„Servants”. Despre comunism, cu stil
https://www.ziarulmetropolis.ro/servants-despre-comunism-cu-stil/

CRONICĂ DE FILM Cu noul său film, „Servants” („Servitorii”, 2020), distribuit şi la noi în câteva din cinematografele deschise, regizorul slovac Ivan Ostrochovský pare a spune că cinema-ul este în primul rând o chestiune de stil. Însă e suficient asta?

Un articol de Ionuţ Mareş|23 februarie 2021

Adevărul e că nu ştim mai nimic despre mica cinematografie slovacă a momentului. Aşa că apariţia unui film din Slovacia pe marile noastre ecrane e excentrică şi ar trebui să stârnească un oarecare interes, cel puţin printre cinefili. Chiar şi într-o astfel de perioadă, când doar câteva cinematografe sunt deschise, şi acelea la capacitate redusă.

Sigur, lansarea în România a filmului „Servants” („Servitorii”), de Ivan Ostrochovský, este determinată de faptul că la realizarea sa au contribuit şi case de producţie din România (prin Oana Giurgiu şi Tudor Giurgiu), că într-un rol central îl vedem pe Vlad Ivanov şi că unul dintre cei doi compozitori ai muzicii e Cristian Lolea.

Filmul aduce în discuţie colaboraţionismul cu regimul al preoţilor profesori de la un seminar teologic catolic din Bratislava, în Cehoslovacia comunistă la începutul anilor `80, pus în contrast cu diverse acţiuni subvsersive ale unor studenţi, din rândul cărora se remarcă doi băieţi transformaţi în protagonişti.

Iar regimul e reprezentat de un securist responsabil cu supravegherea facultăţii, jucat de Ivanov, pe care Ostrochovský îl ia cu arme şi bagaje din Noul Cinema Românesc sau, mai precis, din „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”.

Asemănarea cu reprezentarea comunismului în filmele româneşti post-2000 se cam opreşte aici (deşi poate ar merita menţionată şi imaginea alb-negru austeră la care apelase şi Andrei Gruzsniczki în „Quod erat demonstrandum”, din 2013).

Referinţele estetice lui Ostrochovský par din altă zonă. O potenţială sursă ar fi un generic film de artă est-european al modernismului din anii `60, pe care slovacul îl pastişează. Dar frapează mai ales apropierea de ultimele două filme ale polonezului Pawel Pawlikowski, „Cold War” (2018) şi „Ida” (2013).

La cum se influenţează reciproc cineaştii atunci când un stil se dovedeşte de mare succes, o anume răsfrângere a limbajului folosit de Pawlikowski asupra lui Ostrochovský e plauzibilă. Cu atât mai mult cu cât la scenariul de la „Servants” a contribuit şi Rebecca Lenkiewicz, scenaristă, alături de Pawlikowski, a filmului „Ida”.

De aici probabil şi preferinţa pentru un fir narativ cu multe elipse, puţine explicaţii şi dialoguri minime. Scenele nu decurg direct una din alta în clasica înlănţuire cauză-efect şi îşi lasă sensurile să iasă la suprafaţă cu efect întârziat şi din detalii disparate.

Apoi, e formatul restrâns al cadrului, care prin definiţie direcţionează privirea aproape exclusiv pe personaje şi, printre altele, sugerează imobilismul şi sufocarea, precum şi o damnare generală. Iar la asta contribuie şi cvasi-absenţa mişcărilor de aparat şi „împietrirea” personajelor în cadru, inclusiv a celui jucat de Ivanov, pe al cărui trup se văd urmele unei boli care avansează, simbol al degradării morale a unui întreg regim.

Nu lipsesc nici unele unghiuri bizare ale camerei, menite a scoate în evidenţă, în mod expresionist, chipurile groteşti ale oamenilor sistemului.

Toate acestea, dar şi fragmentele muzicale neliniştitoare, sunt folosite pentru a reda o presupusă atmosferă de control şi teroare în care tinerii din seminar sunt nevoiţi să trăiască şi împotriva căreia încearcă să lupte, cu forţe evident inferioare – prin mesaje la Radio Europa Liberă, prin traficul de scrieri interzise, prin apeluri la greva foamei. Iar această confruntare surdă şi inegală lasă în urma sa şi victime.

Însă la finalul celor doar 80 de minute persistă o întrebare: E ceva revelator dincolo de stilul academic, ultra-îngrijit, pe care Ostrochovský îl etalează cu o uşoară bravadă? Mă tem că filmul e greu de apărat de acuzaţia de preţiozitate.

28
/12
/21

Anul 2021 a fost unul foarte bun pentru cinematografia română pe plan internaţional - nominalizări sau premii la mari festivaluri şi gale. Dar şi 2022 ne-ar putea oferi mai multe surprize plăcute. Ziarul Metropolis vă prezintă cele mai aşteptate filme româneşti ale noului an.

27
/12
/21

Între educație și comunitate punem semnul egal din perspectiva viitorului. „MARTORUL 1”, filmul documentar care prezintă o Românie aflată în luptă continuă pentru accesul la educație și viitor, o Românie mai puțin vizibilă care ajută copiii să-și împlinească visurile, loviți de realitatea sărăciei, va putea fi vizionat în premieră națională pe Digi Life, în data de 30 decembrie, începând cu ora 22:00.

27
/12
/21

Nominalizat la Palme d'Or 2021, cel mai nou film al cineastului italian Nanni Moretti, ajunge pe marile ecrane din România din 7 ianuarie, distribuit de Independența Film. „Trei etaje”/ „Tre piani” urmărește viețile a trei familii care locuiesc în aceeași clădire și ale căror povești se intersectează într-un mod tulburător, cu urmări nefaste pentru toată lumea.

21
/12
/21

Deşi 2021 a fost un an al revenirii, iar festivalurile au avut de unde alege, m-am oprit doar la cinci filme pentru topul de final. Trei de la Cannes, care a avut o ediţie foarte bună, în ciuda unui Palme d`Or discutabil, unul de la Berlin, care se întâmplă să fie şi românesc, şi un altul recuperat din 2020.

20
/12
/21

Voluntar la orice vârstă nu este doar o idee, ci un mod de existență pentru mulți semeni de-ai noștri care îmbracă această vocație. Documentarul „Martorul 78”, care prezintă o serie de interviuri energizante și antrenante despre viața de voluntar în comunitățile vulnerabile din România, evidențiind și configurația unui model de dezvoltare civică prin pasiune, dragoste și nu în ultimul rând, curaj, va putea fi vizionat în premieră națională pe Digi Life, în data de 23 decembrie, de la ora 22:00.

08
/12
/21

Întâmplarea a făcut să revăd recent într-un cinematograf din Palermo, la un cineclub şi în versiune originală, adică vorbit în engleză, nu dublat în italiană, „Sunset Boulevard”, clasicul film noir din 1950 al lui Billy Wilder.

08
/12
/21

„Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”, regizat de Radu Jude, premiat cu Ursul de Aur la Berlinala de anul acesta și propus de România pentru nominalizare la categoria „cel mai bun lungmetraj internațional” a galei Oscar 2022, este considerat de criticii străini favorit pentru selecția la premiile acordate de Academia Americană de Film.

26
/11
/21

INTERVIU „Cu fiecare film am impresia că învăţ ceva nou despre meseria de actor”, afirmă într-un interviu cunoscutul actor franco-algerian Kad Merad, progatonist în comedia „Succes de public” („Un triomphe”, 2020), regizată de Emmanuel Courcol şi disponibilă în prezent în cinematografele din România.