„Servants”. Despre comunism, cu stil
https://www.ziarulmetropolis.ro/servants-despre-comunism-cu-stil/

CRONICĂ DE FILM Cu noul său film, „Servants” („Servitorii”, 2020), distribuit şi la noi în câteva din cinematografele deschise, regizorul slovac Ivan Ostrochovský pare a spune că cinema-ul este în primul rând o chestiune de stil. Însă e suficient asta?

Un articol de Ionuţ Mareş|23 februarie 2021

Adevărul e că nu ştim mai nimic despre mica cinematografie slovacă a momentului. Aşa că apariţia unui film din Slovacia pe marile noastre ecrane e excentrică şi ar trebui să stârnească un oarecare interes, cel puţin printre cinefili. Chiar şi într-o astfel de perioadă, când doar câteva cinematografe sunt deschise, şi acelea la capacitate redusă.

Sigur, lansarea în România a filmului „Servants” („Servitorii”), de Ivan Ostrochovský, este determinată de faptul că la realizarea sa au contribuit şi case de producţie din România (prin Oana Giurgiu şi Tudor Giurgiu), că într-un rol central îl vedem pe Vlad Ivanov şi că unul dintre cei doi compozitori ai muzicii e Cristian Lolea.

Filmul aduce în discuţie colaboraţionismul cu regimul al preoţilor profesori de la un seminar teologic catolic din Bratislava, în Cehoslovacia comunistă la începutul anilor `80, pus în contrast cu diverse acţiuni subvsersive ale unor studenţi, din rândul cărora se remarcă doi băieţi transformaţi în protagonişti.

Iar regimul e reprezentat de un securist responsabil cu supravegherea facultăţii, jucat de Ivanov, pe care Ostrochovský îl ia cu arme şi bagaje din Noul Cinema Românesc sau, mai precis, din „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”.

Asemănarea cu reprezentarea comunismului în filmele româneşti post-2000 se cam opreşte aici (deşi poate ar merita menţionată şi imaginea alb-negru austeră la care apelase şi Andrei Gruzsniczki în „Quod erat demonstrandum”, din 2013).

Referinţele estetice lui Ostrochovský par din altă zonă. O potenţială sursă ar fi un generic film de artă est-european al modernismului din anii `60, pe care slovacul îl pastişează. Dar frapează mai ales apropierea de ultimele două filme ale polonezului Pawel Pawlikowski, „Cold War” (2018) şi „Ida” (2013).

La cum se influenţează reciproc cineaştii atunci când un stil se dovedeşte de mare succes, o anume răsfrângere a limbajului folosit de Pawlikowski asupra lui Ostrochovský e plauzibilă. Cu atât mai mult cu cât la scenariul de la „Servants” a contribuit şi Rebecca Lenkiewicz, scenaristă, alături de Pawlikowski, a filmului „Ida”.

De aici probabil şi preferinţa pentru un fir narativ cu multe elipse, puţine explicaţii şi dialoguri minime. Scenele nu decurg direct una din alta în clasica înlănţuire cauză-efect şi îşi lasă sensurile să iasă la suprafaţă cu efect întârziat şi din detalii disparate.

Apoi, e formatul restrâns al cadrului, care prin definiţie direcţionează privirea aproape exclusiv pe personaje şi, printre altele, sugerează imobilismul şi sufocarea, precum şi o damnare generală. Iar la asta contribuie şi cvasi-absenţa mişcărilor de aparat şi „împietrirea” personajelor în cadru, inclusiv a celui jucat de Ivanov, pe al cărui trup se văd urmele unei boli care avansează, simbol al degradării morale a unui întreg regim.

Nu lipsesc nici unele unghiuri bizare ale camerei, menite a scoate în evidenţă, în mod expresionist, chipurile groteşti ale oamenilor sistemului.

Toate acestea, dar şi fragmentele muzicale neliniştitoare, sunt folosite pentru a reda o presupusă atmosferă de control şi teroare în care tinerii din seminar sunt nevoiţi să trăiască şi împotriva căreia încearcă să lupte, cu forţe evident inferioare – prin mesaje la Radio Europa Liberă, prin traficul de scrieri interzise, prin apeluri la greva foamei. Iar această confruntare surdă şi inegală lasă în urma sa şi victime.

Însă la finalul celor doar 80 de minute persistă o întrebare: E ceva revelator dincolo de stilul academic, ultra-îngrijit, pe care Ostrochovský îl etalează cu o uşoară bravadă? Mă tem că filmul e greu de apărat de acuzaţia de preţiozitate.

21
/02
/22

LEGENDELE DE LA METROPOLIS Arta ei a însemnat enorm pentru filmul românesc. Pe scenă, prezența ei aducea întotdeauna un adevăr puternic, ce însoțea publicul după ce spectacolul s-a terminat.

15
/02
/22

96 de filme românești, lansate în cinematografe, festivaluri naționale și internaționale sau pe platforme de video on demand în 2021, intră în cursa pentru nominalizările la cea de-a 16-a ediție a Galei Premiilor Gopo. Cel mai important eveniment care aduce anual în fața publicului și a industriei realizările cinematografiei românești va avea loc în luna aprilie.

14
/02
/22

Serile de luni din martie vor sta sub semnul comediei la Warner TV, care va difuza, după ora 20:00, filme cu peripeții amuzante pentru întreaga familie. Seria va debuta pe 7 martie, cu lungmetrajul „Cei trei Ninja lovesc din nou/ 3 Ninjas Kick Back” (1994), regizat de Charles T. Kanganis.

09
/02
/22

Regizorul și scenaristul polonez Krzysztof Kieślowski va fi celebrat la cea de-a 21-a ediție a TIFF printr-o amplă retrospectivă prilejuită de comemorarea, în 2021, a 80 de ani de la nașterea cineastului. În perioada 17-26 iunie, zece dintre cele mai apreciate opere ale sale vor putea fi revizitate în cadrul secțiunii Close-up Krzysztof Kieślowski, ca parte dintr-un program special dedicat cinematografiei din Polonia, una dintre cele două țări invitate la această ediție de festival.

08
/02
/22

OPINIE Primul lucru care mi-a atras atenţia când m-am uitat pe nominalizările din acest an la Premiile Oscar, anunţate marţi de Academia Americană de Film, a fost numărul mare de filme cu subiecte plasate în trecut.

03
/02
/22

CRONICĂ DE FILM O frumoasă animaţie japoneză, „Belle” (2021, r. Mamoru Hosoda), care a avut anul trecut premiera mondială la Cannes, ajunge acum şi în cinematografele de la noi, atât în versiunea originală şi cu subtitări, cât şi dublată în română.

01
/02
/22

CRONICĂ DE FILM Pe măsură ce treceau minutele din „The Worst Person in the World” (2021) la proiecţia de la Cinema Elvire Popesco, mă tot gândeam: juriul de la Cannes a avut la îndemână acest „mare film existenţialist contemporan” (o descriere justă pe care aveam să o citesc apoi în revista Positif) pentru a-i acorda Palme d`Or, dar a preferat în schimb, din dorinţa de a scrie istorie, să aleagă un pariu riscant ca „Titane”?

31
/01
/22

CRONICĂ DE FILM "Lucruri pentru care merită să plângi" (2021), debutul în lungmetraj al regizoarei româno-maghiare Cristina Groşan, este portretul generaţiei de 30 de ani, cu fricile şi nesiguranţele ei. Cu premiera mondială în competiţia Festivalului de la Sarajevo, filmul poate fi găsit în unele cinematografe din ţară.