-->

Şi dacă totuşi trăim cele mai bune vremuri cinefile?
https://www.ziarulmetropolis.ro/si-daca-totusi-traim-cele-mai-bune-vremuri-cinefile/

OPINIE Ne-am obişnuit să ne plângem. Lumea nu prea mai merge la cinema, şi cu atât mai puţin la filmele de artă. Nu mai avem săli pentru cinematografia non-mainstream. Presa generalistă a renunţat la jurnalismul de cinema. 

Un articol de Ionuţ Mareş|15 decembrie 2023

Criticii nu mai au vizibilitate şi influenţă sau şi-au găsit refugiul în câteva nişe. Totul e dominat de PR. Oamenii nu mai citesc cronici, ci se uită la trailere. Doar serialele sunt căutate. Filmele se văd aproape numai pe platforme, inclusiv de pe telefon sau tabletă. Adolescenţii nu mai au răbdare să vadă un film fără întreruperi. 

Sigur, toate aceste lamentări (la care pot fi adăugate şi altele) pornesc de la realităţi sau măcar de la adevăruri parţiale. Iar atenţia la probleme nu ar trebui să îşi piardă ascuţimea, pentru a nu cădea în euforie. 

Însă dacă schimbăm puţin unghiul de filmare, avem şanse să vedem că situaţia cinefiliei din România, în special pentru locuitorii marilor oraşe (dar unde şi când nu e aşa?), în frunte cu Bucureşti, Cluj-Napoca şi Timişoara, nu e chiar rea. Ba se poate ca o parte a publicului iubitor de cinema să trăiască în cel mai bun moment de cinefilie, cel puţin din perioada de după Revoluţie. 

După colapsul de acum câţiva ani a reţelei RADEF, a început pe ici-colo salvarea unora dintre săli şi redeschiderea lor pentru public. Mall-urile s-au înmulţit, deci au crescut şi numărul ecranelor de multiplex şi şansa ca şi filmele mai fragile să-şi găsească un loc în distribuţie, fie şi pentru puţini oameni (când se face comparaţie cu cinematografele din comunism, ar trebui să se ţină cont de numărul de ecrane din prezent). 

De altfel, casele de distribuţie, cel puţin pe zona filmului de autor, pe care o urmăresc cu interes, s-au înmulţit la rândul lor (asta şi datorită sistemului european de sprijin cultural). Aşa că tot mai multe filme ajung pe marile ecrane de la noi, şi la distanţe tot mai mici faţă de premiera mondială. 

Accesul la numeroasele platforme e uşor şi ieftin. Înseamnă că un nou film e văzut în toată lumea, deci inclusiv în România, în acelaşi timp, iar asta produce uneori o gălăgie globală nu lipsită de interes (vezi cazul Don’t Look Up). În plus, platformele şi-au diversificat oferta, aşa că nu mai e chiar atât de greu să poţi da, legal şi din confortul canapelei, peste filme de patrimoniu, de obicei în versiuni restaurate (e drept, în principal peste cele clasice sau ale unor regizori foarte cunoscuţi). 

E plin de festivaluri, cu identităţi tot mai diferite şi mai clare. În Bucureşti, primăvara şi toamna, săptămânal se desfăşoară cel puţin un eveniment cinematografic, care se adaugă la cele cinci-şase premiere din fiecare vineri. Mari cineaşti vin în fiecare an ca invitaţi speciali în România – susţin masterclass-uri, dau interviuri, participă la sesiuni de Q&A. 

S-au înmulţit cinecluburile şi iniţiativele care cultivă interesul pentru arhivele audiovizuale, pe care astfel le scot din uitare. Publicul lor e tot mai numeros şi, deseori, dominat de tineri. Seriile de avanpremiere româneşti peste tot în ţară, cu echipele filmelor, au devenit o tradiţie. Chiar dacă răsfirate şi supuse mereu riscului de a se opri din cauza lipsei de finanţare, există şi câteva programe de educaţie cinematografică, tot mai coerente şi mai ambiţioase. 

Apar în fiecare an mai multe cărţi de cinema – unele de autori români, altele traduceri, inclusiv ale unor opere esenţiale. De altfel, accesul în librării sau pe site-urile specializate la volume şi reviste în diverse limbi e tot mai facil. Pirateria e încă răspândită în România, şi chiar dacă unii văd în asta un pericol, eu sunt de părere că ea contribuie şi la cultivarea cinefliei şi, în general, a gustului şi consumului cultural. 

Există o generaţie nouă şi bună de critici (de până în 30 de ani), fiecare cu interese şi stiluri diferite, dar cu o mare competenţă în a scrie despre diverse tipuri de cinema. 

Numărul şi diversitatea filmelor româneşti au crescut în ultimii ani, la fel cum şi publicul lor s-a multiplicat. E drept, e un public care alege în proporţie covârşitoare cinematografia comercială, în timp ce filmele de autor fac doar câteva mii sau, în cazurile fericite, zeci de mii de spectatori (cifrele mai cresc în momentul lansării online), iar marile festivaluri nu mai sunt aşa generoase. Dar astea sunt probleme care ar trebui să îngrijoreze în primul rând mica industrie de film de la noi.

Nu am ajuns la aceste concluzii pe baza unor studii sau cercetări (care, de altfel, sunt foarte puţine), ci mai ales în urma experienţei directe şi observaţiei curioase. E vorba de fenomene a căror permanentă mişcare ne împiedică să le vedem adevărata importanţă. Să înţelegem că ar putea fi semnale că trăim, totuşi, într-o epocă a cinefiliei efervescente, în ciuda pesimismului generalizat.                

19
/03
/26

Actrița Dorina Lazăr va primi Premiul pentru întreaga carieră în cadrul Galei Premiilor Gopo 2026. Distincția celebrează un parcurs actoricesc definit prin versatilitate, de-a lungul a peste șase decenii, în roluri care însoțesc momente semnificative din istoria cinematografiei românești – de la producțiile populare ale anilor ’80 la cinemaul de autor al anilor ’90 și începutul anilor 2000.

27
/02
/26

În cadrul Lunii Francofoniei, Institutul Francez din România prezintă cea de-a 30-a ediție a Festivalului Filmului Francez, care se va desfășura între 19 și 29 martie 2026, la București și în alte 15 orașe: Arad, Baia Mare, Brașov, Brăila, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Iași, Pitești, Ploiești, Sfântu Gheorghe, Sibiu, Suceava, Târgu Mureș și Timișoara.

26
/02
/26

Filmul o are în centru pe Lucia (Marina Palii), un personaj feminin complex, prins între rolurile de soție și mamă și o nevoie acută de libertate. O „vacanță de vis” la Krapets alături de familie și prieteni devine terenul acestei confruntări, care scoate la suprafață greșeli ale trecutului, frustrări reprimate și tot felul de dezechilibre de putere.

25
/02
/26

„De capul nostru” spune povestea unui grup de adolescenți dintr-un oraș mic din România, ai căror părinți lucrează în străinătate. Filmul explorează maturizarea forțată a unei generații nevoite să se descurce singură, surprinzând fragilitatea emoțională, nevoia de apartenență și solidaritatea care se naște între tineri lăsați să-și construiască propriile repere într-un context marcat de absența adulților.

19
/02
/26

Programul Salon des Refusés, dedicat filmelor valoroase rămase în afara circuitului tradițional de distribuție, își găsește o nouă casă la Apollo111 Cinema, unde va continua, în același format curatorial, să aducă în fața cinefililor din București titluri esențiale ale cinemaului de autor contemporan.

04
/02
/26

În cadrul seriei de evenimente derulate sub egida „Calendarului internațional al artelor”, Institutul Cultural Român organizează luni, 9 februarie, de la ora 18:00, la sediul său din Aleea Alexandru nr. 38, o dezbatere dedicată filmului independent românesc, pornind de la un studiu de caz: comedia 3 zile în septembrie, cel mai recent lungmetraj al regizorului Tudor Giurgiu, care a avut premiera mondială marți, 3 februarie, la Festivalul Internațional de Film de la Rotterdam (IFFR), cu sprijinul ICR.

29
/01
/26

Cel mai nou cinematograf de artă din oraș – Apollo111 – se deschide pe 29 ianuarie. Apollo111 Cinema se află în Palatul Universul (Ion Brezoianu 23 – 25, corp B, lângă Cișmigiu) și va avea program săptămânal, de joi până duminică.

26
/01
/26

După un parcurs spectaculos la festivaluri internaționale, Sorella di Clausura ajunge în cinematografele din România pe 6 martie. Actrița Katia Pascariu a primit premiul Boccalino d’Oro pentru cea mai bună interpretare la Locarno, în timp ce regizoarea Ivana Mladenović a câștigat Trofeul Heart of Sarajevo pentru cea mai bună regie la Festivalul de Film de la Sarajevo.

16
/01
/26

Programul primelor săptămâni va include filme de ficțiune și documentare în premieră, cu un palmares important de premii la festivalurile de profil, dar și o seară dedicată filmelor regretatului regizor Cristian Nemescu și o retrospectivă a primelor filme regizate de Corneliu Porumboiu.

17
/12
/25

„Still Nia”, regizat de Paula Oneț, este un film-portret profund personal, un film-călătorie în teritoriul fragil al memoriei corporale. Între documentar și poezie vizuală, filmul își găsește forța în povestea Ștefaniei – Nia, numele de alint pe care părinții i l-au dat în copilărie –, care începe să-și deschidă trecutul ca pe o rană veche, dar încă vie.