor al acestei orchestre. Acesta a fost începutul spectaculos al carierei lui… Timp de opt ani, până în 1952, când Furtwängler, reabilitat, revine la conducerea orchestrei, Celibidache dirijează peste 400 concerte, impunându-se ca personalitate muzicală de o excepţională exigenţă artistică, totuşi nu totdeauna comod ca stil de dirijare pentru componenţii orchestrei dirijate. Dimpotrivă… era chiar aspru, iar cuvintele lui sunt clare: „Sunt extrem de sever cu toată lumea. Fiindcă nu fac pace cu elevul. Nu! Pentru moment, sunt duşmanul lui numărul unu!”

În 1954, când Furtwängler cel reabilitat nu mai era în viaţă, a suferit cumplit când Herbert von Karajan a fost ales dirijor pe viaţă, ca succesor al lui Furtwängler… „Muzica nu corespunde unei forme de a fi. E o devenire, e ceva care naşte, creşte, ajunge la un punct de maximă expansiune şi moare, ca o plantă, ca un sentiment, ca orişicare activitate omenească”, îi spunea el Marilenei Rotaru, în celebrul interviu acordat în anul 1979, la Bucureşti – celebru pentru că este unul dintre extrem de puţinele discuţii cu el care s-au păstrat. 1979 este anul când s-a întors în România pentru un concert, după ce fusese ani întregi interzis în România. „Deci mata vrei să fixezi ceea ce te-a impresionat cândva, în loc să păstrezi în matale posibilitatea de a te impresiona, de a avea la dispoziţie elementele cu care iar intri în stadiul de euforie, care încă nu-i muzică…. transcenderea stadiului de euforie poate duce la ceea ce numim noi, câţiva dintre noi, muzică”. Această celebră întâlnire evocată de Marilena Rotaru surprinde extrem de bine asprimea şi geniul lui Sergiu Celibidache care, venit la o întâlnire cu Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, înainte de concert, le dădea membrilor ei o minunată lecţie despre respectul de sine. „În ţara asta nu se poate nimic. Am lăsat data trecută o listă cu instrumentele necesare orchestrei. Nu sunt nici instrumentele, nici lista nu se mai găseşte…  Dar se vrea, mă rog, să facă orchestra Filarmonicii din Bucureşti turnee în străinătate cu Celibidache! Să clarificăm din capul locului un lucru: voi merge cu dumneavoastră în aceste turnee când veţi avea aceeaşi diurnă ca mine. Nu cu şapte dolari pe zi, fierbător, ibric, salam de Sibiu, caşcaval, ouă fierte de acasă. Eu nu pot sta la un hotel de cinci stele, iar voi la unul de două sau chiar una. Nu pentru că sunt eu Celibidache, deşi ar trebui să conteze şi asta, dar, mai ales, pentru că sunt român, ca şi voi.”

Despre traseul lui prin viaţă, plin de poveşti şi răsuciri ale destinului, spunea tot în 1979: „Am fost întotdeauna de acord cu ce făceam, dându-mi perfect seama că asta nu-i tot, că o să fie altceva, o să apară o serie de fenomene care nu pot apărea acum din cauza mea…” Credea cu un fel de cruzime că după el n-o să rămână nimic şi refuza să-i fie înregistrate pe disc concertele. Trăia mereu în timpul prezent, în prezentul muzicii, în sala de concert. „Ce rămâne din ceea ce faceţi dvs.?”, îl întreba Marilena Rotaru. „Nimic”, răspundea el. „Prin natura însăşi a lucrului. Ce rămâne din frumuseţea dumitale? Două fotografii.”

Pe 14 august 1996, când a murit la reşedinţa lui de lângă Paris, Sergiu Celibidache străbătuse deja aproape un secol. Un secol de muzică, început într-o casă din Roman. A refuzat întotdeauna să-i fi înregistrate concertele pe discuri, pe motiv că spaţiul sonor nu poate fi redus la două dimensiuni.

Sergiu Celibidache nu voia să se ştie nimic despre el, prefera să trăiască mai degrabă retras, discret, departe de presă, departe de lume şi aproape doar de sala de concerte. „Mă deranjează tot ce se ştie deja… Ştiu mult prea mult despre mine şi nu-i lucrul la care ţin. Dar aş dori să poată face şi dânşii excursia asta pe care din când în când o facem împreună, o putem face împreună”.

13
/05
/16

Pe locul de azi al teatrului ODEON, exista, la începutul secolului al 19-lea, un palat locuit de domnul ţării ; de fapt era o îngrămădire de clădiri, cu stiluri amestecate şi fel de fel de podoabe interioare.

11
/05
/16

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.

08
/05
/16

Există întâmplări în viaţă care par a fi extrase din romane, iar cele din romane, de multe ori, par rupte din viaţă. Ioan Russu Şirianu povestește în memoriile sale cum, eliminat din școala de la Arad, îmbrăcat cu iţari şi surtuc, încălţat cu opinci, pleacă pe jos spre Bucureşti, nădăjduind că-şi va găsi de lucru la unchiul Slavici.  Pe drum, îl cunoaște pe George Coșbuc.

27
/04
/16

Domnia Regelui Carol I a coincis cu o perioadă din istoria Europei cunoscută drept La belle époque. Atunci s-a construit masiv, s-au preluat modele, mai ales franţuzeşti, au fost invitaţi să lucreze în ţara noastră arhitecţi francezi, germani, cehi. Iniţiativa principală a aparţinut suveranului care a dispus (susţinând masiv din caseta particulară) ridicarea, refacerea sau modernizarea unor edificii rămase şi azi emblematice pentru Bucureşti.

25
/04
/16

Aşa a fost supranumit un domnitor în Ţara Românească din şirul fanarioţilor aflat pe tron între 1786 şi 1789. Nu făcea parte din familiile nobile din Fanar ci era, după spusa ambasadorului francez la Ţarigrad, „un ţărănoi din Arhipelag”.

11
/04
/16

Soprana Maria Callas a studiat Conservatorul din Atena şi a debutat în spectacolul “Tosca” la Teatrul Regal din Atena. Femeia plină de capricii, iubită sau urâtă cu aceeaşi forţă, fusese capabilă să-şi schimbe înfăţişarea şi să devină un mit, în urma unei banale cure de slăbire.

09
/04
/16

Între „misterele Bucureştiului” care stăruie de mai bine de un secol și jumătate, moartea violentă a lui Barbu Catargiu ocupă un loc aparte. Asasinat politic? Crimă pasională? Faptă de nebun? Răspunsul n-a fost aflat, deşi din vreme în vreme istoricii se pleacă, din păcate fără succes, asupra acelui moment. Dosarul a dispărut destul de repede după întocmire, procurorul Deşliu a fost demis şi lumea a început să se lanseze în ipoteze.

04
/04
/16

Prezenţa patrupedelor pe uliţele, apoi pe străzile oraşului, e o realitate consemnată încă de la întemeierea lui, pe vremea legendarului cioban Bucur. Ţinuţi la început să păzească proprietăţile, dar înmulţiţi fără socoteală, câinii au ajuns şi obiect de distracţie în mahalale.

02
/04
/16

„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.

01
/04
/16

Trei sferturi de veac şi-a închinat viaţa în slujba cântecului şi, mai ales, a romanţei, despre care spunea că este cea mai sinceră, cea mai pătimaşă expresie a unei epoci şi a societăţii. Cântecele lui de inimă albastră au făcut duminici de vis din toate zilele săptămânii. Gică Petrescu s-a născut pe 2 aprilie 1915 si s-a stins din viață pe 18 iunie 2006.

28
/03
/16

La jumătatea anilor ’60, Ion Dichiseanu o cunoaşte la Festivalul de Film de la Beirut pe Sara Montiel, actriţă şi cîntăreaţă celebră în acea vreme, şi se îndrăgosteşte de ea la prima vedere. După puţin timp, când Sara ajunge la Bucureşti pentru a susţine o serie de concerte, vrea să-l întâlnească. Aşa începe povestea lor de iubire, descrisă în volumul “Am fost rivalul regelui. Povestea mea de iubire cu Sara Montiel”, apărut la Polirom.

23
/03
/16

Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi organizează expoziţia Viaţa românească – 110 ani de la apariţie, ce valorifică patrimoniul MNLRI şi extraordinara colecţie a istoricului literar Nicolae Scurtu. Vor fi expuse în premieră documente de patrimoniu deosebit de valoroase pentru istoria noastră literară, de la scrisori şi fotografii la ediţii princeps, ediţii cu autograf sau cărţi de vizită.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

21
/03
/16

„Cu Bach, viaţa ar fi suportabilă chiar şi într-un canal” - Emil Cioran. Considerat, alături de Mozart şi Beethoven, cel mai mare compozitor al lumii, Johann Sebastian Bach s-a născut într-o zi de 21 martie (1685).

Pagina 20 din 34« Prima...10...1819202122...30...Ultima »